constituie o capcană – ceea ce, de fapt, s-a dovedit adevărat, deși în alt fel decât prevăzuse acesta. Permițându-i să-și aducă escorta și tratându-l cu atâta curtenie și deferență, Selassie i-a dat lui Balcha impresia că ar fi stăpân pe situație, adică a creat o perdea de fum, menită să-i mascheze intențiile și să-i distragă atenția de la acțiunea ce avea loc cu cinci kilometri mai departe.
Consideră-te avertizat: adesea, tocmai oamenii cei mai prudenți și mai bănuitori sunt cel mai ușor de înșelat. Câștigă-le încrederea pe un anumit plan și îți asiguri perdeaua de fum din spatele căreia îi poți ataca pe altul, strecurându-te pe nesimțite și scoțându-i din luptă cu o lovitură fulgerătoare și neașteptată. Metodele de diversiune ideale sunt fie gesturile aparent sincere și amicale, fie manevrele menite să alimenteze complexele de superioritate ale adversarului.
Bine planificată și bine pusă în practică, tehnica perdelei de fum constituie o armă extrem de puternică. Datorită ei, blajinul Selassie și-a nimicit definitiv dușmanul, fără a fi nevoit să tragă nici măcar un glonte.
Să nu cumva să-l subestimați vreodată pe Tafari. Se strecoară
neobservat ca un șoricel, dar sfâșie ca și cum ar avea colții unui leu.
Ultimele cuvinte ale lui Balcha înainte de a intra la mănăstire CHEILE PUTERII
Dacă îți imaginezi că înșelătorii sunt niște personaje pitorești, care te îmbrobodesc cu minciuni întortocheate și cusute cu ață albă,
ești foarte departe de realitate. Cei mai pricepuți dintre ei se ascund în spatele unei fațade pline de simplitate și câtuși de puțin bătătoare la ochi. Ultimul lucru de care ar avea nevoie ar fi să atragă
privirile asupra lor. Ei știu prea bine că vorbele și gesturile exagerate trezesc suspiciune. În schimb, își învăluie victima în mreaja banalității și inofensivității. De exemplu, în cazul escrocării lui Sam Geezil, Yellow Kid Weil a ales drept element banal și familiar încheierea unei afaceri, iar puternicul Balcha a fost indus în eroare de derutanta paradă de respect a lui Selassie, adică de exact ceea ce aștepta din partea unui rival conștient de propria sa slăbiciune.
De îndată ce le-ai distras atenția fraierilor prin ceva care să-i liniștească și să le pară cunoscut, nu vor mai fi în stare să „vadă”
înșelătoria urzită pe (și în) spatele lor. Motivul este dintre cele mai simple: oamenii nu se pot concentra asupra a două lucruri în același timp. Li se pare peste putință să creadă că persoana banală și inofensivă din fața lor este (și plănuiește) cu totul altceva decât pare. Cu cât este mai cenușiu și mai anodin fumul perdelei de camuflaj, cu atât îți va ascunde mai bine intențiile. Cu momelile și indiciile false aruncate în dreapta și în stânga (vezi Partea I a Legii de față), încurci pistele și derutezi pe toată lumea, iar rolul perdelei de fum este să adoarmă suspiciunile și să atragă victimele, ca musculițele prinse în plasa păianjenului. Acest „fum” are o incontestabilă calitate hipnotică, astfel încât reprezintă, într-adevăr, modalitatea ideală de a-ți masca obiectivele.
Forma cea mai simplă a perdelei de fum este expresia facială. În spatele unei inexpresivități totale, imposibil de descifrat, se pot țese tot felul de planuri, la adăpost de orice suspiciune. Mai toți oamenii puternici din istorie au învățat să se servească de această armă a impenetrabilității și s-o perfecționeze. Se spune că nimeni nu era în stare să „citească” nimic pe fața lui Franklin D. Roosevelt, iar baronul James Rothschild își făcuse o practică absolut curentă din a-și ascunde gândurile sub zâmbete fără expresie și o aparență de ambiguitate greu de definit. Stendhal scria despre Talleyrand:
„Niciodată nu a existat un chip care să semene mai puțin cu un barometru.” În ceea ce îl privește, Henry Kissinger era capabil să-și plictisească adversarii adunați în jurul mesei de negocieri atât cu vocea sa monotonă, cât și cu interminabilele expuneri detaliate, iar când vedea că aproape li se închid ochii, îi năucea cu o listă de
propuneri sau cereri dure. Prinși pe picior greșit, acești oameni deveneau mult mai ușor de intimidat. După cum am citit într-un manual al pocheristului: „În timpul partidei, jucătorul adevărat nu trebuie să facă pe actorul. Dimpotrivă, el trebuie să afișeze o inexpresivitate totală, care să reducă la minim posibilitatea de a i se descifra ideile sau emoțiile, ceea ce, în plus, îi irită și îi derutează pe ceilalți, ajutându-l totodată să se concentreze mai bine.”
Metodă lesne adaptabilă, „perdeaua de fum” poate fi folosită în situații variate, pe planuri diverse peste tot, este vorba de același mecanism psihologic: derutarea adversarului prin atragerea atenției lui asupra altui aspect decât cel vizat într-adevăr.
Una dintre variantele cele mai eficiente ale „perdelei de fum” o constituie gestul nobil. Oamenii doresc să creadă în autenticitatea gesturilor nobile pentru că acest lucru îi face să se simtă bine.
Rareori observă că ele pot fi foarte înșelătoare.
Joseph Duveen, negustorul de artă, s-a văzut confruntat odată
cu o problemă teribilă. Milionarii care plătiseră mereu prețuri enorme pentru tablourile achiziționate de la el își umpluseră
pereții; cum și taxele de moștenire creșteau necontenit, viitorul pieței începea să devină incert: oare lucrările de artă își vor mai găsi cumpărători? În fața unei asemenea perspective, s-a conturat soluția creării Galeriei Naționale din Washington, la înființarea căreia Duveen și-a adus o contribuție esențială în 1937, când l-a convins pe Andrew Mellon să-și doneze colecția acestui nou muzeu. Galeria a constituit o „fațadă” ideală: dintr-o singură lovitură, clienții lui evitau taxele, își eliberau pereții caselor pentru alte tablouri și, reducând numărul de lucrări de pe piață, favorizau creșterea prețurilor. În plus, donatorii se mai înconjurau și de gloria de binefăcători ai comunității.
O altă foarte eficientă „perdea de fum” este fixarea unui anumit model comportamental – o serie de acțiuni menite să convingă
victima că vei continua să procedezi la fel și pe viitor. Acest mecanism mizează pe psihologia anticipării: ne place să credem că
oamenii se comportă mereu în același mod.
În 1878, fostul tâlhar Jay Gould a creat o firmă care amenința monopolul companiei poștale Western Union. Conducătorii de la Western Union s-au hotărât să cumpere afacerea lui Gould. Au pus la bătaie o mulțime de bani, dar și-au închipuit că reușiseră să scape de un concurent supărător. La câteva luni de la încheierea
tranzacției, Gould a luat-o de la capăt, declarând că fusese nedreptățit și înființând o a doua companie, cu care să facă din nou concurență celor de la Western Union.
Lucrurile s-au petrecut la fel ca și prima dată – Western Union a cumpărat și această companie. Curând, totul părea să se îndrepte spre o a treia reeditare a aceleași situații, dar acum Gould era decis să aplice o lovitură mortală: a regizat o luptă aprigă pentru preluarea companiei Western Union și a reușit să-și impună
controlul asupra ei. Gould își stabilise un model comportamental care îi înșelase pe directorii companiei rivale, determinându-i să
creadă că și a treia oară se va lăsa „cumpărat” la un preț bun. După
ce îl plăteau, rivalii săi se linișteau și nu mai observau că adversarul nu încetase lupta, ba chiar că țintea din ce în ce mai sus. Acest mecanism al tiparului comportamental este foarte eficient, întrucât îi induce în eroare pe toți, împingându-i spre a crede că vei face același lucru pe care l-ai mai făcut și că trebuie să se aștepte la exact contrariul a ceea ce plănuiești de fapt.
O altă slăbiciune psihologică pe care se poate construi o „perdea de fum” este obișnuința oamenilor de a lua aparențele drept realitate – dacă cineva dă impresia că aparține grupului tău, înseamnă că, într-adevăr, îi aparține. Metoda aceasta este foarte simplă: nu trebuie decât să te amesteci printre cei din jurul tău. Cu cât se vor obișnui mai mult cu tine, cu atât vor fi mai puțin bănuitori. După cum știe astăzi toată lumea, în perioada de război rece a anilor ’50 – ’60 a existat o serie de funcționari guvernamentali englezi care transmiteau sovieticilor secrete de stat. Au rămas nedescoperiți ani întregi, pentru că păreau oameni cumsecade, care frecventaseră școlile cele mai bune, iar relațiile între foștii colegi sunt puternice. Apartenența la un anumit „cerc” este o „perdea de fum” excelentă în domeniul spionajului. Cu cât creezi impresia că
ești „de-al lor”, cu atât îți vei putea ascunde mai ușor intențiile.
Atenție: ai nevoie de răbdare și de renunțare la orgoliu, ca să te arăți o persoană obișnuită, mascându-ți strălucirea pentru a trece neobservat. Nu dispera. Masca anonimatului inofensiv te va ajuta.
Oamenii vor fi atrași de impenetrabilitatea ta. Curând, avându-i în preajma ta, vei părea o ființă puternică.
Imagine: Pielea de oaie. Oaia nu pradă, nu înșală și este minunat de proastă și de docilă. Îmbrăcată cu o piele de oaie,
vulpea se poate strecura liniștită până în mijlocul cotețului de găini.
Ultimul cuvânt: Ai auzit vreodată de vreun general competent care, dorind să atace prin surprindere o cetățuie, îl anunță pe inamic de planurile sale? Ascunde-ți țelul și tăinuiește-ți înaintarea; nu-ți dezvălui proiectele decât atunci când nimeni nu te mai poate împiedica să ți le realizezi, adică după ce bătălia a luat sfârșit.
Asigură-te de victorie înainte de a declara război. Pe scurt, imită-i pe acei războinici ale căror planuri nu le cunoștea decât ținutul pustiit prin care își deschiseseră calea. (Ninon de Lenclos, 1623 –
1706)
CONTRAARGUMENT
Nu există însă „perdea de fum”, momeală, falsă sinceritate sau diversiune care să te ajute să-ți ascunzi intențiile dacă deja ți-ai creat o reputație de om viclean. În plus, pe măsură ce înaintezi în vârstă și acumulezi succese, îți va veni din ce în ce mai greu să-ți maschezi abilitatea – lumea a avut suficient timp ca să afle că nu te dai în lături de la a uza de înșelătorie și dacă mai continui să faci pe naivul, riști să fii socotit ipocritul cel mai nerușinat de pe pământ, ceea ce nu îți va lăsa prea mult spațiu de manevră. În asemenea cazuri, este preferabil să arunci masca, să-ți asumi imaginea de
