generozitate” și lumea se îmbulzea să asculte concertele gratuite.

Numai că Barnum avea, ca de obicei, socotelile lui: se dăduse peste cap să găsească pe cei mai netalentați instrumentiști din oraș.

Aproape imediat după ce atacau prima piesă din program, publicul dădea năvală să cumpere bilete, ca să intre în muzeu, la adăpost de cascada de scârțâieli penibile și de zgomotul huiduielilor publicului profund dezamăgit.

Una dintre primele „curiozități” pe care Barnum le-a dus în turneu de-a lungul și de-a latul țării a fost Joice Heth, o femeie care pretindea că are o sută șaizeci și unu de ani. În reclama făcută cu ostentație, se susținea că bătrâna fusese sclava care, în urmă cu aproape un secol și jumătate, îl alăptase pe George Washington.

După luni întregi de turneu, când numărul spectatorilor începuse să

p

g

p

p

mai scadă, Barnum a trimis presei o anonimă, denunțând șarlatania:

„Joice Heth nu este om, ci un automat făcut din oase de balenă, cauciuc și nenumărate arcuri”. Cei care până atunci nu avuseseră

curiozitatea de a merge să o vadă pe faimoasa doică a președintelui Washington, acum nu au mai rezistat tentației, iar cei care deja o văzuseră, au mai plătit o dată ca să verifice cu ochii lor dacă femeia era reală sau fuseseră înșelați de un robot, așa cum se răspândise zvonul.

În 1842, Barnum a cumpărat corpul a ceea ce era, chipurile, o sirenă. Creatura semăna cu o maimuță cu trup de pește, iar capul părea o continuare naturală a corpului – îmbinarea era perfectă, o adevărată minune. După unele cercetări, Barnum a descoperit că

„sirena” fusese „asamblată” impecabil, în Japonia, unde șarlatania provocase destulă tulburare.

Aceasta nu l-a împiedicat să publice în toate ziarele anunțuri vestind capturarea creaturii pescuite în Insulele Fiji, la care nu a uitat să alăture gravuri reprezentând sirene. Până în momentul prezentării „exponatului” în muzeul său, Barnum pregătise bine lucrurile: anunțurile lui declanșaseră o veritabilă dezbatere națională asupra existenței sau inexistenței acestor ființe mitice. Cu două-trei luni mai înainte, nimeni nu discuta despre sirene și, dintre câți știau câte ceva despre ele, nimănui nu-i păsa de soarta lor. Acum, nu se mai vorbea de nimic altceva. În plus, toată lumea părea de acord că ele sunt cât se poate de reale. Bineînțeles, oamenii au dat năvală să vadă „sirena din Fiji” și să asculte dezbaterile.

Câțiva ani mai târziu, Barnum a făcut înconjurul Europei cu generalul Tom Degețelul, un pitic de cinci ani, originar din statul Connecticut, pe care acest impresar înnăscut l-a prezentat drept un băiat de unsprezece ani, de origine britanică și pe care îl învățase să

facă tot felul de giumbușlucuri extraordinare. Faima lui Barnum atrăgea atenția generală într-așa măsură, încât până și regina Victoria, personificarea sobrietății, curioasă să-l vadă pe talentatul pitic, a cerut să i se organizeze o reprezentație particulară la palatul Buckingham. Poate că presa engleză îl ridiculiza pe Barnum, dar acesta a știut s-o distreze și să-i câștige aprecierea și stima.

ARTISTUL DE CURTE

Orice operă de artă oferită în dar unui principe devenea, prin însușiacest fapt, un lucru deosebit. Uneori artistul căuta să atragă asupra lui

atenția curții și prin comportamentul său. După opinia lui Vasari, Sodomaera „binecunoscut atât pentru felul său excentric de a fi, cât și datorită

faimei de pictor bun” pe care şi-o câștigase. Cum papei Leon al X-lea „îiplăcea să se înconjoare de asemenea indivizi ciudați și zănatici”, l-aînnobilat, ceea ce l-a făcut pe artist să-și iasă și mai tare din minți. LuiVan Mander i se părea straniu că experimentele de pictură cu gura și cupiciorul ale lui Cornelis Ketel erau achiziționate de numeroasepersonalități marcante „din pricina ciudățeniei lor”, deși, în fond, Ketelmergea pe urmele experimentelor similare realizate înaintea lui de Tițian,Ugo da Carpi și Palma Giovane, care, după spusele lui Boschini, pictau cudegetele „întrucât doreau să imite gestul zămislitor al CreatoruluiSuprem”. Van Mander povestește că Grossaert a atras atenția împăratuluiCarol Quintul prin veșmintele fanteziste, confecționate din hârtie, pe carele purta. Astfel, el a adoptat tactica utilizată cândva de către Dinocrate,care pentru a-și deschide drum până la Alexandru cel Mare, se spune că și-a făcut apariția în sala unde monarhul împărțea dreptatea, deghizat –

adică dezbrăcat – în chip de Hercule.

Artistul de la curte, Martin Warnke, 1993

Comentariu

Barnum a înțeles mecanismul psihologic fundamental al captării atenției oamenilor: o dată ce ochii mulțimii se opresc asupra ta, capeți, brusc, o legitimitate specială. A trezi interes însemna a aduna lumea. „Mulțimea are buzunare”, scria el. În plus, când sunt atât de mulți la un loc, semenii noștri manifestă tendința de a acționa sau reacționa la unison. Dacă se găsește un trecător care să se oprească pentru a se uita la cerșetorul absorbit de ocupația sa ciudată de a înșira cărămizi pe trotuar, nu încape îndoială că lângă

acel trecător se vor mai opri și alții, atrași unii către ceilalți asemenea ghemotoacelor de scamă și praf de prin colțurile nemăturate. Apoi, cu ajutorul unui mic „brânci”, acești trecători pot fi împinși, încetișor, către muzeu sau către orice alt spectacol pe care li-l oferi. Cum aduni lumea? Făcând ceva neobișnuit, ceva excentric

– trezește curiozitatea și vei vedea că mulțimea se va simți atrasă ca de un magnet. Oamenii se apropie ca să vadă de aproape tot ceea ce este ieșit din comun sau inexplicabil, iar o dată ce le-ai captat atenția, n-o mai lăsa să-ți scape: ori de câte ori ea se va îndrepta spre

ț

ț

p

p

p

altcineva, va fi în detrimentul tău. Barnum nu se dădea în lături de la niciun artificiu și nu își făcea niciun fel de scrupule în urmărirea acestui scop, de importanța căruia era perfect conștient: menținerea în centrul atenției generale.

Prin urmare, atunci când te afli la începutul ascensiunii către putere, nu precupeți niciun efort în vederea captării atenției oamenilor. Un aspect esențial este că motivul și calitatea acestei atenții nu au absolut nicio însemnătate. În cazul lui Barnum, trebuie spus că oricât de dure erau comentariile criticilor, oricât de violente atacurile vizând propria sa persoană și șarlataniile pe care le punea la cale, el nu se plângea niciodată. Dacă un cronicar semna un articol deosebit de ostil, Barnum avea grijă să-l invite după aceea la o premieră și să-i ofere cele mai bune locuri. Dar Barnum mai avea și obiceiul de a trimite presei anonime prin care lansa atacuri la adresa propriilor lui spectacole, numai și numai ca să-și mențină

numele în atenția publicului. Din punctul său de vedere, această

atenție permanent întreținută, fie ea pozitivă sau negativă, reprezenta condiția de bază a succesului. Pentru cineva însetat de faimă, glorie și, desigur, putere, cel mai rău lucru din lume este să

fie ignorat.

Dacă ia parte la vreun spectacol public, așa cum ar fi turnirul,curteanul va trebui să aibă grijă ca harnașamentul calului său să fiefrumos și ca el însuși să poarte veșminte potrivite, elegant și rafinatîmpodobite astfel ca să atragă privirile celor de față, așa cum fierul nupoate să nu fie atras de magnet.

Baldassare Castiglione, 1478 – 1529

CHEILE PUTERII

Capacitatea de a ieși în evidență, de a arde cu o flacără mai strălucitoare decât aceea a oamenilor din jur, nu este una cu care te naști, ci pe care o dobândești, învățând: înveți să te plasezi în centrul atenției, atrăgându-ți-o „așa cum fierul nu poate să nu fie atras de magnet”. Când faci primii pași în carieră, trebuie să te străduiești ca în mintea oamenilor, numele tău și reputația ta să fie asociate cu o calitate sau o imagine specifică, în stare să te individualizeze, scoțându-te din anonimatul amorf al mulțimii.

Această imagine individualizantă poate fi un stil vestimentar sau o anumită particularitate a personalității tale pe care oamenii se amuză s-o remarce și s-o rețină. O dată ce ți-ai creat o asemenea imagine, înseamnă că exiști și, sus, pe cer, își face loc și steaua ta.

Multă lume se înșală crezând că este mai indicat ca această

particularitate definitorie să nu stârnească controverse și că a fi o persoană contestată este un lucru mai degrabă negativ. Nimic mai neadevărat. Dacă vrei să nu rămâi o simplă flăcăruie efemeră, dacă

ții să nu îți vezi faima eclipsată de a altcuiva, deprinde-te să nu faci mofturi atunci când vine vorba despre captarea atenției generale –

orice fel de publicitate are, până la urmă, efecte favorabile. Se știe că

Barnum întâmpina cu bucurie atacurile și nu simțea deloc nevoia de a se apăra împotriva lor, ba chiar își cultiva imaginea de șarlatan.

Curtea lui Ludovic al XIV-lea era frecventată de numeroși scriitori, pictori și muzicieni talentați, de mari frumuseți ale vremii ca și de mulți bărbați și femei reputați pentru virtutea lor fără pată, dar despre niciunul dintre toți aceștia nu se vorbea atât cât se vorbea despre originalul duce de Lauzun. Ducele era mic de statură, aproape un pitic și de o insolență greu de închipuit – nu s-a sfiit să-și ia ca amantă pe amanta regelui și să insulte pe față nu numai întreaga curte, ci și pe suveranul țării. Cu toate acestea, regele era atât de fermecat de excentricitățile ducelui, încât nu suporta să nu îl aibă în preajma sa. De ce? Simplu: ciudățenia purtării sale atrăgea atenția tuturor. O dată captată atenția, oamenii cădeau ca sub efectul unei fascinații și simțeau nevoia prezenței „fascinatorului”, dependenți ca de un drog.

Lumea se dă în vânt după „excepții”, fenomene și curiozități –

după orice iese din tiparele mediocrității. Așadar, nu te teme niciodată de calitățile (sau defectele) care te singularizează, concentrând asupra ta atenția celorlalți. Nu ocoli niciuna din situațiile care te-ar face să treci drept un personaj controversat sau chiar scandalos. Este de o mie de ori mai bine să fii contestat și calomniat decât ignorat. Această lege se aplică în toate profesiile –