„Conte, știu că ești un escroc. Am știut-o de când ai pus piciorul aici. Ca să-ți spun drept, mă așteptam ori să-mi aduci o sută de mii ori nimic. Dar chestia asta, acum… că mi-ai dat banii… mă rog.”
„Încă o dată, domnule Capone, vă rog să primiți scuzele mele”, a repetat Lustig, s-a ridicat și, luându-și pălăria, s-a îndreptat spre ușă. „Doamne sfinte! Dar dumneata chiar ești cinstit!”, a strigat gangsterul după el. „Dacă ai necazuri, uite, ține aici cinci barosane ca să treci hopul”, și i-a numărat cinci bancnote de câte o mie din teancul celor cincizeci de pe birou. Contele părea împietrit de emoție. S-a înclinat adânc și-a murmurat, mișcat, mulțumirile și a plecat cu banii.
Era exact suma pe care şi-o dorise din capul locului.
Comentariu
Contele Victor Lustig, cultivat, poliglot și om cu gusturi rafinate, a fost unul dintre cei mai mari escroci din vremurile noastre, altfel deloc „cuminți”. Era cunoscut pentru cutezanța, tupeul și, încă și mai important, pentru excelenta sa intuiție psihologică. Putea să „îmbrobodească” orice victimă în doar câteva minute, depistându-i imediat punctele vulnerabile. Avea un adevărat radar de detectat fraieri. Lustig știa că majoritatea
oamenilor se apără instinctiv, dar și conștient, de pungași ca și de orice indivizi care le tulbură siguranța. Escrocul trebuie, așadar, să
„străpungă” această apărare.
FRANCESCO BORRI, CURTEAN ȘI ȘARLATAN
Milanezul Francesco Giuseppe Borri, a cărui moarte, în 1695, l-aferecat între limitele secolului al XVII-lea, […] a fost unul dintreprecursorii acelui tip special de a aventurier șarlatan al curteanului sau
„cavalerului” impostor […] Epoca sa de mare glorie a început după ce s-astabilit la Amsterdam. Acolo și-a luat titlul de Medico Universale, trăindpe picior mare și umblând într-o trăsură trasă de șase cai. […] Bolnaviidădeau năvală, iar unii invalizi veneau, transportați în litiere, tocmai de laParis. Borri nu pretindea niciun onorariu pentru consultațiile sale – elînsuși distribuia sume mari săracilor. Nu se știa să fi primit vreodată baniprin poșta vremii sau prin intermediul vreunui bancher. Cum continua să
ducă un trai atât de luxos, oamenii credeau totuși că se afla în posesiafaimoasei pietre filosofale. Pe neașteptate, acest mare binefăcător adispărut din Amsterdam. Abia mai târziu s-a descoperit că plecase cu totcu banii și cu diamantele ce îi fuseseră încredințate spre păstrare.
Puterea șarlatanului, Grete de Francesco, 1939
Un procedeu sigur îl reprezintă acela al unui act de aparentă
sinceritate și onestitate. Cine ar refuza să aibă încredere într-un om surprins în „flagrant delict de corectitudine”?! Lustig a utilizat de multe ori acest gen de onestitate calculată, dar față de Capone, a mers cu un pas mai departe. Niciun escroc obișnuit nu ar fi avut tupeul să încerce o asemenea combinație – s-ar fi limitat la fraierii de rând, pe figurile cărora parcă stă scris că se vor lăsa păcăliți, fără
să îndrăznească să vocifereze. Ce om cu mintea întreagă s-ar fi dus să-l fraierească pe Capone, știind că, după aceea, tot restul zilelor (desigur, nu prea multe) ar fi trebuit să trăiască cu frica în sân?!
Lustig, însă, înțelesese că un individ ca Al Capone își pierduse demult orice urmă de încredere în oameni. Nimeni din preajma lui nu era nici cinstit, nici generos. A petrece atâta vreme în mijlocul lupilor devine o treabă epuizantă, deprimantă chiar. Astfel, gangsterul tânjea să fie el însuși „beneficiarul” unui gest de corectitudine și de generozitate dezinteresată, să simtă că nu toată
lumea îl urăște, se teme de el sau ține să-l jefuiască.
Gestul de onestitate calculată al lui Lustig l-a dezarmat tocmai pentru că era atât de neașteptat. Indiferent de „talia” sa, escrocului îi plac acest gen de emoții conflictuale, cu atât mai mult cu cât persoana prinsă în vârtejul lor se lasă mai lesne derutată și înșelată.
Nu te da niciodată în lături să aplici legea de față asupra oricărui Capone pe care îl întâlnești. Cu un gest sincer sau generos bine calculat, până și fiara cea mai brutală și mai cinică va veni să-ți mănânce din palmă.
Totul devine cenușiu atunci când nu am măcar o lovitură la orizont.
Viața pare goală și deprimantă. Nu îi înțeleg pe oamenii cinstiți. Trăiescniște existențe fără speranță, sufocate de plictiseală.
Contele Victor Lustig, 1890 – 1947
CHEILE PUTERII
Esența înșelătoriei constă în a abate atenția spre altceva. Astfel, dacă oamenii încetează de a mai fi vigilenți, ai timpul și ocazia să
faci un lucru pe care să nu îl observe. Un act de amabilitate, generozitate sau onestitate reprezintă adesea diversiunea ideală, tocmai pentru că dezarmează suspiciunea. Victimele devin ca niște copii lacomi după orice gest afectuos.
În China antică, aceasta se chema „clipa datului înainte de clipa luatului” – „datul” împiedicând remarcarea „luatului”. Acest procedeu are o gamă infinită de întrebuințări practice. A lua cu bruschețe ceva de la cineva poate însemna asumarea unei anumite doze de risc, chiar și pentru cei puternici. Păgubașul va nutri gânduri de răzbunare. La fel de periculos este și să ceri direct ceea ce vrei, cu oricâtă politețe – în afară de cazul când cealaltă persoană
are ea însăși ceva de profitat, te va ține de rău pentru solicitarea ta sau pentru necesitatea ce te-a determinat să i-o adresezi. Învață să
dai înainte de a cere: îți netezești drumul, înfigi deja o gheară în ceea ce vrei să obții sau măcar creezi o diversiune. Există multe feluri de a da: un dar, un gest generos, o amabilitate, o favoare, ralierea „sinceră” la un punct de vedere – adică orice, indiferent cât costă.
Sinceritatea calculată își găsește cea mai bună aplicare atunci când faci cunoștință cu cineva. Suntem cu toții niște ființe rutiniere
și primele noastre impresii nu se șterg ușor. Dacă cineva te consideră sincer și onest de la început, greu își va schimba părerea.
Acest lucru îți creează suficient spațiu de manevră.
Ca și Al Capone, Jay Gould nu era omul care să aibă încredere în semeni. La treizeci și trei de ani își adunase mai multe milioane din escrocherii și lovituri de forță. Spre 1870, investise serios în compania de căi ferate Erie, pentru ca ulterior să constate că piața fusese inundată de o mulțime de acțiuni false ale acestei firme.
Risca să piardă o avere și să aibă necazuri mari.
În plină criză, s-a oferit să-l ajute un anume lord John Gordon-Gordon, nobil scoțian, aparent îmbogățit de pe urma investițiilor în căile ferate.
Acesta a angajat pe câțiva experți în grafologie și i-a dovedit lui Gould că autorii falsurilor erau în realitate niște directori ai aceleiași companii Erie. Gould era copleșit de recunoștință. Gordon-Gordon i-a propus apoi să se asocieze cu el și să cumpere împreună cea mai mare parte a stocului de acțiuni, astfel ca să poată controla întreaga companie. Gould s-a declarat de acord. Pentru o vreme, afacerea părea să prospere. Cei doi se împrieteniseră de-a binelea și ori de câte ori scoțianul venea să ceară bani ca să mai achiziționeze ceva acțiuni, Gould îi dădea cu dragă inimă. Iată însă că, în 1873, Gordon-Gordon și-a vândut pe neașteptate acțiunile, coborând astfel valoarea celor deținute de asociatul său, după care s-a făcut nevăzut.
În urma investigațiilor întreprinse, Gould a aflat adevărul:
„lordul” era de fapt John Crowningsfield, bastardul unui marinar din flota comercială și al unei chelnerițe dintr-un bar londonez. Nu se putea spune că nu existaseră unele indicii că omul era un escroc, dar gestul său inițial de corectitudine și ajutorul oferit îl orbiseră pe Gould într-atâta încât a trebuit să piardă câteva milioane până să i se deschidă ochii.
Uneori, un singur act de onestitate nu ajunge – este nevoie de o reputație nepătată, construită dintr-o serie întreagă de gesturi și acțiuni corecte. Nu toate trebuie, totuși, să fie de mare însemnătate.
Dacă bunul renume a fost stabilit, așa cum se întâmplă și cu primele impresii, greu se mai poate schimba ceva.
În China străveche, seniorul Wu de Chêng a hotărât că venise vremea să cucerească, pe zi ce trecea, mai puternicul regat Hu. Nu a spus nimănui nicio vorbă despre planul său și și-a măritat fata cu