Istoria omenirii este plină de mistere înfricoșătoare și de nepătruns: molime, dezastre, despoți capricioși și, mai ales, cel mai mare mister dintre toate, moartea. Ceea ce nu ne explicăm recreăm în imaginație. Așa au apărut miturile și lumea lor populată de personaje fantastice. De-a lungul secolelor, însa, prin știință și rațiune, omul a risipit întunericul. Misterul și spaimele au fost
înlocuite de cunoaștere și de siguranța lucrurilor familiare și liniștitoare. Cu toate acestea, un preț a trebuit plătit: într-o lume din ce în ce mai banală, din care am izgonit misterul și miticul, simțim o tainică nevoie de a crea enigme și de a căuta ființe, idei și împrejurări ce nu se lasă înțelese și consumate atât de lesne.
În aceasta și constă puterea misterului – el oferă multiple paliere de interpretare care ne stimulează imaginația, creându-ne impresia existenței a ceva ascuns și minunat. Trăim înconjurați de lucruri atât de desacralizate, semenii noștri sunt atât de previzibili, încât tot ceea ce are un aer misterios ne va atrage irezistibil atenția și interesul.
Nu trebuie crezut că aerul de mister constituie un atribut exclusiv al oamenilor mari și personalităților copleșitoare. Acel mister țesut în gesturile de fiecare zi este încă și mai subtil, are o forță de fascinație încă și mai profundă. Să nu uităm că, în marea lor majoritate, oamenii sunt ființe alcătuite din prim-planuri. În ei se poate citi ca într-o carte deschisă, mai ales că nu-și dau nicio osteneală să-și controleze vorbele și imaginea. Rareori oferă vreo surpriză. Prin simplul fapt de a te arăta reținut, de a rămâne tăcut, de a rosti, din când în când, fraze ambigue, voit contradictorii sau inconsecvente, printr-un comportament straniu și subtil, vei crea această foarte seducătoare și necesară aură de mister. Cei din jur o vor amplifica prin neîncetatele lor tentative de a te descifra.
Atât artiștii, cât și escrocii înțeleg legătura vitală dintre mister și atracția pe care el o inspiră. Contele Victor Lustig, escrocul aristocrat, a dus această tehnică până la perfecțiune. Făcea întotdeauna lucruri neobișnuite sau care păreau fără sens. Apărea la cele mai bune hoteluri într-o limuzină cu șofer japonez – nimeni nu mai văzuse vreodată un șofer japonez, deci efectul de straniu și de exotic era asigurat. Purta costume dintre cele mai scumpe, dar mereu cu ceva neobișnuit și, din punctul de vedere al stricteții convențiilor, oarecum nepotrivit: o medalie, o floare, o brasardă. Nu i se reproșa lipsa de gust – era admirat pentru originalitate. La hotel primea tot timpul telegrame, pe care i le aducea șoferul japonez. Le rupea cu o nonșalanță totală. (În realitate, era vorba despre niște telegrame false sau, mai bine zis, de foi albe.) Obișnuia să se așeze în sala de mese, cu o carte de dimensiuni impresionante în mână, surâzând în dreapta și în stânga, dar păstrându-și un aer distant.
Bineînțeles, după câteva zile, întreg hotelul zbârnâia de curiozitate
și de interes pentru acest om ieșit din comun.
Toată această atenție îi permitea lui Lustig să profite de pe urma fraierilor care aproape că îl implorau să le accepte încrederea și compania. Cine nu voia să fie văzut alături de misteriosul aristocrat?
Fațada enigmatică îi împiedica să bage de seamă că sunt escrocați. Cu un asemenea aer misterios, până și mediocrii par inteligenți și profunzi. O femeie întru nimic excepțională prin frumusețe sau intelect, Mata Hari devenise o adevărată zeiță, iar dansul ei fusese apreciat ca aureolat de o inspirație divină. Aerul enigmatic cu care se înconjoară un artist îi plasează imediat pe el și opera sa, în centrul atenției și curiozității tuturor, truc infailibil, după cum a demonstrat cu mare efect Marcel Duchamp. Nu ai mare lucru de făcut: nu vorbi prea mult despre ceea ce întreprinzi, stimulează imaginația oamenilor și derutează-i prin comentarii contradictorii și apoi stai deoparte și lasă-i pe ceilalți să-și bată capul să te înțeleagă.
Persoanele care știu să-și ia un aer misterios îi pun pe semenii lor într-o situație de inferioritate: aceea de a încerca să le descifreze.
Dacă doresc (și exact atât cât doresc), pot să inspire teama aceea izvorâtă din fiorul ancestral al ființei umane aflate în fața necunoscutului și a incertitudinii. Toți liderii politici sunt conștienți de acest efect intimidant. De pildă, Mao Tse-tung cultivă cu abilitate caracterul enigmatic al imaginii sale – nu își punea problema inconsecvențelor sau contradicțiilor, ba chiar le exploata ca să
demonstreze că el și numai el avea ultimul cuvânt în toate. Nimeni, nici măcar soția lui, nu a reușit vreodată să afirme că l-ar fi înțeles până la capăt. Iată de ce Mao a părut mereu mai mare decât era cu adevărat. „Statura” sa a devenit monumentală întrucât a fost așezată pe piedestalul atenției neslăbite a tuturor, pentru că nu exista chinez care să nu se întrebe ce va face Mao, ce va spune Mao, cu ce îi va mai surprinde el.
Dacă statutul tău nu îți îngăduie să te învălui în mister, învață
cel puțin să renunți la ostentație. Din când în când, acționează întrun mod care nu corespunde cu ceea ce oamenii se așteaptă să te vadă făcând. Astfel îi vei pune în defensivă, îi vei uimi și vei atrage asupra ta acel gen de atenție care înseamnă putere. Mânuită cu inteligență, tactica aceasta poate inspira insecuritate și teamă în rândul dușmanilor.
Î
În timpul celui de-al doilea război punic (219 – 202 î. Hr.), marele general cartaginez Hannibal semăna teroarea în calea sa, mărșăluind asupra Romei. Hannibal era cunoscut pentru strategia inteligentă, ca și pentru duplicitatea manevrelor sale.
Deși inferioară numeric, armata cartagineză nu se lăsa înfrântă
de romani. Dimpotrivă, era mereu cu un pas înaintea acestora.
Odată, însă, cercetașii din avangarda cartaginezilor au comis o eroare teribilă, îndreptând grosul trupei către o regiune mlăștinoasă, cu ariergarda spre mare. Armata romană a ocupat și blocat trecătorile din munți, tăindu-le retragerea. Comandantul romanilor, generalul Fabius era în al nouălea cer – în sfârșit, Hannibal fusese prins în capcană. Postându-și cele mai destoinice grupe de strajă în punctele de trecere, romanul și-a făcut planul de a nimici oastea cartagineză. Dar când, în puterea nopții, santinelele și-au aruncat ochii spre locul unde se afla inamicul, nu mică le-a fost mirarea: spre munți șerpuia o uriașă procesiune cu torțe. Dacă aceea era armata cartagineză, însemna că ea se înmiise.
Străjerii s-au sfătuit între ei, cuprinși de febrilitate și neputându-se pune de acord în niciun chip. Ce se întâmplase?
Primise oare Hannibal întăriri de pe mare? Avusese dintru început o parte din trupe ascunse prin apropiere și făcuse joncțiunea cu ele?
Erau cumva, niscaiva duhuri?
Pe când stăteau înlemniți și se uitau, peste tot în munți au izbucnit focuri și dinspre câmpia de dedesubt a prins să urce un vuiet cumplit, ca ieșit din pâlniile a milioane de trâmbițe. Trebuie să
fie demoni, și-au zis străjerii înspăimântați. Ei, oștenii cei mai viteji și mai mintoși ai lui Fabius, și-au părăsit postul și au dat bir cu fugiții, cuprinși de panică.
Până să se crape de ziuă, armata cartagineză rupsese încercuirea și scăpase din capcană. Cum a procedat Hannibal? I-a chemat în ajutor pe demonii din infern? Nici vorbă: a pus să se lege crengi de coamele cirezilor de boi aduși ca animale de povară, apoi să se dea foc acestor crengi. De departe, în întunericul nopții, mănunchiurile de ramuri semănau cu niște torțe și se părea că cei care le purtau alcătuiau o oaste numeroasă, pe cale să urce muntele. Când ramurile și, o dată cu ele, coamele vitelor au ars până la capăt, înnebunite de spaimă, animalele au început să alerge în dezordine, care încotro, umplând, cu răgetele lor văzduhul și răspândind focul pe costișele împădurite. Elementul cel mai important al planului
conceput de Hannibal nu l-au constituit torțele, focul sau zgomotul, ci crearea unei diversiuni menite să mobilizeze atenția ostașilor care păzeau trecătorile și, treptat, să-i înspăimânte. De acolo de sus, unde se aflau ei, nu aveau cum să își explice ceea ce vedeau. Dacă ar fi înțeles ce se întâmpla, nu și-ar mai fi părăsit posturile de strajă.
Atunci când te afli în capcană încolțit, cu spatele la zid, fără
vreo șansă de scăpare, încearcă o experiență simplă: fa ceva care să
nu poată fi explicat. Hotărăște-te asupra unei acțiuni simple, dar tradu-o în fapt într-așa un fel încât să îți descumpănești adversarul, dând loc la cât mai multe interpretări și făcând imposibilă
descifrarea intențiilor tale adevărate. Nu te mulțumi să fii imprevizibil (deși această tactică dă și ea rezultate excelente – vezi Legea 17) – asemenea lui Hannibal, creează o diversiune imposibil de înțeles. Vei părea pur și simplu nebun, nimeni nu va pricepe nimic, nu se va putea găsi nicio explicație logică a reacției tale. Dacă
procedezi corect, vei reuși să inspiri aceeași spaimă care altădată a înghețat sângele din vinele santinelelor lui Fabius și le-a împins să-și abandoneze pozițiile. Nu ai decât să o numești „tactica falsei nebunii a lui Hamlet”, pentru că prințul Danemarcei din piesa shakespeariană a făcut uz de ea cu mare succes, înfricoșându-l pe tatăl său vitreg, Claudius, prin purtarea sa ciudată și inexplicabilă.
Misterul amplifică dimensiunile, modifică toate contururile și puterea ta pare și mai înspăimântătoare.
Imagine: Dansul Vălurilor – vălurile îmbracă trupul dansatoarei. Ceea ce lasă să se vadă excită. Ceea ce ascund stimulează imaginația. Aceasta este însăși, esența misterului.
Ultimul cuvânt: Dacă nu îți precizezi poziția pe dată, stârnești nerăbdarea așteptării. […] Amestecă un dram de mister în tot ceea ce faci, căci misterul însuși trezește venerație. Iar dacă explici, nu fi prea explicit. […] În acest fel, imiți Divinitatea întrucât oamenii se minunează și nu te scapă din ochi. (Baltasar Gracián, 1601 – 1658).
CONTRAARGUMENT
Când ești la primii pași din drumul tău către culmea visată, trebuie să atragi atenția asupra ta, cu orice preț, dar o dată ajuns
mai sus, este necesar să fii flexibil și capabil să te adaptezi. Nu plictisi oamenii utilizând mereu aceeași tactică. Puțin mister face minuni pentru cei care au nevoie să pară mai puternici și să se facă
remarcați, dar ingredientul misterului trebuie folosit cu măsură și după un plan bine condus. Mata Hari a mers prea departe cu născocirile ei. Deși acuzațiile de spionaj erau false, în momentul respectiv, suspiciunile căpătau substanță prin însuși felul în care propriile ei minciuni sfârșiseră prin a o face suspectă. Nu permite misterului pe care ți-l creezi să se transforme, treptat, într-o reputație de înșelător nevrednic de încredere. Acest aer enigmatic trebuie să pară un joc mai degrabă inofensiv. Dacă ai mers prea departe, retrage-te.
Există situații în care dorința de a te găsi în centrul atenției se cere ținută în frâu și când scandalul și notorietatea sunt ultimele lucruri de care să ai nevoie. Această atenție pe care o atragi asupra ta nu trebuie să îi ofenseze pe superiorii tăi sau să le primejduiască
reputația – mai ales dacă poziția lor este solidă. Într-un asemenea caz, nu vei reuși decât să pari pe cât de josnic, pe atât de disperat.
