LA BUNĂVOINȚA SAU LA

RECUNOȘTINȚA PERSOANEI

SOLICITATE

ARGUMENT

Daca trebuie să soliciți ajutorul unui aliat, nu te osteni să-i aduci aminte de sprijinul pe care i l-ai acordat în trecut sau de faptele tale bune – va găsi întotdeauna o modalitate de a te refuza. În loc de aceasta, fă-l să înțeleagă că un anumit aspect din cererea ta ori din alianța voastră îi va servi propriului său interes și ai grijă să-i prezinți cu insistență profitul, exagerându-i dimensiunile. Va reacționa cu entuziasm doar la gândul câștigului personal.

ÎNCĂLCAREA LEGII

Puțin după începutul secolului al XIV-lea, un tânăr italian pe nume Castruccio Castracani a ajuns, din simplu soldat, principele orașului Lucca. Ascensiunea sa, înfăptuită prin trădare și nu fără

vărsare de sânge, fusese sprijiniră de una dintre cele mai de vază

familii ale cetății – familia Poggio – care, însă, după izbândă, se văzuse dată uitării. Ambiția lui Castracani îl făcuse să nesocotească

datoria de recunoștință ce se cuvenea aliaților săi. În 1325, în timp ce era plecat să lupte împotriva Florenței rivale, aceștia, împreună

cu alții, au început să comploteze ca să scape Lucca de un stăpân atât de setos de mărire și care le oferea perspective atât de tulburi.

Astfel, conspiratorii l-au omorât pe guvernatorul pus de

Castracani să-i țină locul. Au izbucnit revolte și ciocniri între susținătorii săi și cei ai complotiștilor. Când dezordinea era în toi, a intervenit cel mai bătrân și mai de seamă membru al familiei Poggio, Stefano, care a convins ambele tabere să înceteze lupta.

Stefano di Poggio era un om al păcii și nu se implicase în conspirație. Dimpotrivă, își avertizase fiii și nepoții că se angajau pe un drum sângeros și fără ieșire. Acum, se hotărâse să discute el însuși cu Castracani în numele familiei sale și să-l determine să le asculte nemulțumirile, satisfăcându-le, totodată, doleanțele.

Datorită prestigiului dobândit prin vârstă și înțelepciune, complotiștii au consimțit să-i acorde încredere și, lăsând deoparte armele, să-și pună speranța în diplomația bătrânului.

Când i-au ajuns la urechi veștile despre rebeliunea de acasă, Castracani s-a întors în grabă la Lucca, unde, însă, spre marea surpriză a principelui, mulțumită intervenției lui Stefano di Poggio, tulburările încetaseră. Bătrânul își închipuia că își câștigase dreptul la recunoștința acestuia pentru contribuția pe care şi-o adusese la pacificarea cetății, așa încât s-a dus la palat să-i vorbească. I-a explicat cum izbutise să tempereze lucrurile și a făcut apel la îngăduința lui Castracani pentru tinerii rebeli din familia sa, care, a spus el, erau necopți la minte, impetuoși, dornici de putere și lipsiți de experiență. Apoi i-a reamintit de generozitatea sprijinului pe care această familie i-l dăduse în trecut. Iată, prin urmare, a încheiat Stefano di Poggio, motive sunt destule pentru ca măritul principe să-i ierte și să-și plece urechea la cererile lor, mai mult, aceasta ar fi singura rezolvare corectă a situației, întrucât ai săi renunțaseră de bunăvoie la luptă și fuseseră întotdeauna susținătorii lui.

Castruccio Castracani l-a ascultat cu răbdare. Nu părea câtuși de puțin mânios ori pus pe răzbunare. I-a răspuns bătrânului că poate să fie liniștit, căci dreptatea avea să precumpănească și l-a poftit să

revină împreună cu toți membrii familiei sale, ca să le afle păsurile, să discute cu ei și să cadă la înțelegere. Rostind salutul de despărțire, principele a spus că îi mulțumește lui Dumnezeu pentru că i-a dat prilejul de a-și arăta clemența și bunăvoința. În aceeași seară, întreaga familie di Poggio s-a prezentat la palat. Castracani a pus să fie cu toții arestați, iar după câteva zile, executați, Stefano laolaltă cu ceilalți.

Comentariu

Stefano di Poggio este reprezentantul tipic al acelei categorii de oameni care cred în izbânda justeței și nobleței cauzei lor. Desigur, au existat cazuri când apelul la dreptate și gratitudinea au dat rezultat, dar de cele mai multe ori, consecințele unui asemenea demers sunt cumplite, în special atunci când ai de-a face cu vreunul dintre numeroșii Castracani din lumea noastră. Stefano di Poggio știa că principele ajunsese la putere prin trădare și cruzime. La urma urmei, și-a osândit la moarte un vechi și devotat prieten.

Atunci când i s-a atras atenția că astfel comisese o gravă nedreptate, a replicat că nu își ucisese un prieten vechi, ci un nou dușman.

ȚĂRANUL ȘI MĂRUL

Un țăran avea în grădină un măr care nu rodea, servind doar dreptstinghie unde să poposească vrăbiile și cosașii. S-a hotărât să-l taie și,punând mâna pe topor, l-a repezit voinicește în trunchi, jos de tot, aproapede rădăcină. Cosașii și vrăbiile l-au rugat să nu doboare copacul care ledădea adăpost, ci să-l cruțe, iar ele, gângăniile și păsărelele, îi vor cânta, casă-i fie munca mai ușoară. Omul nu s-a uitat la rugămintea lor și a izbitdin nou cu toporul. Când a dat de o scorbură, a văzut că înăuntru eramiere din belșug. A gustat o bucățică de fagure, a azvârlit din mâinitoporul și pe dată a privit pomul cu alți ochi, ca pe un lucru sfânt. Deatunci, a început să-l îngrijească. Pentru unii oameni, numai interesulcontează.

Fabule, Esop, secolul al VI-lea î. Hr.

Un om de felul lui Castracani nu crede decât în forță și în interesul propriu. Punând capăt rebeliunii și mizând pe bunele sentimente ale principelui, Stefano di Poggio a făcut o greșeală

fatală, dar chiar și în această situație, bătrânului tot îi mai rămăseseră soluții alternative: ar fi putut să-i ofere tiranului bani sau să-i promită pentru viitor sprijinul familiei sale, care continua să

fie puternică și, prin legăturile întreținute cu cercurile cele mai influente din Roma, de pildă, i-ar fi mijlocit o căsătorie ilustră. În loc să procedeze astfel, di Poggio i-a amintit despre trecut și despre datoria de recunoștință ce o avea față de el. Dar oamenii nu numai ca nu sunt obligați să-și arate gratitudinea, ci se și simt ușurați să

scape cât mai repede de o povară atât de stânjenitoare. Este limpede cum a știut Castracani să se achite de obligațiile morale contractate cu familia di Poggio – și-a eliminat binefăcătorii.

Cei mai mulți oameni sunt atât de subiectivi, încât nu îi interesează

cu adevărat nimic altceva în afara propriei lor persoane. Orice ar auzispunându-se, se gândesc întotdeauna la propria lor situație și întreaga loratenție este atrasă și concentrată de fie și cea mai întâmplătoare remarcă ceîi afectează personal, în chip oricât de îndepărtat.

Arthur Schopenhauer, 1788 – 860

RESPECTAREA LEGII

În anul 433 î. Hr., chiar înainte de izbucnirea războiului peloponeziac, insula Corcyra (numită mai târziu, Corfu) se găsea în pragul unui conflict cu cetatea-stat a Corintului. Ambele părți și-au trimis emisari la Atena, urmărind să-și asigure alianța vestitei cetăți.

Misiunea lor era de o importanță maximă, pentru că oricine avea de partea sa Atena urma să aibă de partea sa și victoria, iar învinșii nu se puteau aștepta la niciun fel de milă în fața învingătorilor.

Primul a vorbit reprezentantul Corcyrei. A început prin a recunoaște că insula nu venise niciodată în sprijinul Atenei, ci se aliase cu dușmanii ei. Nu existau legături de prietenie sau de gratitudine între cele două state. Da, a admis ambasadorul, acum venise la Atena din teamă și grijă pentru siguranța Corcyrei.

Singurul lucru pe care îl avea de oferit era propunerea unei alianțe bazate pe interesul mutual. Flota insulei nu era întrecută în dimensiuni și în forță decât de cea a Atenei. O alianță între cele două state ar fi reprezentat o putere formidabilă, care ar fi intimidat și descurajat pe rivala Atenei, Sparta. Aceasta era, din păcate, tot ceea ce avea Corcyra de oferit, a încheiat trimisul.

Ambasadorul Corintului a ținut un discurs strălucitor și plin de patos, spre mare deosebire de retorica seacă și laconică a corcyrianului. A vorbit despre tot ceea ce făcuse Corintul pentru Atena de-a lungul anilor; s-a întrebat ce ar crede ceilalți aliați ai Atenei dacă aceasta ar cădea la învoială cu o cetate până mai ieri dușmană și ar abandona, de dragul ei, un prieten de nădejde, care i-a respectat cu loialitate interesele; a insinuat că, într-o asemenea

împrejurare, acești alți aliați ar putea rupe tratatele cu Atena, văzând-o că nu dă cuvenita prețuire loialității; a făcut referire la legea helenică și la obligația morală de a răsplăti faptele corecte și generoase ale Corintului și, în sfârșit, a înșirat toate numeroasele servicii pe care cetatea sa le adusese Atenei, subliniind importanța manifestării recunoștinței între prieteni.

După cele doua discursuri, atenienii au rămas să dezbată

hotărârea ce o aveau de luat. Au votat, cu toții, de două ori și la al doilea vot, majoritatea covârșitoare s-a pronunțat în favoarea alianței cu Corcyra și a ruperii relațiilor cu Corintul.

Comentariu

Istoria păstrează atenienilor o imagine plină de noblețe, dar ei erau, de fapt, cei mai practici și mai realiști dintre vechii greci. S-a dovedit că, în fața lor, cea mai rafinată oratorie și cea mai vibrantă

emoție nu valorau cât un argument pragmatic – cu atât mai mult cu cât acesta urma să le sporească puterea militară.

Ambasadorul Corintului nu și-a dat seama că referirile la politica generoasă pe care cetatea sa o dusese față de Atena în trecut erau de natură să irite, să le inducă aliaților un sentiment de culpabilitate și să-i plaseze în postura de datornici din punct de vedere moral. Iată că atenienilor nici că le păsa de obligația la gratitudine ori de legăturile de prietenie, mai ales că știau prea bine un lucru simplu: chiar dacă ceilalți aliați i-ar fi considerat nerecunoscători din pricină că abandonau Corintul, tot nu ar fi cutezat sa rupă alianțele, întrucât Atena rămânea cetatea cea mai puternică a Greciei. Ea ar fi fost oricum în măsură să-i silească să

respecte tratatele și să-i readucă la ordine.

Atunci când oamenii au de ales între a vorbi despre trecut și a vorbi despre viitor, dacă sunt realiști și își cunosc interesul, vor opta întotdeauna pentru ziua de mâine, uitând-o fără remușcări pe cea de ieri. Corcyrienii au înțeles că era preferabil să mizeze pe pragmatism în condițiile în care se adresau unor persoane pragmatice. În ultimă instanță, cei mai mulți dintre noi suntem, de fapt, chiar așa: pragmatici. Câți, oare, vor să acționeze împotriva propriului lor interes?!

Regula după care cel slab trebuie să se supună celui puternic a existatdintotdeauna. În afară de asta, ne considerăm vrednici de puterea noastră.

Până în clipa de față, și voi tot așa ne-ați considerat; dar acum, după ce ațichibzuit la interesul vostru, ați început să vorbiți despre ce este bine și ceeste rău. Argumentele de acest fel nu au izbutit niciodată să-i împiedice peoameni să folosească ocaziile prielnice sporirii bogăției lor, pe care li leoferă o sporire a puterii.

Discursul reprezentantului Atenei către spartani, citat în Războiul peloponeziac, Tucidide, circa 465 – 395 î. Hr.

CHEILE PUTERII