„hoțoman cinstit” sau, și mai bine, de „hoțoman care se pocăiește”.

Nu numai că vei fi admirat pentru sinceritate, dar, culmea minunățiilor, vei putea să-ți vezi mai departe de stratagemele tale.

Ajuns la vârsta senectuții, P. T. Barnum, regele șarlatanilor din secolul al XIX-lea, a învățat să se folosească de reputația sa. A organizat o vânătoare de bizoni în… New Jersey – a adus pe coasta de est și indieni, nu numai bizoni. A făcut reclamă vânătorii, prezentând-o drept autentică, dar cine nu știa că în zona respectivă

nu mai trăiau nici vechile triburi amerindiene, nici magnificele animale ale preriei?! În loc să se înfurie și să-și ceară banii înapoi, oamenii s-au amuzat copios. Barnum era cunoscut pentru șmecheriile lui – în fond, succesul lui se baza tocmai pe acestea – așa că au găsit un motiv în plus ca să-l îndrăgească. Șarlatanul a tras concluziile necesare și a încetat să-și mai ascundă învârtelile: ba chiar le-a dezvăluit pe toate într-o autobiografie „cu cărțile pe față”.

La urma urmei, un filosof de talia lui Kierkegaard a afirmat limpede: „Oamenii doresc să se lase înșelați”.

Prin urmare, deși este mai înțelept să deturnezi atenția tuturor de la intențiile tale, ascunzându-le în spatele unei aparențe liniștitoare de sinceritate, există împrejurări în care cea mai bună

tactică diversionistă o constituie câte un gest spectaculos și chiar șocant. Scamatorii și șarlatanii de la bâlciurile din Europa de acum două-trei secole utilizau umorul și distracția ca „ambalaj” al șmecheriilor lor. Orbit de spectacol, publicul nu mai era atent la intențiile lor. Astfel, căpetenia șarlatanilor își făcea intrarea în oraș

învăluit într-o mantie neagră, într-o trăsură neagră, trasă de cai negri și însoțit de o mulțime de clovni, echilibriști pe sârmă și circari de tot felul, al căror rol era să atragă lumea la

„demonstrațiile” diverselor lui elixiruri și poțiuni „miraculoase”. Se crea impresia că cel mai important lucru era spectacolul, când, în realitate, afacerea o reprezenta vânzarea „leacurilor”.

Așadar, intențiile pot fi ascunse foarte bine și cu ajutorul unei fațade zgomotoase și bătătoare la ochi – numai că spectacolul nu durează tot timpul: publicul obosește, se plictisește și sfârșește prin a ghici secretul scamatoriilor. Într-adevăr, șarlatanii sunt siliți să se mute repede dintr-un oraș în altul, înainte de a se răspândi știrea că

elixirurile nu au niciun efect și că spectacolul nu este decât o înșelătorie. În schimb, oamenii puternici care își aplică masca amabilității inofensive – un Talleyrand, un Rothschild, un Selassie, de pildă – își continuă desfășurarea stratagemelor în același loc, o viață întreagă. Jocul lor rămâne la fel de eficient, fără a trezi suspiciunea cuiva. „Perdeaua de fum” a spectaculosului trebuie utilizată cu mare prudență și numai când (și dacă) vine momentul potrivit.

LEGEA 4

SPUNE ÎNTOTDEAUNA MAI PUȚIN

DECÂT ESTE NECESAR

ARGUMENT

Atunci când încerci să impresionezi oamenii prin cuvinte, cu cât spuimai mult, cu atât pari mai neînsemnat și mai puțin stăpân pe situație.

Chiar atunci când emiți banalități, ele vor avea un aer de originalitatedacă rămân vagi, ambigue, sibilinice. Oamenii puternici fac impresie șiintimidează evitând să dea explicații. Cu cât vorbești mai mult, cu atâtriști să-ți scape prostii mai mari.

ÎNCĂLCAREA LEGII

Gnaeus Marcius, cunoscut sub cognomenul Coriolanus, a fost un general erou al Romei antice. În prima jumătate a secolului al V-lea î. Hr., a câștigat multe bătălii și a salvat cetatea de nenumărate ori. Cum își petrecea mai tot timpul pe câmpul de luptă, puțini romani îl întâlniseră, ceea ce îi conferea o aureolă de personaj legendar.

În anul 454 î. Hr., Coriolanus s-a hotărât să-și exploateze reputația de erou și să intre în viața politică. Și-a prezentat candidatura la o magistratură înaltă, aceea de consul. De obicei candidații trebuiau să țină un discurs încă de la începutul campaniei electorale. Coriolanus a ieșit în fața mulțimii și și-a arătat zecile de cicatrice ale rănilor căpătate cu sabia în mână, de-a lungul celor șaptesprezece ani petrecuți în slujba Romei. Puțini au fost cetățenii care au ascultat discursul – rănile acelea, dovadă a vitejiei și patriotismului, îi mișcaseră pe toți până la lacrimi. Alegerea lui Coriolanus părea ca și asigurată.

Dar în ziua votului, a apărut înconjurat de întregul senat și de

patricienii orașului. Oamenii au fost șocați de o asemenea demonstrație scandaloasă de încredere în sine. Apoi a luat din nou cuvântul, adresându-se mai ales aristocraților care îl însoțeau.

Vorbele lui au fost arogante, tonul, sfidător. Arătându-se sigur de victorie, generalul nu s-a putut împiedica să se laude cu faptele sale de arme, să facă ironii ce puteau fi apreciate doar de către patricieni și să emită acuzații furioase la adresa contracandidaților, promițând totodată că, după alegerea sa, spre Roma se vor revărsa noi bogății.

De data aceasta, cetățenii l-au ascultat cu atenție – până atunci nu își dăduseră seama că eroul legendar era în același timp un fanfaron de rând.

Când, în 1944, a sosit la New York [scenaristul] Michael Arlen se aflaîn pasă proastă. Ca să-și mai ostoiască amarul, s-a dus la faimosulrestaurant „21”. În hol, s-a ciocnit cu (celebrul producător) SamuelGoldwyn, care, după „coliziune”, i-a dat sfatul oarecum nepractic de a-șicumpăra cai de curse dacă tot îi place viteza. La bar, Arlen s-a întâlnit cu(la fel de celebrul producător) Louis B. Mayer, o cunoștință veche, care l-aîntrebat ce planuri de viitor are. „Tocmai am vorbit cu Sam Goldwyn”, aînceput Arlen. „Și cât ți-a oferit?”, s-a repezit Mayer, întrerupându-l,

„Nu destul”, a răspuns scenaristul, evaziv. „Ce zici de cincisprezece miipentru treizeci de săptămâni”? a lansat producătorul. Fără a mai ezita,Arlen a răspuns clar „Da”.

Cărțulia de doi bani a anecdotelor, Clifton Fadiman, ed., 1985

Vestea despre noul discurs al lui Coriolanus s-a răspândit repede în Roma, iar electoratul s-a prezentat la urne în număr mare, tocmai ca să se asigure că generalul lăudăros nu avea să fie ales.

Înfrânt, acesta s-a reîntors pe câmpul de luptă, plin de resentimente și de gânduri de răzbunare față de „plebea” care votase împotriva sa. După câteva săptămâni de la alegeri, la Roma a sosit un transport mare de cereale. Senatul era pe cale să decidă distribuirea gratuită a grânelor, dar chiar înainte de a supune la vot această propunere, și-a făcut apariția Coriolanus, care a ținut să ia cuvântul. Distribuirea gratuită a cerealelor, a susținut el, ar avea un efect dăunător asupra cetății, în ansamblu. Mulți senatori s-au raliat punctului său de vedere, iar ideea a rămas în suspensie. Coriolanus însă nu s-a mulțumit numai cu atât: a continuat, contestând însuși conceptul de

democrație și cerând să se renunțe la sistemul reprezentativității –

prin tribunii aleși – astfel încât conducerea să revină doar patricienilor.

La auzul ecourilor acestui ultim discurs, furia poporului nu a mai cunoscut margini. S-au prezentat la senat tribunii înșiși, pretinzând tragerea la răspundere a generalului în fața reprezentanților cetățenilor. Coriolanus a refuzat să se supună

somației. Peste tot în Roma, au izbucnit mișcări spontane de protest.

De teama tulburărilor, senatul a sfârșit prin a vota în favoarea distribuirii gratuite a cerealelor. Tribunii s-au declarat satisfăcuți, însă poporul continua să pretindă ca generalul să apară și să-și ceară

scuze în mod public. Dacă dovedea că regretă cele afirmate și că, pe viitor, urma să-și păstreze pentru sine opiniile antidemocratice, avea să i se permită să se întoarcă în tabăra sa.

Coriolanus a mai apărut, deci, încă o dată înaintea cetățenilor Romei, care l-au ascultat într-o tăcere desăvârșită. A început domol și calm, dar, apoi, discursul a devenit din ce în ce mai dur. Din nou, generalul s-a pornit să insulte poporul, pe un ton plin de dispreț.

Oamenii erau și ei tot mai furioși. În cele din urmă, glasul vorbitorului a fost acoperit de huiduieli și de vociferări.

Tribunii s-au întrunit și au pronunțat împotriva lui condamnarea la moarte, ordonând magistraților să-l aresteze imediat și să-l ducă la stânca Tarpeiană, de pe care să fie aruncat –

execuție rezervată criminalilor și trădătorilor. Încântată, mulțimea a susținut condamnarea. Patricienii au izbutit, totuși, să intervină și sentința a fost comutată în exil până la sfârșitul vieții. La auzul știrii că marele erou al Romei nu se va mai întoarce niciodată în cetate, poporul a dat frâu liber bucuriei, ieșind pe străzi. Roma nu mai cunoscuse o asemenea dezlănțuire euforică, nici chiar după

victoriile câștigate în războaiele cu dușmanii țării.

Una dintre cele mai populare anecdote cu Kissinger […] are în vedereun raport la care Winston Lord lucrase zile întregi. După ce i l-a înaintatlui Kissinger, i-a fost înapoiat cu următoarea adnotare: „Mai bine decâtatât nu poți?”. Lord s-a apucat să refacă raportul, l-a cizelat și apoi i l-atrimis pentru ca să-l primească, din nou, cu același scurt comentariu.

Când cea de-a treia redactare s-a reîntors cu deja cunoscuta remarcă, Lorda izbucnit: „Nu, fir-ar să fie, mai bine decât atât nu pot”, la care Kissinger

a replicat: „Bun, atunci cred că de data asta o să-l citesc” .

Kissinger, Walter Isaacson, 1992

Comentariu

Înainte de a-și face intrarea în politică, generalul Coriolanus era un erou venerat.

Victoriile repurtate pe câmpul de luptă îi demonstrau marea vitejie. Cum cetățenii știau prea puține lucruri despre el, de numele lui începuseră să se lege nenumărate legende. Apoi, în clipa când a apărut în fața poporului și și-a exprimat opiniile, toată măreția și tot misterul s-au risipit. Eroul se dovedea a fi un lăudăros și un fanfaron de rând, care îi jignea pe oameni și îi făcea să se simtă

nevrednici și neputincioși – deci amenințați. Brusc, Roma a înțeles că marele general nu era deloc persoana pe care şi-o imaginase.

Deosebirea enormă dintre legendă și realitate i-a aruncat într-o dezamăgire profundă pe cei care doreau să creadă în eroul lor. Cu cât Coriolanus vorbea mai mult, cu atât mai slab părea – cine nu își poate controla vorbele nu se poate stăpâni nici pe sine și arată, astfel, că nu este vrednic de respect.

Dacă ar fi spus mai puține, nimeni nu s-ar fi simțit jignit, nimeni nu i-ar fi cunoscut părerile, nimeni nu ar fi aflat ce tiran risca să