ADJUDECĂ-ȚI VICTORIA PRIN
FAPTE, NICIODATĂ PRIN VORBE
ARGUMENT
Orice triumf de moment pe care crezi că l-ai obținut prin disputeverbale este, în realitate, o victorie à la Pyrrhus{1}: resentimentele stârnitesunt mai puternice și durează mai mult decât orice schimbare temporară
de opinie. Este o mai grăitoare dovadă de forță să-ți raliezi punctul devedere al celorlalți prin acțiunile tale, fără să rostești niciun cuvânt. Nuexplica: demonstrează.
ÎNCĂLCAREA LEGII
În anul 131 î. Hr., consulul roman Publius Crassus Dives Mucianus asedia cetatea grecească Pergamos și, ca să străpungă
zidurile, s-a văzut obligat să folosească un berbece. Cu câteva zile mai înainte, într-un șantier naval din Atena, zărise câțiva bușteni zdraveni, gata pentru a fi transformați în catarge și a dat ordin să-i fie trimis imediat cel mai mare dintre ei. Supraveghetorul militar care a primit porunca afirma că romanul cerea, de fapt, bușteanul cel mai mic.
Discuția cu soldații consulului amenința să nu se mai sfârșească: grecul susținea că acest buștean mai mic era cel mai potrivit și mai ușor de transportat. Soldații i-au spus că generalul lor nu era deloc omul cu care să-ți îngădui să glumești, însă meșterul o ținea pe-a lui, că singurul bun era bușteanul cel mic, fiindcă se potrivea cu o mașinărie pe care o construia el însuși. Le-a desenat schițe peste schițe și a îndrăznit chiar să sublinieze că, la urma urmei, specialistul era el și că, fiind simpli soldați, ceilalți habar nu aveau despre ce vorbeau. Dar ei își cunoșteau comandantul și au izbutit
să-l convingă pe meșter să-și lase deoparte competența și să facă
ceea ce i se ordonase.
Dar, după plecarea soldaților, omul s-a gândit mai bine: ce rost avea să execuți un ordin din care nu putea să iasă nimic bun? Prin urmare, a trimis bușteanul cel mic, fiind aproape sigur că și consulul va vedea că era preferabil să-l folosească pe acesta și că îl va răsplăti cum se cuvine.
Când a fost adus bușteanul, Mucianus le-a cerut explicații oamenilor săi. I-au povestit că meșterul se încăpățânase să le arate de ce ar fi trebuit să îl aleagă pe acela, dar că promisese totuși să le trimită pe cel mare. Mucianus s-a înfuriat. Nici măcar nu se mai putea concentra asupra asediului și a spargerii zidurilor cetății înainte ca asediații să primească întăriri. Nu se mai gândea decât la îndrăznețul care îi nesocotise ordinul și a poruncit să fie adus în fața lui, fără întârziere.
Meșterul a venit în tabăra romanilor după câteva zile și i-a explicat consulului motivele hotărârii sale. A repetat aceleași argumente pe care le prezentase soldaților, arătând că era cu mult mai bine să se ia în considerare părerea specialiștilor și că, dacă s-ar încerca de îndată demolarea zidurilor cu berbecele trimis de el, consulul ar fi satisfăcut de rezultat. Mucianus l-a lăsat să termine și apoi a pus să fie dezbrăcat de veșminte și bătut cu nuiele până când omul și-a dat sufletul.
Comentariu
Meșterul (al cărui nume istoria nu îl consemnează) își petrecuse o viață întreagă proiectând corăbii, catarge și grinzi. Era considerat cel mai priceput inginer din Atena, o cetate care nu ducea lipsă de oameni talentați și competenți. Stăpân pe meseria lui, știa că are dreptate. Un berbece mai mic și mai lesne de manevrat putea fi lansat asupra zidurilor cu o viteză mai mare, având, adică, o forță
distructivă sporită. Eficacitatea nu este numaidecât direct proporțională cu dimensiunea. Bineînțeles că Mucianus nu putea să
nu fie sensibil la logică și să nu înțeleagă faptul că știința este neutră, iar rațiunea, superioară. Cum să mai rămână consulul un prizonier al propriei sale ignoranțe, când inginerul îi desena schițe clare și îi explica principiile teoretice aflate la baza sfatului dat?
Meșterul acela era o întruchipare a unui tip destul de des întâlnit printre semenii noștri: tipul celui care contrazice. Acești oameni nu știu că vorbele nu sunt niciodată neutre și că, discutând în contradictoriu cu un superior, se avântă să ofenseze inteligența unuia mai puternic decât ei. De regulă, ei neglijează să ia în calcul și personalitatea celui contrazis. Cum fiecăruia i se pare că este singurul care are dreptate și cum rareori oamenii se lasă convinși prin cuvinte, raționamentul cel mai bine pus la punct cade într-o ureche surdă. Încolțiți, neobosiții noștri atleți ai disputei argumentează și contraargumentează cu și mai mare aprindere, săpându-și singuri mormântul. O dată ce i-au creat celeilalte persoane sentimentul nesiguranței și inferiorității, nici elocvența unui Socrate nu i-ar mai putea salva.
Nu este vorba numai despre inutila lipsă de tact de a te certa cu un superior, ceea ce trebuie să eviți. Care dintre noi nu se consideră
un maestru al opiniilor juste și al gândirii corecte?! Prin urmare, trebuie să fii atent: învață să demonstrezi valabilitatea punctului tău de vedere în mod indirect.
RESPECTAREA LEGII
În 1502, toată Florența știa că în atelierul cioplitorilor de la biserica Santa Maria del Fiore exista de mult timp un bloc de marmură enorm. Cândva fusese o magnifică „bucată de carne”, cum spuneau pietrarii, dar dalta stângace a unui sculptor o spărsese tocmai acolo unde ar fi trebuit să se afle picioarele statuii. Nu se mai putea face nimic din ea. Piero Soderini, primarul orașului, se gândise să salveze blocul, dându-i o comandă lui Leonardo da Vinci sau vreunui alt maestru, dar sfârșise prin a se lăsa păgubaș – toți spuseseră același lucru: marmura era stricată. Astfel, deși costase bani mulți, blocul zăcea acoperit de praf în spatele bisericii.
Așa stăteau lucrurile până când câțiva dintre prietenii marelui Michelangelo i-au scris la Roma, unde trăia sculptorul pe atunci. El și numai el ar fi putut face ceva din marmura aceea, au insistat ei, fiindcă blocul era, într-adevăr, minunat. Michelangelo a venit la Florența, l-a cercetat cu atenție și a spus că ar putea sculpta din el o statuie frumoasă, a cărei poziție să ocolească spărtura. Soderini ajunsese și el la concluzia că ar fi fost o pierdere de vreme – nimeni
nu ar fi în stare să rezolve problema vechii mutilări a blocului, însă, până la urmă, și-a dat acordul, iar Michelangelo s-a hotărât ca din marmura ciuntită să facă un David ținând în mână praștia.
Mai târziu, pe când artistul făcea ultimele retușuri la statuia supranumită și „Uriașul”, Soderini a venit să-l viziteze.
Considerându-se un „cunoscător”, s-a apropiat să studieze lucrarea și i-a spus lui Michelangelo că, după părerea lui, nasul lui David era prea mare. Sculptorul și-a dat seama că musafirul său stătea exact sub chipul personajului și, prin urmare, nu îl privea din perspectiva corectă.
Fără un cuvânt, i-a făcut semn să-l urmeze sus, pe schelă. Ajuns pe platformă, a luat dalta și a cules un pumn de praf și așchii de marmură rămase pe scânduri, apoi a început să se prefacă a-și relua lucrul la nasul uriașului, lăsând să cadă pulberea din pumn, puțin câte puțin. Cu Soderini în spatele lui, pe o treaptă mai jos, artistul părea că retușează. După câteva minute de asemenea pantomimă, Michelangelo s-a întors către primar: „Ia uită-te acum”, i-a spus.
„Da, îmi place mai mult așa. Parcă i-ai dat viață”, a răspuns Soderini.
SULTANUL ȘI VIZIRUL
A fost un vizir care și-a slujit stăpânul vreme de vreo treizeci de ani șis-a făcut cunoscut și admirat pentru loialitatea, cinstea și devoțiuneacredinței în Allah. Cinstea aceasta a lui i-a adus însă și mulți dușmaniprintre curteni, care răspândeau zvonuri despre duplicitatea și perfidia sa.
I le-au repetat sultanului zi și noapte, până când acesta a început să numai aibă încredere în vizir și a ajuns să-l condamne la moarte pe omul careîi consacrase treizeci de ani de devotament sincer. Pe meleagurile acelea,condamnații la moarte erau legați și azvârliți în îngrăditura în caresultanul își ținea câinii de vânătoare cei mai feroce. Flămânde, animalelese repezeau asupra victimelor și le sfâșiau imediat.
Înainte de a fi aruncat între copoii-călăi, vizirul a cerut să i seîndeplinească o ultimă dorință: „Aș vrea să-mi dați un răgaz de zece zileca să-mi plătesc datoriile, să iau înapoi banii împrumutați unor prieteni,să dau stăpânilor lor unele bunuri ce mi-au fost încredințate spre păstrareși să-mi împart averea între rudele și copiii mei, cărora trebuie să le aleg șiun tutore”.
Primind promisiunea că nu va încerca să fugă, sultanul i-a acordat
vizirului păsuirea solicitată. Acesta s-a întors degrabă acasă, a adunat osută de galbeni și s-a dus să-i facă o vizită căpeteniei vânătorilor, care aveaîn grijă câinii sultanului. I-a oferit cei o sută de galbeni și i-a spus: „Lasă-mă să mă ocup eu de câini vreme de zece zile”. Vânătorul s-a învoit șivizirul a petrecut acest răstimp îngrijindu-se de animale cu mare atenție,răsfățându-le și hrănindu-le. La sfârșitul celor zece zile, 9 ĩi mâncau dinpalmă.
În ziua a unsprezecea, vizirul a fost chemat să se înfățișeze înainteasultanului – i-au citit de la capăt toate acuzațiile și, sub ochii stăpânuluisău, l-au legat și l-au azvârlit în ocolul câinilor. Numai că, văzându-l,animalele i-au venit în întâmpinare dând din coadă. L-au adulmecat cubucurie și, sărind în jurul lui, au început să se joace cu el.
Sultanul și ceilalți curteni, aflați de față la ceea ce ar fi trebuit să fie oexecuție cumplită, erau uluiți. Vizirul l-a auzit pe stăpânul săuîntrebându-l cum se făcea că fiarele îi cruțaseră viața și i-a răspuns: „Amavut grijă de câini vreme de zece zile. Sultanul a văzut rezultatul cupropriii săi ochi. De tine, stăpâne, am avut grijă vreme de treizeci de ani șicu ce m-am ales? Sunt condamnat la moarte din pricina acuzațiilor urzitede dușmanii mei”.
Sultanului i s-au înroșit obrajii de rușine. Nu numai că l-a iertat pecinstitul vizir, ci i-a dăruit un rând de veșminte scumpe și i-a dat pe mână
pe toți cei care îi întinaseră bunul renume. Generos, vizirul i-a eliberat și acontinuat să se poarte cu blândețe față de ei.
Vicleșugul cel iscusit – cartea arabă a înțelepciunii și șireteniei, secolul al XIII-lea
