rămâi în preajma celor norocoși și fericiți, te așteaptă puterea, succesul și șansa. Când ignori efectele acestei legi, o faci asumându-ți un risc enorm.
LEGEA 11
FĂ-TE INDISPENSABIL
ARGUMENT
Ca să-ți păstrezi independența, trebuie să fii util și acceptat. Cu câtești considerat mai necesar, cu atât vei fi mai liber. Fă-te indispensabiloamenilor, fă-i să creadă că fericirea și prosperitatea lor depind de tine șidă-le asigurări că nu au a se teme de nimic încredințându-ți-le. Nu-iînvăța prea multe, astfel încât să nu se poată descurca fără tine.
ÎNCĂLCAREA LEGII
Pe vremea numită a Evului de Mijloc, s-a întâmplat ca unul dintre acei soldați mintoși care își puneau spada în slujba cetăților în stare să-i plătească (sau a propriei lor cariere aventuroase) a salvat Siena de dușmanii străini. Numele acestui condo iere nu s-a mai păstrat. Cine a fost el, nu știm. Să vedem însă cum l-au răsplătit cetățenii orașului scăpat de asediatori. Ce sumă de bani și ce onoruri înalte ar putea să recompenseze darul libertății? Sienezii s-au gândit să-i încredințeze mercenarului conducerea cetății, dar chiar și așa, tot ar fi fost prea puțin. În cele din urmă, unul dintre ei s-a ridicat în sfatul orașului și a spus: „Hai să-l omorâm pentru ca apoi să-l venerăm ca pe un sfânt patron al orașului”. Așa au și făcut.
Unul dintre cei mai viteji și mai renumiți condo ieri a fost contele de Carmagnola. Aflat în serviciul Veneției în 1442, spre amurgul vieții (și în plin război veneto-florentin) contele a fost chemat pe neașteptate de doge și de consiliul cetății. Foarte îndrăgit de popor, i s-a făcut o primire plină de fast și strălucire. Chiar în seara sosirii, urma să cineze cu dogele, la palat. Dar soldatul care trebuia să-l însoțească până la sala dineului, a luat-o, spre surpriza sa, într-o altă direcție. Au trecut Puntea Suspinelor și contele și-a dat seama încotro se îndreptau: spre donjonul care servea drept
închisoare. A fost condamnat sub o acuzație bine ticluită, iar a doua zi, în Piața San Marco, în fața unei mulțimi îngrozite și incapabile să
priceapă ce se întâmplase, a fost decapitat.
Cei doi cai
Doi cai cărau două poveri. Calul din față mergea bine, dar calul dinspate era leneș. Oamenii au început atunci să mai ia din sarcina caluluidin spate, așezând încărcătura în spinarea celui din față. După ce aumutat, astfel, toată povara, calul din spate, ușurat, i-a spus celuilalt: „Nuai decât să trudești și să asuzi! Cu cât te străduiești mai tare, cu atât ai desuferit mai mult”. Când au ajuns la un birt, stăpânul lor și-a zis: „De cesă hrănesc doi cai, când îmi fac treaba cu numai unul? Mai bine îi dauăstuia să mănânce după pofta inimii și celuilalt îi tai gâtul; măcar așa mă
aleg de la el cu pielea. Și a făcut exact precum spusese.
Fabule, Lev Tolstoi, 1828 – 1910
Comentariu
Mulți dintre marii condo ieri din Italia medievală și a Renașterii au avut o soartă asemănătoare „patronului** orașului Siena sau contelui de Carmagnola. Câștigau bătălii după bătălii în slujba seniorilor locali, pentru ca mai apoi să se aleagă cu exilul, temnița sau eșafodul. Nu era vorba atât despre ingratitudine, cât despre numărul mare al acestor mercenari disponibili, toți viteji și gata de luptă. Niciunul nu părea de neînlocuit, de aceea viața lor nu se afla la prea mare preț. În afară de aceasta, cei mai bătrâni dintre ei ajungeau destul de puternici și cereau din ce în ce mai mulți bani în schimbul serviciilor lor. Era, așadar, preferabil să fie înlăturați, fiindcă cei mai tineri „costau” mai ieftin. Iată de ce a murit și contele de Carmagnola, care făcuse imprudența de a se arăta prea independent și sigur de sine. Se crezuse indispensabil. S-a dovedit că se înșelase.
Aceasta este și astăzi soarta celor care nu se asigură că oamenii au nevoie de ei – deși, sperăm, în zilele noastre nu se mai pune problema unui deznodământ atât de violent. Mai devreme sau mai târziu, apare cineva capabil să facă aceeași treabă pe care o fac acești neprevăzători: cineva mai tânăr, mai „ieftin” și mai puțin amenințător.
Asigură-te că ești singurul „om potrivit” pentru locul pe care îl ocupi; împletește-ți soarta atât de strâns cu aceea a superiorilor tăi, încât să nu te poată îndepărta niciodată. În caz contrar, te vei trezi într-o zi că pășești pe Puntea Suspinelor, către temniță.
RESPECTAREA LEGII
O o von Bismarck a fost ales deputat în parlamentul prusian la vârsta de treizeci și doi de ani, în 1847. Nu avea niciun aliat și nici măcar vreun prieten care să-l sprijine. Pe ce „partidă” să mizeze?
Nu s-a apropiat nici de liberali, nici de conservatori; nu s-a angajat nici față de vreun ministru, nici față de popor. A decis să se plaseze de partea regelui Frederic-Wilhelm al IV-lea. O opțiune cel puțin ciudată, dat fiind faptul că monarhul se afla în plină „eclipsă” de putere. Era un om slab, nehotărât, care continua să cedeze teren în urma presiunii exercitate de parlamentarii liberali. Pe lângă lipsa forței de caracter, nici ideile politice ale acestui om nu îi erau pe plac tânărului deputat. Trecând însă peste incompatibilitățile personale și de principii, Bismarck îl „curta” intens pe rege și îi lua apărarea ori de cate ori, în parlament, acțiunile sale greșite erau supuse criticilor și atacurilor de tot felul.
În cele din urmă, s-a dovedit că mizase corect. În 1851, a fost cooptat în guvern. În fine, putea trece la treabă: de nenumărate ori și-a împins de la spate suveranul, fără să se sfiască să-i forțeze mâna
– ca să modernizeze armata și să reziste în fața atacurilor liberalilor, cu alte cuvinte, să facă exact ceea ce dorea Bismarck. Nu îi era prea greu – regele era nesigur de sine și de masculinitatea sa, drept care ministrul îl îndemna să manifeste fermitatea și mândria cuvenită
unui domnitor. Încetul cu încetul, a reușit să consolideze puterea monarhiei și să o concentreze în jurul tronului, astfel încât regele a redevenit forța politică numărul unu a Prusiei.
În 1861, Frederic a murit. I-a succedat fratele său, Wilhelm, a cărui ostilitate față de Bismarck era cunoscută. Noul rege nu îl dorea în preajma sa, dar o dată cu domnia, moștenise și dușmanii defunctului suveran, interesați în subminarea puterii tronului.
Wilhelm se gândea serios la abdicare, simțindu-se incapabil să lupte cu adversitatea de care se știa înconjurat. Din nou, Bismarck a izbutit să se facă util: l-a sprijinit pe proaspătul rege, i-a insuflat
siguranța care îi lipsea și l-a îndemnat neîncetat să acționeze cu hotărâre și fermitate. Treptat, Wilhelm a ajuns să conteze pe el ca pe unica sa șansă de a-și ține la respect dușmanii. În ciuda antipatiei personale, regele l-a numit prim-ministru. Au existat numeroase divergențe între ei – politica de mână forte a lui Bismarck era de o orientare excesiv de conservatoare – însă monarhul își dădea prea bine seama de dependența sa față de șeful guvernului. Ori de câte ori, în urma ciocnirilor de vederi, acesta amenința să demisioneze, regele ceda. În realitate, cel care guverna, cel care stabilea linia politicii prusiene era Bismarck.
Datorită acțiunilor lui, stătulețele germane aveau să se unifice, iar suveranul Prusiei s-a lăsat încă o dată manevrat de sfetnicul său și a acceptat coroana de împărat al noii Germanii. Este, desigur, adevărat că de domnit, domnea Wilhelm, dar toate pârghiile puterii reale se aflau în mâinile aceluiași Bismarck, ajuns acum pe culmile carierei sale, în noua calitate de cancelar, după ce fusese ridicat și la rangul de prinț.
Comentariu
În Germania din jurul anului 1840, mai oricare dintre tinerii ambițioși, porniți în căutarea afirmării pe plan politic, s-ar fi orientat spre puternicii momentului. Bismarck, însă, și-a făcut cu totul alte socoteli. Uneori, a te ralia celor puternici nu se dovedește a fi un act inspirat; „uriașii” te pot „înghiți” pe nemestecate, așa cum dogele Veneției l-a înlăturat pe contele de Carmagnola – sunt deja pe o poziție de forță, nu mai au de ce să depindă de tine.
Astfel, dacă ești ambițios, e mult mai inteligent să te îndrepți către un lider slab, pe care să-l convingi, treptat, că i-ai devenit indispensabil și că întreaga sa forță, întreaga sa inteligență, întregul său izvor de energie și inspirație se concentrează în tine. Și ce putere vei deține! Numai să încerce să se dispenseze de un asemenea factotum și tot edificiul carierei lor se va prăbuși în ruină!
Lumea se află sub domnia legilor necesității. Oamenii nu acționează mai niciodată decât atunci când sunt siliți să acționeze.
Dacă nu știi să te faci util, vei fi înlăturat cu prima ocazie. Dacă, însă, te conformezi preceptelor puterii și îi determini pe ceilalți să
depindă de tine, contracarându-le slăbiciunea prin propria ta
politică de „fier și sânge”, după cum spunea Bismarck, vei reuși, asemenea lui, să le supraviețuiești și să substitui puterea ta, puterii lor. Vei beneficia, astfel, de toate avantajele unei poziții de forță, fără a avea de suportat dezavantajele „spinilor” adică răspunderile pe care le incumbă mărirea.
Astfel, un principe înțelept va găsi întotdeauna mijloace prin care să-imențină pe cetățenii guvernați, indiferent de cinul lor și de împrejurări,într-o stare de dependență față de stat și de el însuși – numai așa îi vorrămâne mereu loiali.
Niccolò Machiavelli, 1469 – 1527
MOTANUL CARE SE PLIMBA DE UNUL SINGUR
Apoi Femeia râse și-i puse Motanului o străchinuță cu lapte călduț,zicându-i: „Tu, Motane, ești la fel de deștept ca un om, dar ține minte că
târgul nu l-ai încheiat nici cu Omul, nici cu Câinele, iar eu nu știu ce vorface ei când vor veni acasă”. „Ce-mi pasă mie?”, răspunse Motanul.
