închizi ochii decât să trăiești într-o asemenea stare de decădere”.
Avraam avea întotdeauna merinde puse deoparte pentru drumețiiaflați în trecere, așa că i-a dat bătrânului o strachină cu fiertură de carne șimiez de pâine. Moșneagul s-a așezat să mănânce, înghițea cu maregreutate și mâncarea îi cădea din mână, împrăștiindu-se pe jos. „O,Avraame”, a zis bătrânul. „Ajută-mă tu să mănânc.”
Avraam i-a luat mâncarea din mâinile tremurânde și a încercat să-ivâre în gură o îmbucătură, dar buzele moșneagului nu au izbutit s-o țină
și zeama i s-a scurs în barbă și, de acolo, pe piept „Câți ani ai, moșule?”, l-a întrebat.
Bătrânul i-a răspuns. Era cu foarte puțin mai în vârstă decât Avraamînsuși. Acesta a exclamat: „Doamne Dumnezeule, ia-mă la Tine înainte dea ajunge și eu să am anii omului acesta și să mă aflu în starea în care esteel acum”. Nici nu a apucat Avraam bine să rostească aceste vorbe că
Dumnezeu i-a și luat sufletul, aducându-l acasă.
Vicleșugul cel iscusit – cartea arabă a înțelepciunii și șireteniei, secolul al XIII-lea
Imagine: Scrânciobul. Sus, jos și iar sus, și iar jos – așa te fac să
mergi cuvintele și argumentele: urci și coborî, dar nu înaintezi, nu ajungi nicăieri. Dă-te jos din scrânciob și fă-te înțeles fără să dai din picioare sau să-ți iei vânt cu mâinile. Lasă-i pe ceilalți sus, unde cred
că se află și gravitația îi va aduce încetișor, înapoi pe pământ.
Ultimul cuvânt: Nu te angaja niciodată în dispute. Nu contrazice. Nu există nimic care să trebuiască discutat; nu da altceva decât rezultate. (Benjamin Disraeli, 1804 – 1881)
CONTRAARGUMENT
În ceea ce privește puterea, argumentele verbale au un singur scop (și o singură utilitate) de bază: să distragă atenția și să-ți acopere urmele atunci când practici duplicitatea sau când ești prins cu minciuna. În asemenea cazuri, este în avantajul tău să
argumentezi și să contrazici cu toată forța de care ești în stare.
Atrage cealaltă persoană într-o dispută și ea nu îți va mai observa viclenia sau înșelătoria. Dacă ești prins mințind, cu cât pari mai ofensat și mai sigur pe tine cu atât dai impresia că acuzația este nefondată.
Această tehnică i-a salvat pe o mulțime de escroci. De pildă, contele Victor Lustig, un maestru al pungășiilor, a vândut unor duzini de fraieri dornici de câștiguri ușoare, o cutie în care era o așa-zisă mașină de copiat bani. Chiar după ce constatau că fuseseră
escrocați, oamenii preferau să nu se ducă la poliție și să evite riscul unei publicități stânjenitoare. Dar s-a găsit un anume șerif Richards, din Remsen County, în statul Oklahoma, care să nu se împace atât de lesne cu ideea de a fi fost pungășit de zece mii de dolari și care i-a luat urma lui Lustig până într-un hotel din Chicago.
Escrocul a auzit o bătaie în ușă. A deschis și tot ceea ce a văzut în fața ochilor a fost țeava unui revolver. „Bine, dar ce s-a întâmplat?”, a întrebat el imperturbabil. „Ticălos nenorocit”, a urlat șeriful, „să știi că te omor. M-ai fraierit cu una dintre cutiile alea afurisite ale tale!” Lustig s-a prefăcut uimit. „Cum adică? Vrei să
spui ca nu merge?”, a întrebat Lustig, „Știi foarte bine că nu merge”, a sărit Richards. „Dar așa ceva e imposibil. Ai respectat instrucțiunile?”, a întrebat Lustig, „Am făcut exact ce mi-ai spus să
fac”, a răspuns celălalt. „Nu se poate, pe undeva, ai făcut ceva greșit”, iar discuția se învârtea în cerc. Țeava armei mai coborâse puțintel.
Apoi Lustig a trecut la faza a doua a tacticii discuției: a revărsat
un torent de aiureli tehnice în legătură cu modul de manevrare a cutiei. Șeriful era complet derutat și își pierduse mult din siguranța de sine de la început. „Uite ce”, a continuat escrocul, „îți dau banii înapoi chiar acum, pe loc, îți dau și instrucțiuni scrise despre cum să
lucrezi cu mașinăria aia și o să vin în Oklahoma să văd dacă
funcționează cum trebuie. În felul acesta, pur și simplu, nu ai cum să pierzi.” Călcându-și pe inimă, șeriful s-a declarat de acord. Ca să-i dea deplină satisfacție, Lustig a scos o sută de bancnote de câte o sută de dolari și i le-a dat, liniștindu-l și sfătuindu-l să se distreze câteva zile la Chicago. Potolit și puțin cam încurcat, în cele din urmă, șeriful a plecat. În următoarele dimineți, escrocul a citit ziarele cu cea mai mare atenție, până când, într-unul dintre ele a găsit ceea ce căuta: un scurt articol referitor la arestarea, judecarea și condamnarea șerifului Richards, sub învinuirea de a fi pus în circulație bani falși. Lustig a câștigat disputa – șeriful nu a mai revenit să-l deranjeze vreodată.
LEGEA 10
PERICOL DE CONTAMINARE:
EVITĂ-I PE CEI NEFERICIȚI ȘI
GHINIONIȘTI
ARGUMENT
Se poate muri și din suferința altcuiva – stările emoționale sunt la felde contagioase ca și bolile. Poate ai impresia că dai o mână de ajutor unuiom aflat pe cale să se înece, dar nu faci decât să-ți grăbești proprianenorocire. Uneori, cei nefericiți atrag nefericirea; nu numai atât: ţi-o pottransmite și ție. Înconjoară-te de oameni fericiți și norocoși.
ÎNCĂLCAREA LEGII
În 1818, la Limerick, în Irlanda, s-a născut Marie Gilbert. Prin anii 1840, ea a sosit la Paris sperând să-și facă un nume ca dansatoare și actriță. Și-a luat pseudonimul de Lola Montez – mama ei avea ceva strămoși de origine iberică – și s-a prezentat drept ceea ce visa să devină: dansatoare de flamenco, pretinzând totodată că
venea din Spania. Câțiva ani mai târziu, cariera ei părea să fi apus și, ca să supraviețuiască, tânăra s-a făcut curtezană. Curând, a ajuns cea mai cunoscută demimondenă a Parisului.
Nu exista decât un singur om care să o poată salva: Alexandre Dujarier, proprietarul celui mai citit ziar din Franța și respectat cronicar dramatic. Lola s-a hotărât să-l cucerească. Informându-se asupra obiceiurilor lui, a aflat că în fiecare dimineață, Dujarier ieșea să se plimbe călare. Bună amazoană ea însăși, într-o zi i-a tăiat calea și aproape că l-a răsturnat – „un accident”. Nu după mult timp, cei doi au început să-și facă plimbarea matinală împreună, iar în două
săptămâni, Lola s-a mutat la noul ei iubit.
O vreme au fost fericiți împreună. Cu sprijinul lui Dujarier, ea Î
și-a relansat cariera de dansatoare. În ciuda faptului că își risca poziția în societate, el și-a anunțat prietenii că se va căsători cu Lola și că vor face nunta în primăvara următoare. (Ea nu îi spusese însă
că pe când avea nouăsprezece ani fugise de acasă cu un englez și că, din punct de vedere legal, era încă soția lui.) Deși Dujarier era îndrăgostit profund, fericirea începea să pălească.
Situația sa financiară intrase într-o perioadă dificilă, iar prietenii influenți de altădată îl evitau. Într-o seară, a fost invitat la o recepție la care participau cei mai bogați tineri din protipendada pariziană.
Lola voia să-l însoțească, dar el nu i-a permis acest lucru. A fost prima lor ceartă, iar Dujarier s-a dus la petrecere singur. Amețit de prea multă băutură, l-a insultat pe un influent critic dramatic, Jean-Baptiste Rosemond de Beauvallon – poate pentru o remarcă rostită
