Una dintre cele mai populare anecdote cu Kissinger […] are în vedereun raport la care Winston Lord lucrase zile întregi. După ce i l-a înaintatlui Kissinger, i-a fost înapoiat cu următoarea adnotare: „Mai bine decâtatât nu poți?”. Lord s-a apucat să refacă raportul, l-a cizelat și apoi i l-atrimis pentru ca să-l primească, din nou, cu același scurt comentariu.
Când cea de-a treia redactare s-a reîntors cu deja cunoscuta remarcă, Lorda izbucnit: „Nu, fir-ar să fie, mai bine decât atât nu pot”, la care Kissinger
a replicat: „Bun, atunci cred că de data asta o să-l citesc” .
Kissinger, Walter Isaacson, 1992
Comentariu
Înainte de a-și face intrarea în politică, generalul Coriolanus era un erou venerat.
Victoriile repurtate pe câmpul de luptă îi demonstrau marea vitejie. Cum cetățenii știau prea puține lucruri despre el, de numele lui începuseră să se lege nenumărate legende. Apoi, în clipa când a apărut în fața poporului și și-a exprimat opiniile, toată măreția și tot misterul s-au risipit. Eroul se dovedea a fi un lăudăros și un fanfaron de rând, care îi jignea pe oameni și îi făcea să se simtă
nevrednici și neputincioși – deci amenințați. Brusc, Roma a înțeles că marele general nu era deloc persoana pe care şi-o imaginase.
Deosebirea enormă dintre legendă și realitate i-a aruncat într-o dezamăgire profundă pe cei care doreau să creadă în eroul lor. Cu cât Coriolanus vorbea mai mult, cu atât mai slab părea – cine nu își poate controla vorbele nu se poate stăpâni nici pe sine și arată, astfel, că nu este vrednic de respect.
Dacă ar fi spus mai puține, nimeni nu s-ar fi simțit jignit, nimeni nu i-ar fi cunoscut părerile, nimeni nu ar fi aflat ce tiran risca să
devină. Și-ar fi păstrat aureola de soldat glorios al Romei și nu încape îndoială că ar fi fost ales consul, funcție din care ar fi avut ocazia să-și impună ideile antidemocratice. Numai că limba omului este fiara cea mai greu de domesticit: se zbate fără încetare, încercând să iasă din cușca ei și, dacă nu o ții din scurt, se dezlănțuie, nebună, și îți produce doar suferință. Puterea nu are voie să încapă în mâinile oamenilor care nu sunt în stare să-și măsoare cuvintele.
Stridiile nu se deschid de tot decât pe lună plină; și când crabul vede ostridie deschisă, aruncă în ea o pietricică sau niște alge, astfel ca scoica să
nu se mai poată închide la loc și să o mănânce. Aceeași este și soarta celuicare deschide gura prea mult și, în acest chip, se pune la cheremulascultătorului.
Leonardo Da Vinci, 1452 – 1519
Regele [Ludovic al XIV-lea] păstrează secretul cel mai de nepătrunsasupra treburilor statului. Miniștrii iau parte la ședințele de consiliu, darel nu le încredințează planurile sale decât după ce s-a gândit la eleîndelung și a ajuns să ia o hotărâre limpede. Aș vrea să-l puteți vedea. Pefața lui nu se deslușește nimic; ochii lui seamănă cu cei ai unei vulpi. Nudiscută niciodată afaceri de stat decât cu miniștrii săi, la consiliu. Când lise adresează dregătorilor de la curte, le vorbește numai despreprerogativele și îndatoririle fiecăruia dintre ei. Până și cuvintele sale celemai ușuratice au aerul de a fi fost rostite de un oracol.
Primi Visconti, citat în Ludovic al XIV-lea, Louis Bertrand, 1928
RESPECTAREA LEGII
La curtea lui Ludovic al XIV-lea, nobilii și miniștrii obișnuiau să
petreacă zile și nopți dezbătând chestiuni de stat: se adunau, se sfătuiau, se certau, încheiau și rupeau alianțe, o luau de la capăt cu cearta până când, în cele din urmă, se ajungea la momentul critic: doi dintre ei erau desemnați să prezinte cele două puncte de vedere opuse în fața regelui, care urma să decidă ce trebuia făcut. După ce erau alese aceste două persoane, disputa reîncepea: cum era, oare, mai bine să se exprime aceste idei? Care fraze i-ar fi pe plac monarhului și care l-ar supăra? În ce ceas al zilei ar fi mai potrivit să-l abordeze cei doi emisari și în ce loc din palatul Versailles? Ce ar trebui să dezvăluie expresia lor facială?
În sfârșit, după ce toate aceste aspecte erau lămurite, sosea și clipa fatidică. Cei doi se înfățișau regelui – cu discreție și delicatețe, desigur – și când izbuteau să-i capteze atenția, începeau să
vorbească despre problema aflată în actualitate, prezentând toate detaliile necesare.
Ludovic îi asculta în tăcere, fără a lăsa să i se citească ceva pe față. Apoi, după ce fiecare își isprăvea expunerea și îl ruga pe rege să-și spună părerea, acesta, privindu-i când pe unul, când pe celălalt, rostea, de obicei, „Vom vedea”, după care trecea mai departe.
Adeseori, vorbele necugetate rostite de un supus au urmări maiînsemnate decât faptele sale necugetate. […] Răposatul conte de Essex i-aspus reginei Elisabeta că are un caracter la fel de strâmb pe cât îi este și
trupul, dar acest lucru l-a costat capul – un preț ce nu a fost silit să-lplătească pentru insurecția pe care o organizase, ci numai pentru acestecuvinte.
Sir Walter Raleigh, 1554 – 1618
Miniștrii și curtenii nu mai auzeau niciodată vreun alt cuvânt din partea regelui asupra problemei cu pricina – câteva săptămâni mai târziu, observau rezultatul, atunci când suveranul lua o hotărâre și acționa. Nu își dădea osteneala să se mai consulte cu altcineva.
Comentariu
Ludovic al XIV-lea nu era un vorbăreț. Cea mai celebră spusă a sa se remarcă, între altele, prin concizie: „L’Etat c’est moi” („Statul sunt eu”) – scurt și cum nu se poate mai cuprinzător. La fel de celebrul său „Vom vedea” constituia una dintre aceste formule laconice cu care răspundea la orice.
Regele nu fusese întotdeauna așa. În tinerețe, îi plăcea să
vorbească și îl încânta elocvența sa naturală. Ulterior, și-a impus să
devină taciturn. Cu această mască insondabilă își descumpănea supușii. Niciunul dintre ei nu știa exact ce credea monarhul, nimeni nu îi putea prevedea reacțiile și nu îl putea înșela spunând ceea ce ar fi dorit să audă, din simplul motiv că nu i se cunoșteau ideile și dorințele. Ei vorbeau și vorbeau, iar Ludovic îi asculta, tăcut, dezvăluindu-și gândurile, astfel încât afla despre ei lucruri pe care avea să le folosească mai târziu, cu mare succes, chiar împotriva lor.
În ultimă instanță, reținerea regelui punea pe jar întreaga curte, iar datorită ei, continua să-i domine pe toți. Acesta constituia unul dintre elementele de bază ale puterii sale absolute. După cum scria Saint-Simon, „Nimeni nu se pricepea mai bine ca el să-și cântărească cuvintele, surâsul, chiar și privirea. Totul la el avea valoare, pentru că astfel crea deosebiri, iar măreția sa era sporită
prin zgârcenia vorbelor”.
Este încă mai dăunător pentru un sfetnic să spună prostii, decât să lefacă.
Cardinalul De Re , 1613 – 1679
CHEILE PUTERII
În multe privințe, puterea este un joc al aparențelor: cu cât spui mai puțin decât ar fi necesar, cu atât pari mai important și mai puternic decât ești. Tăcerea ta neliniștește. Oamenilor le place să
interpreteze și să explice totul – vor să știe ce gândești și în ce crezi.
Dacă masori cu atenție ceea ce dezvălui despre tine însuți, nu îți vor putea ghici niciodată intențiile sau planurile. Prin răspunsuri scurte și prin tăceri, îi pui în defensivă, iar ei se vor grăbi să umple, febril, momentele de liniște cu tot felul de comentarii din care vei afla o mulțime de lucruri utile despre ei înșiși sau despre punctele lor vulnerabile. Se vor despărți de tine cu senzația că au fost jefuiți, apoi se vor duce acasă și vor încerca să analizeze fiecare cuvânt pe care l-ai spus. Această atenție suplimentară concentrată asupra scurtelor tale intervenții nu va face altceva decât să-ți consolideze puterea.
Laconismul nu este însă un atribut exclusiv al regilor sau oamenilor de stat. În mai toate domeniile, cu cât vorbești mai puțin, cu atât pari mai profund și mai misterios. În tinerețea sa, pictorul Andy Warhol a ajuns să înțeleagă faptul că este aproape imposibil să-i determini pe oameni să facă ceea ce vrei, vorbind cu ei. Se întorc împotriva ta, îți falsifică intențiile și refuză să asculte, din pură perversitate. Odată, Warhol i-a spus unui prieten: „Am învățat că cine tace e mai puternic”.
