APĂRĂ-ȚI-O DIN TOATE PUTERILE

ARGUMENT

Reputația este piatra unghiulară a puterii. Numai pe ea se poateîntemeia capacitatea de a intimida și de a obține victoria; dacă îți pierzireputația, devii vulnerabil și vei fi atacat din toate direcțiile. Păstrează-ți oreputație ireproșabilă. Fii mereu vigilent față de orice asalt potențial șizdrobește-l înainte de deveni periculos. Între timp, învață cum să-țidistrugi dușmanii adâncind breșele din zidul reputației lor, apoi dă-te la oparte și lasă opinia publică să-i ducă la spânzurătoare.

RESPECTAREA LEGII (I)

În timpul războiului celor trei regate din China secolului al III-lea d. Hr. (207 – 265), marele Chuko Liang, conducătorul oștilor din regatul Shu, și-a trimis impresionanta armată într-o tabără destul de îndepărtată, iar el însuși a rămas într-un orășel, împreună cu o mână de soldați. Pe neașteptate, santinelele i-au adus vestea alarmantă că se apropia o oștire de peste o sută cincizeci de mii de oameni, comandată de Sima Yi. Cu numai o sută de ostași, Liang nu avea nicio șansă de a se apăra. Situația lui era disperată. Dușmanii urmau, în sfârșit, să pună mâna pe renumitul general.

Fără a sta să-și plângă de milă sau să-și reproșeze imprudența, Liang le-a ordonat soldaților să-și coboare stindardele, să deschidă

larg porțile orașului și să se ascundă. În ceea ce-l privea, el s-a îmbrăcat într-o rasă de călugăr taoist și s-a postat în locul cel mai vizibil de pe zidul cetății. A aprins tămâie, și-a acordat lăuta și a început să cânte. După câteva clipe, a zărit armata inamică

apropiindu-se implacabil, ca o maree de oameni. Prefăcându-se că

nu o bagă în seamă, generalul continua să cânte, acompaniindu-se la lăută.

Curând, falangele dușmane ajunseseră la porțile orașului. În fruntea lor se afla Sima Yi, care l-a recunoscut imediat pe omul așezat pe zid.

Deși oștenii săi ardeau de nerăbdare să dea iureș în cetatea lipsită de apărare, Sima Yi ezita. Le-a poruncit să rămână pe loc, iar el a stat, s-a uitat îndelung la generalul Liang, după care a dat ordin de grabnică retragere.

Comentariu

Chuko Liang era cunoscut îndeobște sub porecla de „Dragonul adormit”. Faptele sale de arme din războiul celor trei regate au devenit legendare. Odată, în tabăra sa a venit un om ce pretindea că

este locotenent, că dezertase din armata dușmană și că avea informații prețioase despre aceasta. Liang și-a dat seama numaidecât că era vorba de o capcană și a pus să fie decapitat falsul fugar. Totuși, în ultima clipă, înainte ca securea să-i despartă

omului capul de trunchi, generalul a oprit execuția și i-a oferit acestuia viața în schimbul promisiunii că va deveni agent dublu.

Recunoscător și înspăimântat de moarte, spionul a primit târgul și a început să transmită foștilor săi stăpâni informații false. Liang a câștigat astfel bătălie după bătălie.

Într-o altă împrejurare, Liang a izbutit să fure un sigiliu militar și a pecetluit cu el o seamă de documente false, prin care trupele dușmane au fost trimise departe de pozițiile sale. O dată dispersată

armata vrăjmașă, generalul a cucerit fără efort trei orașe, asigurându-și controlul asupra unei întregi fâșii-coridor din regatul inamic. Cu altă ocazie, a reușit să-și convingă inamicul că unul dintre cei mai destoinici generali ai săi era un trădător – faptă prin care l-a determinat pe acest valoros ofițer să dezerteze și să se alăture armatei sale. Dragonul adormit își cultiva cu mare grijă

reputația – trecea drept omul cel mai inteligent din toată China, în stare să scoată întotdeauna câte un as din mânecă. La fel de imbatabilă ca și cea mai puternică dintre arme, această reputație a sa băga groaza în dușmani.

Sima Yi luptase de zeci de ori împotriva lui Chuko Liang și îl

cunoștea bine. Când s-a trezit în fața porților deschise ale cetății și l-a văzut pe vechiul său adversar pe zid, a încremenit de uimire.

Veșmintele de călugăr taoist, cântecul și tămâia – totul avea aerul unei capcane de natură să intimideze. Sima Yi a crezut că Liang îl provoca și îl atrăgea în cursă. Aparența de vicleșug era atât de flagrantă, încât, pentru un moment, asediatorului i-a trecut prin minte că Dragonul adormit se afla într-adevăr singur și în mare dificultate. Dar faima de meșter în perfidie a lui Liang era prea puternică, iar Sima Yi nu a îndrăznit să-și asume riscul de a

„verifica” direct cum stăteau lucrurile, iată ce rol joacă reputația –

ea poate să pună în derută o întreagă armată, ba chiar o poate sili să

se retragă, fără a fi nevoie de nicio luptă.

Căci, după cum spune Cicero, chiar cei ce contestă importanța faimeițin să-și pună numele lângă titlul cărților în care pledează împotriva ei,sperând să devină celebri prin disprețuirea celebrității Toate celelaltelucruri se pot împărtăși – suntem în stare la nevoie să le dăruimprietenilor bunurile sau chiar viața noastră, dar nu suntem dispuși mainiciodată să împărțim cu alții faima dobândită și să renunțăm la bunanoastră reputație în favoarea altuia.

Montaigne, 1533 – 1592

RESPECTAREA LEGII (II)

În 1841, tânărul P. T. Barnum se străduia să-și facă un nume ca cel mai de seamă om de spectacol din America și s-a hotărât să

cumpere Muzeul American din Manha an, ca să-l transforme într-o expoziție de curiozități care să-i asigure celebritatea. Necazul era că

nu avea bani. Prețul muzeului fusese stabilit la cincisprezece mii de dolari, însă Barnum a venit cu o contrapropunere tentantă pentru proprietari, chiar dacă banii lichizi aveau să fie înlocuiți cu o sumedenie de garanții și de referințe. S-a ajuns la o înțelegere verbală, dar, în ultima clipă, principalul proprietar s-a răzgândit și atât clădirea, cât și colecțiile au intrat în posesia directorilor Muzeului Peale. Barnum era în culmea furiei, i-au explicat că

afacerile sunt afaceri și că muzeul fusese vândut celor de la Peale pentru că aceștia aveau o reputație solidă, pe câtă vreme Barnum nu se putea lăuda cu niciuna.

Pe loc, tânărul s-a decis să rezolve problema lipsei sale de reputație în singurul fel ce îi stătea la îndemână, adică ruinând-o pe aceea a oamenilor care îi fuseseră preferați. Prin urmare, a lansat o campanie de scrisori în ziare, numindu-i „directori de bancă de trei surcele” și acuzându-i că nu aveau nici cea mai vagă idee despre cum se administrează un muzeu și cum se organizează

divertismentul. A avertizat publicul vizitator să nu cumpere acțiuni Peale, întrucât achiziționarea unui al doilea muzeu secătuise resursele și debilitase situația financiară a acestei firme. Campania a dat rezultat, cota acțiunilor a scăzut, la fel ca și aceea a încrederii și reputației noilor cumpărători, drept care proprietarii Muzeului American s-au răzgândit a doua oară și, rupând înțelegerea cu Peale, i-au vândut totul lui Barnum.

Celor de la Peale le-au trebuit ani întregi pentru a-și reconstrui imaginea și nu i-au iertat niciodată lui Barnum răul făcut. Domnul Peale însuși a ieșit în „arenă” și l-a atacat pe prea puțin scrupulosul tânăr, clădindu-și o reputație chiar în domeniul „divertismentului de înaltă ținută”, adică promovând programe de valoare științifică

superioare celor ale vulgarului său concurent. Mesmerismul (hipnotismul) reprezenta una dintre atracțiile sale „științifice” de căpetenie și, pentru o vreme, el a atras un număr impresionant de vizitatori și s-a bucurat de succes. În replică, Barnum s-a decis să-și reediteze atacul la adresa reputației lui Peale.

A organizat o contrademonstrație de mesmerism, în cursul căreia a apărut el însuși și a „hipnotizat-o” pe o tânără, inducându-i starea de „transă”. După ce fata a părut cufundată în această stare, Barnum a încercat să hipnotizeze și pe unele persoane din rândul spectatorilor – zadarnic: orice ar fi făcut, nu izbutea și pace, ba chiar mulți dintre aceștia începuseră să râdă. Cu un aer frustrat, hipnotizatorul a anunțat că, pentru a demonstra că tânăra se afla într-adevăr în transă, îi va tăia un deget fără ca ea să bage măcar de seamă. Tocmai pe când își ascuțea cuțitul, ochii fetei s-au deschis brusc și „subiectul” a luat-o la fugă de pe scenă, spre deliciul publicului, care înțelesese parodia. Barnum a continuat cu aceste demonstrații parodice vreme de câteva săptămâni. Curând, nimeni nu a mai luat în serios acest gen de „divertisment intelectual” și numărul vizitatorilor Muzeului Peale a scăzut drastic. În alte nu prea multe săptămâni, programul de mesmerism a ieșit de pe afiș.

În următorii ani, Barnum și-a creat reputația de cutezanță și de

profesionalism care l-a caracterizat toată viața. Pe de altă parte, Peale nu a mai reușit niciodată să-și refacă imaginea publică

distrusă.

ANIMALELE LOVITE DE CIUMĂ

O molimă cumplită, trimisă pe pământ de sus, din Cerul dornic să-șireverse mânia asupra lumii păcătoase, pe numele ei adevărat, ciuma, boalacea urâtă care umple de morți râul Acheron [ce străbate Infernul] căzuseasupra animalelor.

Nu muriseră toate, dar nu era unul care să nu zacă și care să-și maiîntrețină abia pâlpâitoarea flăcăruie a speranței în viață. Nu le mai ispiteahrana; lupii și vulpile nu mai alergau după prada lor lipsită de apărare, iarporumbelul nu se mai însoțea cu porumbița, căci dragostea și bucuriafugiseră departe. Leul a luat cuvântul și a spus: „Dragi prieteni, nu mă

îndoiesc că Cerul are socotelile sale înalte cu această nenorocire ce ne-alovit pe noi cei nevrednici. Fie ca acela care a păcătuit cel mai rău să cadă

jertfă urgiei răzbunătoare, astfel ca noi ceilalți să ne găsim scăparea, căcidin istorie știm că în ceasul de cumpănă, ni se cer sacrificii. Să ne cercetămcu toți conștiința, fără ascunzișuri și fără cruțare. După câte îmi aducaminte, ca să-mi astâmpăr lăcomia, am sfâșiat nenumărate oi ce nu îmifăcuseră niciun rău, ba uneori, se știe că nici de la a mă ospăta cu ciobaniinu m-am dat în lături. Deci, de o fi nevoie, sunt gata să mor. Cu toateacestea, cred ca și alții ar face bine să-și mărturisească păcatele. După

dreptate ar fi să ne dăm toată osteneala de a-l găsi pe cel mai vinovat”.

„Sire, ne ești un rege prea bun”, a început să glăsuiască Vulpea, „acestescrupule sunt prea din cale afară. Pe legea mea, de când e un păcat să puipe-un dinte câte-o oaie proastă? O, nu, căci pentru cei asemeni lor, a fimâncați de măria-ta este o cinste. Cât despre păstori, își merită soarta pecare și ei ne-o hărăzesc nouă”. Așa a vorbit Vulpea și spusele ei au fostîntâmpinate cu aclamații lingușitoare, iar nimeni nu a mai îndrăznit să-șiațintească ochii mustrători asupra păcatelor Tigrului, Ursului și alecelorlalte fiare de vază. Cu toatele, de orice neam, s-a hotărât că erauadevărate creaturi ale sfințeniei.

Apoi a glăsuit Măgarul: „Îmi amintesc și eu că mi s-a întâmplat odată să calc pajiștea din preajma unei mănăstiri, împins de foame, devederea ierbii grase și, ca să spun tot adevărul, chiar de lăcomie și m-amîndopat pe săturate, deși nu aveam voie să o fac”.

Au tăbărât cu toții pe Măgar, cuprinși de indignare. Un lup cu cevaînvățătură a venit să dea mărturie că acest dobitoc blestemat trebuie să

sufere pedeapsa ca vrednic de dispreț ce este pentru a fi adus asupră-lenenorocirea. L-au condamnat la spânzurătoare: ce infamie putea fi maimare decât să paști o iarbă ce nu-ți aparține? Doar moartea era în stare să