Cine nu știe că, în ziua de astăzi, prea puțini politicieni își scriu singuri discursurile? Dacă ar fi să se bazeze pe propriile lor cuvinte, este greu de crezut că ar căpăta vreun vot. Toată elocvența, tot umorul și mai toată inteligența care li se atribuie aparțin, de fapt, celui (celor) din talentul, căruia (cărora) ies textele rostite apoi, în public. Unii cu munca, alții cu gloria. În legătură cu această
inepuizabilă sursă de inspirație care este trecutul, „vestea bună” ar fi că ea rămâne accesibilă tuturor, învață să o utilizezi și oamenii te vor considera genial, chiar în condițiile în care nu ești decât un hoț
de idei inteligent.
Gândește-te bine: toți scriitorii care au scormonit prin
cotloanele firii omenești, marii strategi din vechime, cronicarii prostiei și nebuniei veacurilor, regii și reginele care au plătit cu prețul
dureros
al
experienței
directe
învățătura
despre
împovărătoarea mânuire a puterii – această comoară de cunoaștere zace ațipită și acoperită de praf. Iată uriașii care te așteaptă ca să li te sui pe umeri. Geniul lor va fi geniul tău, experiența lor va fi experiența ta, strălucirea lor va fi strălucirea ta. În plus, niciunul dintre ei nu se va întoarce să le dezvăluie celorlalți contemporani ai tăi cât ești de puțin original. Alege: ori îți croiești singur drum poticnit prin viață, făcând greșeli peste greșeli și irosind timp și energie ca să îți formezi propria ta experiență, ori înrolezi sub stindardul tău batalioanele trecutului. Cândva, însuși Bismarck a spus: „Proștii spun că învață din experiență. Eu unul prefer să profit de experiența altora”.
Imagine: Vulturul. Dintre toate ființele din junglă, el o duce cel mai bine. Munca grea a celorlalți devine a lui, neputința lor de a supraviețui devine hrana lui. Nu îl scăpa din ochi pe Vultur: Când tu muncești, el se învârte pe deasupra capului tău. Nu te lupta cu el.
Alătură-i-te.
Ultimul cuvânt: Există multe lucruri pe care trebuie să le cunoaștem, viața este scurtă și, fără cunoaștere, nu valorează nimic.
Iată de ce avem acest minunat mijloc de a afla câte ceva de la fiecare. Astfel, profitând de sudoarea frunții altora, îți cucerești faima de adevărat oracol. (Baltasar Gracián, 1601 – 1658) CONTRARGUMENT
Există împrejurări când a exploata munca celorlalți, arogându-ți tot meritul, nu constituie o tactica înțeleaptă: dacă situația ta nu este suficient de solidă, se va spune că încerci să scapi de o concurență care te sperie. Ca să devii un bun profitor de pe urma talentelor altora, trebuie să te bucuri de un statut inatacabil. În caz contrar, lumea te va cataloga drept escroc.
Învață să recunoști momentul potrivit pentru a împărți gloria cu colaboratorii – adică atunci când acest lucru este în interesul tău.
Nu trebuie să te arați prea lacom, mai ales când șeful este altcineva.
Ideea istoricei vizite în China i-a aparținut președintelui Richard Nixon, dar evenimentul ar fi putut foarte bine să nu aibă loc, dacă la realizarea lui nu ar fi contribuit diplomația atât de abilă a lui Henry Kissinger și nici nu ar fi fost atât de fructuos în absența subtilului secretar de stat american. Cu toate acestea, când a venit momentul recunoașterii meritelor, discret și cu iscusință, Kissinger a lăsat președintelui „partea leului” din glorie. Știa prea bine că adevărul avea oricum să iasă la iveală și nu a dorit să-și pericliteze situația, așezându-se în centrul scenei. A condus jocul cu o mână de expert: și-a asumat meritul pentru munca subordonaților și, pentru propria muncă, și-a cedat gloria, cu eleganță, superiorului. Așa și nu altfel se procedează.
LEGEA 8
FĂ OAMENII SĂ VINĂ LA TINE – LA
NEVOIE, FOLOSEȘTE O MOMEALĂ
ARGUMENT
Când obligi pe cineva să acționeze, tu ești cel care stăpânește situația.
Este întotdeauna mai bine să-ți determini dușmanul să vină la tine, ocaziecu care își abandonează propriile sale planuri. Ademenește-l cu momeliirezistibile – și apoi, treci la atac. Cărțile cele mai bune se află în mâna ta.
RESPECTAREA LEGII
La Congresul de la Viena, în 1815, reprezentanții marilor puteri s-au reunit pentru a trasa noile granițe din Europa postnapoleoniană. Orașul era plin de veselie. Unele mai strălucitoare decât altele, balurile se țineau lanț. Negocierile aveau loc mai degrabă în culise, dar peste toate acestea plutea, ca o amenințare difuză, umbra marelui înfrânt. Napoleon nu fusese cu adevărat îndepărtat, nici din mintea, nici de frontierele dușmanilor lui de până mai ieri: corsicanul se afla la doi pași de coasta Italiei, pe insula Elba.
Chiar dacă era sub pază, un om de cutezanța și de creativitatea lui nu putea să nu înspăimânte pe toată lumea. Austriecii s-au gândit să trimită asasini plătiți să-l lichideze, dar până la urmă s-au răzgândit. Planul era mult prea riscant. Alexandru I, țarul Rusiei, impetuos din fire, întreținea atmosfera de neliniște: când aliații săi din coaliția antinapoleoniană au refuzat să-i recunoască
„drepturile” la o parte din teritoriul Poloniei, le-a aruncat în față
amenințarea: „Dacă nu, îi dau drumul monstrului!” „Monstrul”, știau cu toții, era Napoleon. Un singur om părea de netulburat –
Talleyrand, fostul ministru de externe al exilatului din Elba. Calm și
sigur de el, de parcă știa ceva în plus, ceva ce toată lumea continua să ignore.
Între timp, pe mica sa insulă, Napoleon ducea o viață care, prin miniaturizarea amplorii și perspectivei, se transformase într-o parodie tragi-comică a traiului de la curtea din Paris: exista un bucătar, un șef al garderobei imperiale, un pianist, ca muzician oficial, și o mână de curteni. Totul fusese pus la cale anume pentru a-l umili și planul dădea rezultat.
În iarna aceea, s-au întâmplat, însă, niște evenimente atât de stranii și de dramatice, încât ar fi putut face parte din intriga unei piese de teatru. Paza insulei era asigurată de un număr de nave de război britanice, care patrulau în permanență, ținându-și tunurile îndreptate asupra tuturor căilor de acces spre Elba. Și totuși, nu se știe cum, în plină zi, pe 26 februarie 1815, o fregată având la bord nouă sute de oameni, l-a luat pe Napoleon din insulă și a ieșit în larg. Englezii au încercat s-o urmărească, dar nu au izbutit. Această
evadare incredibilă a uluit întreaga lume și a băgat groaza în participanții la congresul vienez.
Deși ar fi fost în mai mare siguranță dacă ar fi părăsit Europa, Napoleon nu numai că a decis să revină în Franța, ci a aruncat destinului o nouă sfidare: a pornit asupra Parisului, în fruntea unei mici armate adunate din mers, cu gândul de a-și recuceri tronul.
Carisma împăratului abdicat își avea încă puterea ei. Poporul s-a strâns din nou în jurul său – mai bine zis, i s-a așezat la picioare.
Revenit la domnie, regele Ludovic al XVIII-lea l-a trimis pe mareșalul Ney, cu trupe și ordin să îl aresteze, dar și Ney, și soldații luptaseră sub acvila imperială și, la vederea lui Napoleon, i s-au alăturat fără să șovăie. „Uzurpatorul” redevenise „împăratul”. Din toate părțile, voluntarii se înghesuiau. Marea Armată de altădată își refăcea rândurile. Franța era străbătută de talazuri de entuziasm. La Paris, mulțimea se afla în plin delir, iar regele s-a văzut, pentru a doua oară, „Ludovic-fără-țară”.
A doua domnie a lui Napoleon nu a durat, totuși, decât o sută
