cuprins de neliniște. Istovită de atâta efort, viespea s-a oprit și și-a spus:
„Fără faimă, numele este ca focul fără flacără. Nu există nimic maiminunat decât să atragi atenția asupra ta, indiferent ce preț trebuie să
plătești pentru aceasta”. Apoi și-a dat sfârșitul.
Fabulă indiană
Când cerșetorul a străbătut prima dată traseul indicat, sute de oameni i-au urmărit, nedumeriți, strania îndeletnicire. A patra oară, privitorii au început să se adune ca să comenteze între ei ciudățenia.
Apoi, ori de câte ori omul intra în muzeu, acești spectatori se îngrămădeau după el și cumpărau bilete la intrare, pentru a-l putea urmări în clădire. Mulți se simțeau atrași de exponate și rămâneau să viziteze colecțiile. Până la sfârșitul primei zile, năstrușnicul personaj adusese peste o mie de vizitatori. Înainte de a „împlini” o săptămână de „serviciu”, însă, polițiștii i-au ordonat să termine cu plimbatul cărămizilor, fiindcă trecătorii adunați ca la bâlci perturbau circulația. Jocul a trebuit să înceteze, dar mii de newyorkezi intraseră în muzeul lui Barnum și nu puțini dintre ei au devenit vizitatori fideli.
Celebritatea mea sporește chiar și atunci când sunt înjurat.
Pietro Aretino, 1492 – 1556
Altă dată, Barnum a instalat o orchestră într-un balcon care dădea spre stradă, sub o pancartă uriașă, pe care scria, pompos:
„Muzică gratis, pentru popor.” Întregul New York își spunea: „Câtă
generozitate” și lumea se îmbulzea să asculte concertele gratuite.
Numai că Barnum avea, ca de obicei, socotelile lui: se dăduse peste cap să găsească pe cei mai netalentați instrumentiști din oraș.
Aproape imediat după ce atacau prima piesă din program, publicul dădea năvală să cumpere bilete, ca să intre în muzeu, la adăpost de cascada de scârțâieli penibile și de zgomotul huiduielilor publicului profund dezamăgit.
Una dintre primele „curiozități” pe care Barnum le-a dus în turneu de-a lungul și de-a latul țării a fost Joice Heth, o femeie care pretindea că are o sută șaizeci și unu de ani. În reclama făcută cu ostentație, se susținea că bătrâna fusese sclava care, în urmă cu aproape un secol și jumătate, îl alăptase pe George Washington.
După luni întregi de turneu, când numărul spectatorilor începuse să
p
g
p
p
mai scadă, Barnum a trimis presei o anonimă, denunțând șarlatania:
„Joice Heth nu este om, ci un automat făcut din oase de balenă, cauciuc și nenumărate arcuri”. Cei care până atunci nu avuseseră
curiozitatea de a merge să o vadă pe faimoasa doică a președintelui Washington, acum nu au mai rezistat tentației, iar cei care deja o văzuseră, au mai plătit o dată ca să verifice cu ochii lor dacă femeia era reală sau fuseseră înșelați de un robot, așa cum se răspândise zvonul.
În 1842, Barnum a cumpărat corpul a ceea ce era, chipurile, o sirenă. Creatura semăna cu o maimuță cu trup de pește, iar capul părea o continuare naturală a corpului – îmbinarea era perfectă, o adevărată minune. După unele cercetări, Barnum a descoperit că
„sirena” fusese „asamblată” impecabil, în Japonia, unde șarlatania provocase destulă tulburare.
Aceasta nu l-a împiedicat să publice în toate ziarele anunțuri vestind capturarea creaturii pescuite în Insulele Fiji, la care nu a uitat să alăture gravuri reprezentând sirene. Până în momentul prezentării „exponatului” în muzeul său, Barnum pregătise bine lucrurile: anunțurile lui declanșaseră o veritabilă dezbatere națională asupra existenței sau inexistenței acestor ființe mitice. Cu două-trei luni mai înainte, nimeni nu discuta despre sirene și, dintre câți știau câte ceva despre ele, nimănui nu-i păsa de soarta lor. Acum, nu se mai vorbea de nimic altceva. În plus, toată lumea părea de acord că ele sunt cât se poate de reale. Bineînțeles, oamenii au dat năvală să vadă „sirena din Fiji” și să asculte dezbaterile.
Câțiva ani mai târziu, Barnum a făcut înconjurul Europei cu generalul Tom Degețelul, un pitic de cinci ani, originar din statul Connecticut, pe care acest impresar înnăscut l-a prezentat drept un băiat de unsprezece ani, de origine britanică și pe care îl învățase să
facă tot felul de giumbușlucuri extraordinare. Faima lui Barnum atrăgea atenția generală într-așa măsură, încât până și regina Victoria, personificarea sobrietății, curioasă să-l vadă pe talentatul pitic, a cerut să i se organizeze o reprezentație particulară la palatul Buckingham. Poate că presa engleză îl ridiculiza pe Barnum, dar acesta a știut s-o distreze și să-i câștige aprecierea și stima.
ARTISTUL DE CURTE
Orice operă de artă oferită în dar unui principe devenea, prin însușiacest fapt, un lucru deosebit. Uneori artistul căuta să atragă asupra lui
atenția curții și prin comportamentul său. După opinia lui Vasari, Sodomaera „binecunoscut atât pentru felul său excentric de a fi, cât și datorită
faimei de pictor bun” pe care şi-o câștigase. Cum papei Leon al X-lea „îiplăcea să se înconjoare de asemenea indivizi ciudați și zănatici”, l-aînnobilat, ceea ce l-a făcut pe artist să-și iasă și mai tare din minți. LuiVan Mander i se părea straniu că experimentele de pictură cu gura și cupiciorul ale lui Cornelis Ketel erau achiziționate de numeroasepersonalități marcante „din pricina ciudățeniei lor”, deși, în fond, Ketelmergea pe urmele experimentelor similare realizate înaintea lui de Tițian,Ugo da Carpi și Palma Giovane, care, după spusele lui Boschini, pictau cudegetele „întrucât doreau să imite gestul zămislitor al CreatoruluiSuprem”. Van Mander povestește că Grossaert a atras atenția împăratuluiCarol Quintul prin veșmintele fanteziste, confecționate din hârtie, pe carele purta. Astfel, el a adoptat tactica utilizată cândva de către Dinocrate,care pentru a-și deschide drum până la Alexandru cel Mare, se spune că și-a făcut apariția în sala unde monarhul împărțea dreptatea, deghizat –
adică dezbrăcat – în chip de Hercule.
Artistul de la curte, Martin Warnke, 1993
Comentariu
Barnum a înțeles mecanismul psihologic fundamental al captării atenției oamenilor: o dată ce ochii mulțimii se opresc asupra ta, capeți, brusc, o legitimitate specială. A trezi interes însemna a aduna lumea. „Mulțimea are buzunare”, scria el. În plus, când sunt atât de mulți la un loc, semenii noștri manifestă tendința de a acționa sau reacționa la unison. Dacă se găsește un trecător care să se oprească pentru a se uita la cerșetorul absorbit de ocupația sa ciudată de a înșira cărămizi pe trotuar, nu încape îndoială că lângă
acel trecător se vor mai opri și alții, atrași unii către ceilalți asemenea ghemotoacelor de scamă și praf de prin colțurile nemăturate. Apoi, cu ajutorul unui mic „brânci”, acești trecători pot fi împinși, încetișor, către muzeu sau către orice alt spectacol pe care li-l oferi. Cum aduni lumea? Făcând ceva neobișnuit, ceva excentric
– trezește curiozitatea și vei vedea că mulțimea se va simți atrasă ca de un magnet. Oamenii se apropie ca să vadă de aproape tot ceea ce este ieșit din comun sau inexplicabil, iar o dată ce le-ai captat atenția, n-o mai lăsa să-ți scape: ori de câte ori ea se va îndrepta spre
ț
ț
p
