devină. Și-ar fi păstrat aureola de soldat glorios al Romei și nu încape îndoială că ar fi fost ales consul, funcție din care ar fi avut ocazia să-și impună ideile antidemocratice. Numai că limba omului este fiara cea mai greu de domesticit: se zbate fără încetare, încercând să iasă din cușca ei și, dacă nu o ții din scurt, se dezlănțuie, nebună, și îți produce doar suferință. Puterea nu are voie să încapă în mâinile oamenilor care nu sunt în stare să-și măsoare cuvintele.

Stridiile nu se deschid de tot decât pe lună plină; și când crabul vede ostridie deschisă, aruncă în ea o pietricică sau niște alge, astfel ca scoica să

nu se mai poată închide la loc și să o mănânce. Aceeași este și soarta celuicare deschide gura prea mult și, în acest chip, se pune la cheremulascultătorului.

Leonardo Da Vinci, 1452 – 1519

Regele [Ludovic al XIV-lea] păstrează secretul cel mai de nepătrunsasupra treburilor statului. Miniștrii iau parte la ședințele de consiliu, darel nu le încredințează planurile sale decât după ce s-a gândit la eleîndelung și a ajuns să ia o hotărâre limpede. Aș vrea să-l puteți vedea. Pefața lui nu se deslușește nimic; ochii lui seamănă cu cei ai unei vulpi. Nudiscută niciodată afaceri de stat decât cu miniștrii săi, la consiliu. Când lise adresează dregătorilor de la curte, le vorbește numai despreprerogativele și îndatoririle fiecăruia dintre ei. Până și cuvintele sale celemai ușuratice au aerul de a fi fost rostite de un oracol.

Primi Visconti, citat în Ludovic al XIV-lea, Louis Bertrand, 1928

RESPECTAREA LEGII

La curtea lui Ludovic al XIV-lea, nobilii și miniștrii obișnuiau să

petreacă zile și nopți dezbătând chestiuni de stat: se adunau, se sfătuiau, se certau, încheiau și rupeau alianțe, o luau de la capăt cu cearta până când, în cele din urmă, se ajungea la momentul critic: doi dintre ei erau desemnați să prezinte cele două puncte de vedere opuse în fața regelui, care urma să decidă ce trebuia făcut. După ce erau alese aceste două persoane, disputa reîncepea: cum era, oare, mai bine să se exprime aceste idei? Care fraze i-ar fi pe plac monarhului și care l-ar supăra? În ce ceas al zilei ar fi mai potrivit să-l abordeze cei doi emisari și în ce loc din palatul Versailles? Ce ar trebui să dezvăluie expresia lor facială?

În sfârșit, după ce toate aceste aspecte erau lămurite, sosea și clipa fatidică. Cei doi se înfățișau regelui – cu discreție și delicatețe, desigur – și când izbuteau să-i capteze atenția, începeau să

vorbească despre problema aflată în actualitate, prezentând toate detaliile necesare.

Ludovic îi asculta în tăcere, fără a lăsa să i se citească ceva pe față. Apoi, după ce fiecare își isprăvea expunerea și îl ruga pe rege să-și spună părerea, acesta, privindu-i când pe unul, când pe celălalt, rostea, de obicei, „Vom vedea”, după care trecea mai departe.

Adeseori, vorbele necugetate rostite de un supus au urmări maiînsemnate decât faptele sale necugetate. […] Răposatul conte de Essex i-aspus reginei Elisabeta că are un caracter la fel de strâmb pe cât îi este și

trupul, dar acest lucru l-a costat capul – un preț ce nu a fost silit să-lplătească pentru insurecția pe care o organizase, ci numai pentru acestecuvinte.

Sir Walter Raleigh, 1554 – 1618

Miniștrii și curtenii nu mai auzeau niciodată vreun alt cuvânt din partea regelui asupra problemei cu pricina – câteva săptămâni mai târziu, observau rezultatul, atunci când suveranul lua o hotărâre și acționa. Nu își dădea osteneala să se mai consulte cu altcineva.

Comentariu

Ludovic al XIV-lea nu era un vorbăreț. Cea mai celebră spusă a sa se remarcă, între altele, prin concizie: „L’Etat c’est moi” („Statul sunt eu”) – scurt și cum nu se poate mai cuprinzător. La fel de celebrul său „Vom vedea” constituia una dintre aceste formule laconice cu care răspundea la orice.

Regele nu fusese întotdeauna așa. În tinerețe, îi plăcea să

vorbească și îl încânta elocvența sa naturală. Ulterior, și-a impus să

devină taciturn. Cu această mască insondabilă își descumpănea supușii. Niciunul dintre ei nu știa exact ce credea monarhul, nimeni nu îi putea prevedea reacțiile și nu îl putea înșela spunând ceea ce ar fi dorit să audă, din simplul motiv că nu i se cunoșteau ideile și dorințele. Ei vorbeau și vorbeau, iar Ludovic îi asculta, tăcut, dezvăluindu-și gândurile, astfel încât afla despre ei lucruri pe care avea să le folosească mai târziu, cu mare succes, chiar împotriva lor.

În ultimă instanță, reținerea regelui punea pe jar întreaga curte, iar datorită ei, continua să-i domine pe toți. Acesta constituia unul dintre elementele de bază ale puterii sale absolute. După cum scria Saint-Simon, „Nimeni nu se pricepea mai bine ca el să-și cântărească cuvintele, surâsul, chiar și privirea. Totul la el avea valoare, pentru că astfel crea deosebiri, iar măreția sa era sporită

prin zgârcenia vorbelor”.

Este încă mai dăunător pentru un sfetnic să spună prostii, decât să lefacă.

Cardinalul De Re , 1613 – 1679

CHEILE PUTERII

În multe privințe, puterea este un joc al aparențelor: cu cât spui mai puțin decât ar fi necesar, cu atât pari mai important și mai puternic decât ești. Tăcerea ta neliniștește. Oamenilor le place să

interpreteze și să explice totul – vor să știe ce gândești și în ce crezi.

Dacă masori cu atenție ceea ce dezvălui despre tine însuți, nu îți vor putea ghici niciodată intențiile sau planurile. Prin răspunsuri scurte și prin tăceri, îi pui în defensivă, iar ei se vor grăbi să umple, febril, momentele de liniște cu tot felul de comentarii din care vei afla o mulțime de lucruri utile despre ei înșiși sau despre punctele lor vulnerabile. Se vor despărți de tine cu senzația că au fost jefuiți, apoi se vor duce acasă și vor încerca să analizeze fiecare cuvânt pe care l-ai spus. Această atenție suplimentară concentrată asupra scurtelor tale intervenții nu va face altceva decât să-ți consolideze puterea.

Laconismul nu este însă un atribut exclusiv al regilor sau oamenilor de stat. În mai toate domeniile, cu cât vorbești mai puțin, cu atât pari mai profund și mai misterios. În tinerețea sa, pictorul Andy Warhol a ajuns să înțeleagă faptul că este aproape imposibil să-i determini pe oameni să facă ceea ce vrei, vorbind cu ei. Se întorc împotriva ta, îți falsifică intențiile și refuză să asculte, din pură perversitate. Odată, Warhol i-a spus unui prieten: „Am învățat că cine tace e mai puternic”.

Mai târziu, artistul a utilizat această strategie cu un foarte mare succes. Toate interviurile sale sunt niște exerciții de exprimare sibilinică: lucruri vagi, plutind într-un aer de ambiguitate, în jurul cărora ziaristul se învârtea în cerc, încercând să înțeleagă sau să

reconstituie „profunzimea” filosofică a unor crâmpeie de fraze ce adesea nu aveau niciun sens. Warhol detesta să vorbească despre arta sa – interpretarea operei o lăsa în seama celorlalți. Pretindea că

deprinsese această tehnică de la un maestru al enigmei, Marcel Duchamp, un alt pictor contemporan, care constatase înaintea lui Warhol că lumea vorbea despre lucrările lui cu atât mai mult cu cât mai puțin vorbea el însuși. Și cu cât oamenii vorbeau mai mult despre tablourile sale, cu atât deveneau ele mai valoroase.

Spunând mai puțin decât ar fi necesar, creezi aparența sensurilor adânci și a puterii. În plus, dacă nu faci risipa de cuvinte,

nu riști nici să dai drumul la prostii ori să lași să-ți scape informații prețioase, adică periculoase. În 1852 a venit pe tronul Rusiei noul țar Nicolae I. Aproape imediat după încoronare, a izbucnit o rebeliune de orientare liberală, urmărind modernizarea țării și alinierea economiei și administrației civile la standardele europene ale vremii. Rebeliunea, cunoscută în istorie sub numele de „Revolta decembristă”, a fost înăbușită cu brutalitate, iar țarul l-a condamnat la moarte pe unul dintre conducătorii ei, Kondrat Rileiev. În ziua execuției, Rileiev a fost suit pe platforma spânzurătorii și i s-a pus ștreangul în jurul gâtului. Trapa de sub picioarele condamnatului s-a deschis, dar funia s-a rupt și omul s-a prăbușit la pământ. O

asemenea întâmplare era considerată pe atunci un semn al destinului și o dovadă că vinovatul primise iertarea cerească, drept care, prin tradiție, era grațiat. Rileiev s-a ridicat de jos, clătinându-se. Plin de noroi, dar convins că fusese salvat, s-a adresat mulțimii:

„Vedeți și voi că aici, în Rusia, nimic nu se face așa cum trebuie, nici măcar un ștreang de spânzurătoare!”

S-a trimis în grabă un mesager la Palatul de iarnă, pentru a-l informa pe țar că execuția dăduse greș. Deși dezamăgit de întorsătura pe care o luaseră lucrurile, Nicolae I s-a așezat să

semneze grațierea, întrebând, în treacăt: „Și Rileiev a spus ceva despre această minune?” Mesagerul a răspuns: „Sire, a zis că rușii nu știu să facă nici măcar un ștreang”.

„Dacă e așa, hai să-i dovedim contrariul”, a hotărât țarul și a rupt hârtia pe care tocmai o semnase. A doua zi, Rileiev a fost spânzurat din nou. De data aceasta, funia nu s-a mai rupt.

Învață o lecție esențială: o dată rostite, cuvintele nu mai pot fi luate înapoi. Nu le lăsa să-ți scape de sub control. Fii atent îndeosebi la remarcile sarcastice: satisfacția de moment pe care o încerci proferându-le nu merită prețul ce nu vei întârzia să-l plătești.

Imagine: Oracolul din Delphi. La întrebările vizitatorilor, preoteasa lui Apollo obișnuia să rostească doar câteva cuvinte enigmatice, care păreau pline de sens și de însemnătate. Nimeni nu își îngăduia să nesocotească vorbele Oracolului. Ele aveau asupra tuturor putere de viață și de moarte.

Ultimul cuvânt: Niciodată să nu începi să-ți miști buzele și dinții înainte ca supușii tăi să facă acest lucru. Cu cât păstrez tăcerea

un timp mai îndelungat, cu atât mai repede își vor mișca alții buzele și dinții lor. Când își mișcă buzele și dinții, îmi dezvăluie adevăratele intenții pe care le au. […] Dacă monarhul nu se înconjoară de mister, sfetnicii vor găsi calea de a-și spori puterea din ce în ce mai mult. (Han-fei- u, filosof chinez din secolul al III-lea î. Hr.)

CONTRAARGUMENT

Există împrejurări când este înțelept să renunți la tăcere.

Uneori, ea poate genera suspiciune și neliniște, mai ales în mintea superiorilor ierarhici. La fel, un comentariu vag și voit ambiguu riscă să dea naștere la interpretări care nu ți-ar fi favorabile. Tehnica tăcerii și a zgârceniei verbale trebuie utilizată cu mare grijă și numai în situațiile adecvate. Sunt cazuri în care este mai inteligent să joci rolul bufonului curții – glumețul ce știe prea bine că este mai deștept ca regele: vorbește și vorbește, îi amuză pe toți și nimeni nu bănuiește că ar fi ceva mai mult decât un simplu bufon.

În plus, cuvintele se pot transforma ele însele într-o „perdea de fum” menită să mascheze viclenia pe care o pui la cale. Umple-i cu vorbe urechile ascultătorului tău – îi vei distrage atenția de la faptele tale și îl vei ține sub vraja ta. Astfel, cu cât vorbești mai mult, cu atât mai puțină suspiciune vei trezi. Oamenii vorbăreți nu sunt considerați vicleni sau înclinați spre a practica manipularea, ci par mai degrabă neajutorați și sinceri. Această tehnică este reversul celei a tăcerii: vorbind mai mult decât ar fi necesar și creându-ţi o imagine de vulnerabilitate și de inferioritate intelectuală, îți asiguri o mai mare libertate de manevră și îți ascunzi mai bine planurile perfide.

LEGEA 5

REPUTAȚIA CONTEAZĂ ENORM –