După o bună bucată de vreme, castelana s-a lăsat în voia amintirilor: cântecele lui, chipul lui frumos, priceperea lui la dans și îndemânarea la vânătoarea cu șoimi – îi era dor de el. Ca să-l pedepsească pentru cruzimea de care dăduse dovadă, i-a poruncit să-și desprindă unghia de la degetul cel mic al mâinii drepte și să i-o trimită împreună cu un poem descriindu-i suferințele îndurate.

Firește, Guillaume i-a dat ascultare și, în cele din urmă, a cunoscut emoția căutată: frenezia reîmpăcării întrecea cu mult până

și intensitățile despre care îi vorbise prietenul său, Pierre.

Comentariu

În încercarea de a cunoaște bucuria împăcării, Guillaume de Balaun a făcut, fără să vrea, o altă experiență: a verificat adevărul cuprins în legea prezenței și absenței. La începutul unei idile, este nevoie să fii mereu în preajma celuilalt. Dacă mizezi pe absență

înainte de vreme, riști să fii dat uitării. Când, însă, sentimentele iubitului sau iubitei s-au conturat, când dragostea a început să se coacă, absența sporește înflăcărarea. Dacă este inexplicabilă, efectul este încă și mai mare, iar celălalt se va gândi că vina o poartă numai el. Tu ești departe, iar imaginația celui rămas acasă prinde aripi, iar o dată cu ea, și iubirea. Și invers, cu cât Guillelma umbla după

Guillaume, cu atât o dorea mai puțin – tânăra femeie era prea prezentă, prea accesibilă, nelăsând spațiu pentru ca imaginația lui să construiască imaginile și emoțiile dragostei și, ca urmare, trubadurul simțea că sentimentele lui se sufocă. Atunci când, în sfârșit, nu i-a mai trimis mesageri, a putut să răsufle mai liber și s-a reîntors la vechiul plan.

Datorită absenței, ceea ce se face mai scump la vedere ni se pare, brusc, mai vrednic de respectul și de prețuirea noastră. Ceea ce devine omniprezent, amenințând să se eternizeze, tinde să ne trezească dispreț. În Evul Mediu, urmând legile „amorului cavaleresc”, doamnele își puneau necontenit la încercare adoratorii, trimițându-i în tot felul de „expediții” lungi și dificile, toate menite, în fond, să creeze modelul comportamental al alternanței prezență-absență. Dacă Guillaume nu ar fi plecat singur, castelana s-ar fi văzut silită să preia ea inițiativa, alungându-l, ca să provoace absența necesară.

Absența ucide pasiunile mici și le înflăcărează pe cele mari tot așacum vântul stinge pâlpâirea lumânării, dar aprinde vâlvătaia focului.

La Rochefoucauld, 1613 – 1680

CELE CINCI VIRTUȚI ALE COCOȘULUI

Slujind în casa Seniorului Ai din Lu, T’ien Jao era cam amărât dinpricina situației sale neînsemnate și i-a zis stăpânului său: „Am să plec

departe de meleagurile astea, asemenea unei gâște sălbatice”. „Ce vrei să

spui cu asta?”, l-a întrebat seniorul Ai.

„Stăpâne, vezi cocoșul de colo?”, a răspuns T’ien Jao. „Creasta lui esteun simbol a politeții mândre, pintenii sugerează puterea; neșovăiala de ase arunca în luptă cu oricine este o mărturie de curaj; felul cum le cheamă

pe celelalte orătănii când găsește de mâncare îi arată bunăvoințageneroasă; și, în sfârșit, deși nu în ultimul rând, punctualitatea cu careanunță ceasurile nopți și ale zorilor ne dă un exemplu de respect pentruadevăr. Și totuși, în ciuda acestor cinci virtuți, cocoșii sunt omorâți zi dezi ca să umple farfuriile de pe masa ta. De ce? Pentru că îți stau prea laîndemână. Pe de altă parte, gâscă sălbatică traversează într-un singurzbor, depărtări de o mie de li. Venind să se odihnească în ograda ta, îțimănâncă peștele și broaștele din lac și îți ciugulește meiul. Cu toate că nuare niciuna dintre cele cinci virtuți ale cocoșului, o prețuiești mai multdin pricină că o vezi mai rar. Dacă așa stau lucrurile, o să-mi iau zborul șieu și o să plec departe, ca o gâscă sălbatică”.

Parabole din China antică, Yu Hsiu Sen, ed., 1974

RESPECTAREA LEGII

Asirienii au stăpânit și condus cu mână de fier o bună parte din Asia, vreme de sute și sute de ani. Totuși, în secolul al VIII-lea î. Hr., poporul Mediei (regiune situată în nord-vestul Iranului de astăzi) s-a răsculat și și-a cucerit libertatea. Acum mezii trebuiau să-și organizeze conducerea proprie. Hotărâți să ocolească orice formă

de despotism, au refuzat să acorde puterea supremă unui singur om și să instaureze o monarhie. Fără o guvernare stabilă, țara a ajuns curând în plin haos, divizându-se într-un număr de mici regate, până când fiecare sat se afla în război cu satul vecin.

Într-unul din aceste sate trăia un anume Deioces, care a început să-și câștige reputația de om drept și priceput în a-i împăca pe ceilalți și a le judeca cinstit pricinile.

Cum devenea din ce în ce mai cunoscut, ori de câte ori se ivea o neînțelegere prin părțile locului, lumea venea la el. Puterea lui a sporit, cu atât mai mult cu cât în toată țara, nimeni nu mai ținea seama de lege, judecătorii erau corupți, iar oamenii nu mai aveau încredere în împărțirea dreptății, preferând să recurgă la violență.

Când s-a răspândit vestea despre neclintita înțelepciune,

incoruptibilitatea și imparțialitatea lui Deioces, satele din tot cuprinsul Mediei nu s-au mai supus decât judecății lui. Curând a devenit singurul judecător din țară.

Aflat în culmea puterii, Deioces s-a hotărât brusc să pună capăt acestei situații. Nu a mai vrut să șadă pe scaunul de jude, nu a mai vrut să asculte păsurile împricinaților, nu a mai vrut să facă pace între frate și frate ori cătun și cătun. Susținând că își petrecuse prea mult timp ocupându-se de treburile altora și le lăsase deoparte pe ale sale, s-a retras, încă o dată țara s-a scufundat în haos. După

retragerea unei autorități atât de puternice în viața comunității numărul hoților, disputelor și crimelor de tot felul a crescut, iar disprețul față de lege s-a adâncit și mai mult. Mezii au convocat o adunare ca să se sfătuiască cum să îndrepte dezastrul. „Nu mai putem trăi așa”, a spus unul dintre șefii de trib. „Să alegem pe cineva dintre noi să ne conducă și să facă ordine. Este mai bine așa decât să ne pierdem casa și avutul în haosul în care ne aflăm”.

Și astfel, cu toate că suferiseră de pe urma tiraniei asiriene, mezii s-au decis să instaureze monarhia și să-și desemneze un rege.

Desigur, cel pe care doreau să-l aleagă era Deioces cel drept și cinstit. Le-a fost foarte greu să-l convingă. Omul nu voia să mai aibă

nimic de-a face cu rivalitățile și ciorovăielile satelor, dar l-au implorat și și-au pledat cauza cum au putut mai bine – i-au spus că

fără el, țara căzuse în nelegiuire și dezordine și, în cele din urmă

Deioces a acceptat.

Și-a impus, însă, condițiile lui: să i se construiască un palat imens, să i se asigure o gardă care să-l păzească și să se ridice un oraș capitală de unde să guverneze. Au făcut tot ce le-a cerut, iar Deioces mutat în noua reședință, așezată în centrul capitalei – un palat înconjurat de ziduri complet inaccesibil oamenilor de rând – și a stabilit regulile după care avea să domnească. Niciun fel de audiențe; regele nu va primi pe nimeni. Comunicarea cu el va fi posibilă numai prin mesageri. Niciun om de la curte nu îl va vedea mai mult de o dată pe săptămână și atunci numai dacă i se va acorda permisiunea să îl vadă.

Deioces a domnit cincizeci și trei de ani, a lărgit mult granițele Mediei și a pus bazele a ceea ce, în timpul stră-strănepotului său Cyrus, avea să devină imperiul persan. De-a lungul acestei lungi domnii, poporul și-a schimbat treptat respectul pe care îl purta regelui într-o adevărată adorație – Deioces încetase să mai fie

considerat om: îl credeau fiu de zeu.

Comentariu

Deioces era un mare ambițios. Își dăduse seama de mult că țara se zbătea în haos, că avea nevoie de un conducător puternic și că

acel conducător era chiar el.

Acolo unde domnește anarhia, puterea cea mai mare o are judecătorul. Astfel, Deioces și-a început cariera construindu-și imaginea de corectitudine și imparțialitate cunoscută.

Ajuns la apogeul gloriei ca împărțitor de dreptate fără pată, a înțeles ce mare valoare are legea prezenței și absenței. Punându-se în slujba adevărului și a atâtor împricinați veniți la judecată, devenise prea accesibil, prea „la îndemână”. Simțea că respectul oamenilor scădea, pentru că deveniseră prea siguri de el, de parcă

ar fi avut obligația de a le sta la dispoziție. Singura cale de a redobândi venerația și puterea pe care și le dorea era să se retragă

complet și să-i lase pe mezi să vadă ce însemna să trăiască fără el.

După cum se și așteptase, au venit să-l implore să le fie rege.

După ce a descoperit adevărul acestei legi, Deioces i-a dus aplicarea până la ultimele consecințe posibile: în palatul pe care i-l construiseră, mezii nu aveau acces și nimeni nu îl vedea pe rege, în afara de câțiva curteni, iar aceștia nu se bucurau decât rar de un asemenea privilegiu. Herodot era de părere că: „exista un anumit risc că dacă l-ar fi văzut zi de zi, s-ar fi creat gelozii, invidii și resentimente, apoi ar fi urmat comploturile, pe câtă vreme dacă nu îl vedea nimeni, putea lua naștere legenda care, prinzând rădăcini, l-ar fi așezat pe un cu totul alt plan decât al simplilor muritori”.

Un om i-a spus unui derviș: „De ce nu te văd mai des?” Dervișul i-arăspuns: „Pentru că vorbele «De ce nu ai venit să mă vezi?» îmi sună maidulce în ureche decât vorbele «De ce ai venit iar?»”

Mulla Jami, citat de Idries Shah în Caravana viselor, 1968

CHEILE PUTERII

În lume, totul depinde de raportul prezență-absență. O

prezență puternică îți va aduce putere și va atrage atenția asupra ta,

pentru că strălucești mai tare decât cei din jur. Totuși nimeni nu poate evita momentul când excesul de prezență declanșează efectul opus: cu cât ești văzut și auzit mai des, cu atât valoarea ta se degradează. Le intri oamenilor în obicei. Oricât ai încerca să îți arăți alte fațete, să sugerezi, subtil, schimbarea, fără să-ți dai seama, ceilalți te vor respecta din ce în ce mai puțin. Așadar, trebuie să

găsești clipa potrivită ca să te îndepărtezi înainte de a te îndepărta ei. În fond, este un joc de-a v-ați ascunselea.