La câteva săptămâni după acest discurs inexplicabil, recunoscător pentru nesperatul său sprijin acordat opțiunii pacifiste, regele l-a numit pe Bismarck în guvern. Nu avea să treacă
prea mult timp până să devină prim-ministru. În această calitate, a reușit, în cele din urmă, să-și conducă țara și pe pacifistul ei rege spre un război în care au zdrobit altădată atât de puternicul imperiu austriac, punând bazele unei Germanii în care rolul cel mai însemnat îi revenea Prusiei.
Comentariu
Discursul din 1850 al lui Bismarck a constituit o manevră
calculată temeinic. Întâi și-ntâi, tânărul politician era perfect conștient că armata prusiană, rămasă destul de mult în urmă, sub aspectul dotării, față de armatele celorlalte țări europene, nu era pregătită pentru război și că, de fapt, Austria avea toate șansele să-și adjudece victoria – ipoteză dezastruoasă pentru viitorul Germaniei.
În al doilea rând, dacă ar fi continuat să susțină ideea unui război care avea să fie pierdut, propria sa carieră ar fi fost definitiv compromisă. Regele și cabinetul său conservator doreau pacea. În ceea ce îl privea, Bismarck dorea puterea. În aceste condiții, s-a văzut nevoit să recurgă la o manevră de derutare a adversarului, să
sprijine o cauză în care nu credea cu adevărat și să afirme lucruri care, altminteri, l-ar fi făcut să râdă. Astfel a izbutit să inducă în eroare o țară întreagă. În plus, datorită acestui faimos discurs, regele l-a cooptat în guvern, unde Bismarck a trecut destul de rapid de la
funcția de ministru la cea de cancelar, care îi conferea autoritatea necesară impunerii măsurilor vizând consolidarea capacității militare a țării și realizării țelului pe care îl avusese încă de la început: umilirea Austriei și unificarea Germaniei în jurul și sub conducerea Prusiei.
Nu încape îndoială că Bismarck a fost unul dintre cei mai abili și mai inteligenți oameni de stat din istorie – un maestru al strategiei și vicleșugului. Nimeni nu a avut nici cea mai vagă bănuială în legătură cu adevăratul său obiectiv. Dacă și-ar fi declarat deschis intențiile, demonstrând necesitatea amânării ostilităților din cauza incapacității militare a țarii, ar fi riscat să nu își convingă auditoriul (sau țara), mai ales că, în plină efervescență războinică, oamenii nu mai sunt receptivi la argumentele logicii și prudenței, beția patriotismului îndemnându-i să supraestimeze forța armatei naționale, subestimând-o, totodată, pe cea a inamicului. Pe de altă
parte, dacă și-ar fi „șantajat” regele, cerându-i un portofoliu ministerial în schimbul sprijinului său politic, iarăși ar fi dat greș, pentru că suveranul i-ar fi dezaprobat ambiția și i-ar fi pus la îndoială buna-credință.
Prin urmare, arătându-se total nesincer și semănând pretutindeni deruta, Bismarck a reușit să-și ascundă intențiile și să-și atingă țelurile. Iată, așadar, cât de important este să nu lași pe nimeni să ghicească adevăratele tale obiective.
CHEILE PUTERII
Majoritatea oamenilor seamănă cu niște cărți deschise: nu se pot abține să spună ceea ce simt, ceea ce cred și ceea ce vor, dezvăluindu-și, la tot pasul, planurile și intențiile. De ce? Din mai multe motive. Întâi, pentru că este și ușor, și firesc să vrea să
vorbească despre sentimentele și proiectele lor. E nevoie de un efort deosebit ca cineva să „pună pază gurii” sale și să măsoare atent cât anume scoate la iveală din gândurile cele mai intime. În al doilea rând, pentru că mulți trăiesc cu impresia că, arătându-se sinceri, au șanse să-și atragă simpatia și să convingă lumea să le aprecieze inima bună. Iluzie! Sinceritatea poate fi comparată cu un cuțit bont, care mai mult rupe decât taie – ea jignește și șochează. Este preferabil să-ți cântărești vorbele cu prudență, spunându-le
oamenilor ceea ce doresc să audă, mai degrabă decât adevărul aspru și, adeseori, urât, pe care îl știi sau îl simți. În plus, lucru încă și mai grav, fiind atât de deschis, devii prea previzibil și prea apropiat, astfel încât îți va fi greu, dacă nu chiar imposibil, să te faci respectat și temut: nu uita că la putere nu ajunge decât omul capabil să
inspire respect și teamă.
Dacă râvnești puterea, renunță imediat la sinceritate și deprinde-te să practici arta mascării adevăratelor tale intenții.
Antrenează-te și perfecționează-te până la a deveni un maestru al deghizării gândului și vei învinge. La baza acestei arte stă un adevăr simplu: omul este victima instinctului primar de a se lua după
aparențe. Firea noastră are nevoie de certitudini – nu putem trăi îndoindu-ne mereu de ceea ce vedem și de ceea ce auzim. O atare optică ne-ar istovi și ne-ar înspăimânta. Astfel, datorită acestei disponibilități omenești de a face credit aparenței, îți va veni relativ ușor să-ți ascunzi intențiile. Nu trebuie decât să arunci sub nasul semenilor tăi momeala unui fals obiectiv ori a unei pretinse dorințe și ei se vor grăbi să le ia drept bune și adevărate. Îndată ce au mușcat din ea, vor pierde din vedere obiectivele și dorințele tale reale. În arta seducției, trimite semnale contradictorii, când de pasiune, când de indiferență, derutând pe toată lumea și atrăgându-ți, totodată, o afecțiune încă și mai intensă.
O tactică adeseori foarte eficace în derutarea adversarului este aceea de a susține o idee sau o cauză contrarie celor în care crezi de fapt. (Bismarck a utilizat-o cu mare succes în discursul din 1850).
Cei mai mulți oameni vor tinde să creadă că s-a întâmplat ceva important ori că ai aflat vreun secret bine păzit, care te-a determinat să-ți schimbi punctul de vedere, pentru că pare neobișnuit ca cineva să se arate atât de inconsecvent sau de ușuratic în chestiuni serioase, cum ar fi principiile și opțiunile fundamentale. Același sistem se aplică în cazul oricărei momeli: pretinde că dorești un lucru de care nici nu-ți pasă și dușmanii tăi se vor afla în plină confuzie, induși în eroare de indiciile false și, deci, împinși să-și facă tot felul de calcule greșite.
În timpul războiului din 1711, ducele de Marlborough, comandantul armatei britanice, intenționa să distrugă un fort francez care apăra una dintre căile de comunicație esențiale cu Spania. Știa prea bine totuși că, dacă ar fi procedat la un atac direct, și-ar fi dezvăluit intențiile, iar francezii ar fi ripostat, blocându-i
înaintarea. Ca atare, ducele s-a mulțumit să ocupe fortul și să lase acolo o mică garnizoană, creând impresia că respectiva întăritură îl interesa pentru o anumită manevră viitoare. Francezii au dat asaltul, iar Marlborough le-a permis să recucerească fortul. După ce l-au recapturat, s-au hotărât să-l distrugă ei înșiși, convinși fiind că
englezii aveau nevoie de el. Scăpat de grija fortului, ducele s-a văzut liber să atace obiectivul pe care îl urmărea de fapt: drumul rămas astfel neprotejat, adică accesul direct spre teritoriul Franței.
Utilizează această tactică în felul următor: ascunde-ți intențiile reale nu îngropându-le sub tăceri misterioase (fiindcă vei trezi exact suspiciunile pe care vrei să le adormi), ci vorbind la nesfârșit despre altele, complet false. Vei prinde nu doi, ci trei iepuri deodată: vei crea impresia că ești prietenos, deschis și încrezător, îți vei pune la adăpost obiectivele, ascunzându-le și, în sfârșit, îți vei îndrepta adversarii spre tot felul de piste false printre care le va trebui mult timp să se descurce, ca să găsească drumul cel bun.
O altă tactică extrem de eficace în derutarea dușmanilor este
„sinceritatea falsă”. Oamenii confundă lesne sinceritatea cu onestitatea. Nu trebuie uitat că primul impuls al semenilor noștri este acela de a se încrede în aparențe. Cum, în sistemul lor de valori, onestitatea se află la loc de cinste și, în plus, sunt dornici să creadă în corectitudinea celor din jur, rareori îți vor pune la îndoială
sinceritatea. Rareori vor fi în stare să „vadă” dincolo de mișcările tale aparente. Vorbește cu convingere și vorbele tale vor căpăta o greutate sporită. Așa a procedat Iago când l-a înșelat și l-a distrus pe Othello: dată fiind intensitatea trăirilor sale emoționale, cum ar fi putut el să nu se lase convins de aparenta sinceritate cu care intrigantul se preocupa de pretinsa infidelitate a Desdemonei? Prin exact aceeași metodă, marele escroc „Yellow Kid” Weil a înșelat atâția naivi – părea atât de convins de realitatea momelii pe care o vântura prin fața ochilor mulțimii (acțiuni false, cai de curse bine
„mediatizați” etc.), încât aparența căpăta substanța unui adevăr palpabil, aproape imposibil de pus la îndoială. Bineînțeles, trebuie evitate exagerările. Sinceritatea este o armă periculoasă. Dacă te arăți prea înflăcărat, trezești bănuieli. Fii măsurat și rămâi credibil, pentru că, în cazul când exagerezi, șiretlicul va deveni vizibil.
Pentru a transforma falsa ta sinceritate într-o armă puternică și într-o modalitate eficientă de a-ți camufla intențiile, îmbrățișează (și afișează-ți atașamentul pentru) valorile morale importante, cum ar
fi onestitatea și sinceritatea. Ai grijă ca toată lumea să afle că ești adeptul principiilor. Dă greutate acestei poziții declarate dezvăluind, din când în când, câte un gând pornit din inimă –
desigur, unul fără prea mare importanță. Talleyrand era un adevărat maestru în arta dozării confidențelor și a unor așa-zise secrete. Falsele mărturisiri atrag, ca răspuns, mărturisiri reale din partea interlocutorului.
Nu uita că cei mai buni specialiști în înșelătorie fac tot ce le stă
în putință ca să-și mascheze talentele de înșelători. Ei știu să-și ia cel mai autentic aer de onestitate într-un domeniu pentru a-și deghiza mai bine lipsa de onestitate dintr-altul. Onestitatea devine o simplă
mască, o simplă armă din bogatul lor arsenal.
PARTEA A II-A: ÎNVĂLUIE-ȚI DUȘMANUL
ÎNTR-O PERDEA DE FUM CU CARE SĂ-ȚI
MASCHEZI INTENȚIILE
Înșelătoria constituie întotdeauna strategia cea mai bună, darsuccesul ei depinde de utilizarea perdelelor de fum, al căror scop esteabaterea atenției tuturor de la manevrele tale. Adeseori, camuflajul idealeste banalitatea – asemenea chipului voit inexpresiv al pocheristului.
Banalitatea inspiră siguranță și încredere. Dacă duci fraierul de nas pedrumul pe care îi este familiar, nici nu va băga de seamă când îl împingi încapcană.
