toți profesioniștii trebuie să fie și puțin cabotini.

Și renumitul fizician Thomas Edison știa că pentru a colecta fonduri, era nevoie ca lumea să-și păstreze interesul față de lucrările sale. Modul de a le prezenta publicului devenea aproape la fel de important ca și invențiile înseși: punea la punct experimente uluitoare și, prin intermediul lor, își demonstra teoriile și

descoperirile legate de electricitate sau ținea prelegeri despre invențiile viitorului care, la vremea aceea, păreau de domeniul fantasticului – roboti, mașinării capabile să „fotografieze” gândul –

și, în realitate, nu îl interesau deloc, dar, schițându-le, se menținea în atenția generală. Edison ar fi făcut absolut orice ca să arate că îi era superior rivalului său, Nikola Tesla. De fapt, Tesla era mai dotat și mai creativ decât zgomotosul Edison, însă nu devenise atât de cunoscut ca acesta. În anul 1915, s-a zvonit că premiul Nobel pentru fizică urma să le fie atribuit amândurora. Comitetul de decernare s-a hotărât în final pentru doi oameni de știință britanici. Abia mult mai târziu a ieșit la iveală că organizatorii luaseră într-adevăr contact cu Edison și că acesta i-a refuzat – nu dorea să împartă

onoarea premiului cu rivalul său. În perioada respectivă, renumele americanului era mai mare, drept care el a preferat să renunțe, ca să

nu îi acorde lui Tesla ocazia de a-și spori faima prin simpla alăturare a numelor lor, citate împreună.

Dacă te afli într-o situație modestă și nu ai șansa de a ieși în evidență, o tactică bună o constituie aceea de a ataca persoana cea mai cunoscută și mai puternică pe care îți poți permite s-o ataci.

Când, pe la începutul secolului al XVI-lea, ca tânăr slujitor anonim, Pietro Aretino a vrut să atragă atenția asupra sa și să arate ca era și poet, și-a luat inima în dinți și a publicat o serie de poeme satirice ridiculizând pe papă și afecțiunea acestuia pentru animalul său favorit, un elefant. Peste noapte, din anonim, Aretino a devenit un personaj al cărui nume era pe buzele tuturor. Procedează la fel, atacă și calomniază pe un puternic al zilei și vei constata că obții același efect, dar nu uita să uzezi cu măsură de asemenea procedee, mai ales o dată ce îți cucerești notorietatea, fiindcă oamenii pot să

vadă limpede prin manevrele tale.

După ce ajungi sub reflectoarele atenției generale, trebuie să ai grijă să nu reintri în conul de umbră și să nu cazi în uitare: este necesar să-ți diversifici metodele de a ieși în evidență. În caz contrar, publicul se plictisește, se obișnuiește cu tine și, cu nestatornicia sa caracteristică, își va îndrepta atenția spre o altă

„stea”. Acest joc presupune o vigilență permanentă și nu puțină

inventivitate.

Pablo

Picasso

nu

le-a

permis

niciodată

contemporanilor săi să-l uite – dacă, la un moment dat, numele lui devenea prea strâns legat de un stil specific, răsturna totul și își șoca admiratorii pictând câte o nouă serie de lucrări profund diferite,

într-o manieră surprinzătoare, convins fiind că era preferabil să

creeze tablouri care, eventual, ar fi fost etichetate drept „urâte” sau

„lipsite de armonie”, decât să devină un artist ce se autopastișează, adică cineva cu care lumea se obișnuiește. Trebuie să înțelegi că

oamenii au tendința de a se simți superiori acelor persoane ale căror acțiuni le pot anticipa. Dacă pui lucrurile la punct și arăți tuturor că

tu și numai tu conduci jocul, modificându-l în chip neașteptat, le vei câștiga respectul și te vei menține în atenția generală.

Imagine:

Reflectorul de scenă. Sub lumina lui, prezența actorului devine mai intensă. Toți ochii sunt concentrați asupra lui. Sub această rază

de lumină, nu este loc decât pentru un singur om. Fă tot ce poți ca să fii tu acela. Gesturile tale să fie atât de ample, de amuzante sau de scandaloase, încât reflectorul să nu te mai părăsească, lăsându-i în umbră pe ceilalți actori.

Ultimul cuvânt:

Fii bătător la ochi și vei fi remarcat. […] Ceea ce nu este observat nici nu există. […] Lumina a fost aceea din care a izvorât întreaga strălucire a creației. Ea umple golurile, acoperă

imperfecțiunile și dă tuturor lucrurilor o nouă viață, mai ales atunci când cele pe care se așază raza ei sunt cu adevărat pline de o valoare intrinsecă. (Baltasar Gracián, 1601 – 1658)

PARTEA A II-A: ÎNVĂLUIE-TE ÎN MISTER

Într-o lume pe zi ce trece mai sufocată de banal și lamentabil eșuată înfamiliar, ceea ce pare enigmatic atrage imediat atenția. Nu da niciodată

detalii prea clare în legătură cu acțiunile și proiectele tale. Nu arata cărțilepe care le ai în mână. Ia-ți un aer misterios și prezența ta va deveni maipregnantă. Misterul se nutrește din sine însuși și creează un efect desuspans: toată lumea va urmări cu răsuflarea tăiată, ca să vadă ce vei facemai departe. Utilizează, deci, misterul, ca să captivezi, să seduci și chiar să

inspiri teamă.

RESPECTAREA LEGII

Prin 1905, Parisul începuse să vuiască de zvonurile despre o tânără orientală, care apărea în mici spectacole organizate într-o reședință particulară, unde dansa acoperită de văluri, lăsându-le apoi să cadă, treptat. Un gazetar care asistase la una dintre aceste reprezentații scria: „o femeie din Orientul îndepărtat a venit în Europa, învăluită în parfumuri și împodobită cu bijuterii, ca să

aducă ceva din bogăția culorilor și vieții orientale în atmosfera îmbâcsită a orașelor europene”. Curând, toată lumea avea să afle și numele dansatoarei: Mata Hari.

Puțin după începutul anului, grupuri selecte își luaseră obiceiul de a se aduna într-un salon plin de statui și de tot felul de relicve indiene. O orchestră cânta muzică inspirată din melodica hindu și javaneză. După ce își lăsa publicul să aștepte și să-și pună întrebări, Mata Hari apărea brusc într-un costum uimitor: o bustieră albă de bumbac, acoperită cu bijuterii indiene; în jurul taliei purta cingători cu pietre prețioase, care susțineau un sarong făcut să acopere și să

descopere, rând pe rând, trupul dansatoarei, ale cărei brațe erau împodobite cu brățări până sus, către umeri. Apoi, Mata Hari începea să danseze într-un stil nemaivăzut în Franța – tot corpul ei se unduia, ca și cum tânăra femeie s-ar fi aflat în transă.

Spectatorilor vrăjiți și devorați de curiozitate le spunea că dansurile ei povesteau frânturi din mitologia indiană și din folclorul epic javanez. Curând, personalitățile elitei pariziene, ca și ambasadorii reprezentând țări îndepărtate se băteau pe invitațiile în faimosul salon unde se producea noua stea. Circula zvonul că executa și anumite dansuri sacre, complet goală.

Lumea era dornică să știe cât mai multe lucruri despre Mata Hari. Ea declarase jurnaliștilor că se născuse în Olanda, dar crescuse în insula Java. Vorbise și despre o perioadă petrecută în India, unde învățase dansurile de cult hinduse. Îi plăcea să povestească despre indience care, după spusele ei, „se pricepeau să tragă cu arma, să

călărească, să rezolve probleme de trigonometrie și să susțină

discuții filosofice”. În vara anului 1905, la abia câteva luni de la debutul ei parizian, puțini o văzuseră pe Mata Hari dansând, dar numele ei se afla pe buzele tuturor.

Pe măsură ce dansatoarea dădea alte și alte interviuri, se schimbau și multe dintre amănuntele biografice relatate: ba că, de fapt, crescuse în India, ba că bunica ei fusese fiica unei prințese javaneze sau că trăise în Sumatra, unde „călărise cu arma în mână și

riscându-și viața”. Nimeni nu știa nimic precis în legătură cu ea, iar ziariștilor puțin le păsa de inconsecvențele și inadvertențele din diversele variante ce li se serviseră. Continuau s-o compare cu o zeiță indiană ori cu o creatură ieșită din paginile lui Baudelaire –

fiecare după cum îi dicta imaginația, după cum și ce voia să vadă în această femeie misterioasă, venită din Orient.

În august 1905, Mata Hari a susținut prima reprezentație publică. La premieră, mulțimea înnebunită de curiozitate și de dorința de a o admira pe viu, a provocat o adevărată dezordine.

Dansatoarea devenise deja o vedetă adulată – un idol. Apăruseră și destule imitatoare. Un cronicar nota că „Mata Hari personifică toată

poezia Indiei, mistică, voluptoasă și farmecul irezistibil.” Un altul scria, la rândul lui: „Dacă în India există asemenea comori nebănuite, toți bărbații din Franța vor emigra pe țărmurile Gangelui”.

În scurt timp, celebritatea lui Mata Hari și a dansurilor ei sacre a depășit limitele cercurilor de elită ale Parisului. Dansatoarea a fost invitată la Berlin, Viena, Milano. După alți doi ani, colindase deja întreaga Europă, frecventase societatea cea mai aleasă și câștigase suficienți bani ca să-și asigure o independență financiară la care puține femei din vremea aceea îndrăzneau să viseze. Apoi, aproape de sfârșitul celui de-al doilea război mondial, a fost arestată în aceeași Franță care o adulase, a fost judecată și apoi executată ca spioană în slujba nemților. Abia în timpul procesului a ieșit la lumină adevărul despre Mata Hari: nu era nici din Java ori India și nici nu crescuse în Orient. Nu avea niciun strop de sânge oriental.