LEGEA 8

FĂ OAMENII SĂ VINĂ LA TINE – LA

NEVOIE, FOLOSEȘTE O MOMEALĂ

ARGUMENT

Când obligi pe cineva să acționeze, tu ești cel care stăpânește situația.

Este întotdeauna mai bine să-ți determini dușmanul să vină la tine, ocaziecu care își abandonează propriile sale planuri. Ademenește-l cu momeliirezistibile – și apoi, treci la atac. Cărțile cele mai bune se află în mâna ta.

RESPECTAREA LEGII

La Congresul de la Viena, în 1815, reprezentanții marilor puteri s-au reunit pentru a trasa noile granițe din Europa postnapoleoniană. Orașul era plin de veselie. Unele mai strălucitoare decât altele, balurile se țineau lanț. Negocierile aveau loc mai degrabă în culise, dar peste toate acestea plutea, ca o amenințare difuză, umbra marelui înfrânt. Napoleon nu fusese cu adevărat îndepărtat, nici din mintea, nici de frontierele dușmanilor lui de până mai ieri: corsicanul se afla la doi pași de coasta Italiei, pe insula Elba.

Chiar dacă era sub pază, un om de cutezanța și de creativitatea lui nu putea să nu înspăimânte pe toată lumea. Austriecii s-au gândit să trimită asasini plătiți să-l lichideze, dar până la urmă s-au răzgândit. Planul era mult prea riscant. Alexandru I, țarul Rusiei, impetuos din fire, întreținea atmosfera de neliniște: când aliații săi din coaliția antinapoleoniană au refuzat să-i recunoască

„drepturile” la o parte din teritoriul Poloniei, le-a aruncat în față

amenințarea: „Dacă nu, îi dau drumul monstrului!” „Monstrul”, știau cu toții, era Napoleon. Un singur om părea de netulburat –

Talleyrand, fostul ministru de externe al exilatului din Elba. Calm și

sigur de el, de parcă știa ceva în plus, ceva ce toată lumea continua să ignore.

Între timp, pe mica sa insulă, Napoleon ducea o viață care, prin miniaturizarea amplorii și perspectivei, se transformase într-o parodie tragi-comică a traiului de la curtea din Paris: exista un bucătar, un șef al garderobei imperiale, un pianist, ca muzician oficial, și o mână de curteni. Totul fusese pus la cale anume pentru a-l umili și planul dădea rezultat.

În iarna aceea, s-au întâmplat, însă, niște evenimente atât de stranii și de dramatice, încât ar fi putut face parte din intriga unei piese de teatru. Paza insulei era asigurată de un număr de nave de război britanice, care patrulau în permanență, ținându-și tunurile îndreptate asupra tuturor căilor de acces spre Elba. Și totuși, nu se știe cum, în plină zi, pe 26 februarie 1815, o fregată având la bord nouă sute de oameni, l-a luat pe Napoleon din insulă și a ieșit în larg. Englezii au încercat s-o urmărească, dar nu au izbutit. Această

evadare incredibilă a uluit întreaga lume și a băgat groaza în participanții la congresul vienez.

Deși ar fi fost în mai mare siguranță dacă ar fi părăsit Europa, Napoleon nu numai că a decis să revină în Franța, ci a aruncat destinului o nouă sfidare: a pornit asupra Parisului, în fruntea unei mici armate adunate din mers, cu gândul de a-și recuceri tronul.

Carisma împăratului abdicat își avea încă puterea ei. Poporul s-a strâns din nou în jurul său – mai bine zis, i s-a așezat la picioare.

Revenit la domnie, regele Ludovic al XVIII-lea l-a trimis pe mareșalul Ney, cu trupe și ordin să îl aresteze, dar și Ney, și soldații luptaseră sub acvila imperială și, la vederea lui Napoleon, i s-au alăturat fără să șovăie. „Uzurpatorul” redevenise „împăratul”. Din toate părțile, voluntarii se înghesuiau. Marea Armată de altădată își refăcea rândurile. Franța era străbătută de talazuri de entuziasm. La Paris, mulțimea se afla în plin delir, iar regele s-a văzut, pentru a doua oară, „Ludovic-fără-țară”.

A doua domnie a lui Napoleon nu a durat, totuși, decât o sută

de zile. Curând, vârtejul entuziasmului s-a mai domolit. Statul se afla în stare de faliment, resursele în stare de epuizare. Lui Napoleon nu îi rămâneau prea multe de făcut. În iunie, la Waterloo, înfrângerea sa a rămas definitivă. De data aceasta, monarhii coalizați își însușiseră învățămintele lecției Elba și l-au trimis în exil departe, pe o insulă stâncoasă și umedă cu numele Sfintei Elena,

așezată în largul coastelor de vest ale Africii. De acolo existau prea puține șanse de evadare.

Comentariu

Adevărul despre miraculoasa plecare a lui Napoleon de pe insula Elba nu a ieșit la lumină decât mult timp după aceea. Mai toți cei ce veniseră să-l viziteze îi spuseseră că popularitatea de care se bucura în Franța era la cote mai ridicate ca oricând și că țara l-ar reprimi cu brațele deschise. Printre acești vizitatori s-a numărat și generalul austriac Koller, care l-a convins că, dacă evada, marile puteri coalizate, inclusiv Anglia, i-ar fi acceptat prezența pe tronul Franței. La urechile împăratului din Elba ajunsese și informația conform căreia englezii îl vor lăsa să treacă și, într-adevăr, evadarea s-a produs la ceasurile amiezii, în plină rază de supraveghere a ocheanelor britanice.

Ceea ce Napoleon nu avea de unde să știe era că în spatele acestor așa-zise scurgeri de informații se afla un om – și anume, fostul său ministru de externe. Scopul lui Talleyrand nu era restaurarea gloriei imperiului, ci aducerea lui Napoleon în situația de a fi zdrobit o dată pentru totdeauna. Ferm convins că ambiția acestuia punea în mare primejdie stabilitatea Europei, Talleyrand se întorsese de multă vreme împotriva lui. Când, după abdicarea de la Fontainebleau, aliații l-au exilat pe împărat în insula Elba, Talleyrand a protestat energic – cu Napoleon atât de aproape, pacea continentului nu putea fi considerată sigură – dar nimeni nu a găsit cu cale să-l asculte.

În loc să încerce să-și impună punctul de vedere, a preferat să

aștepte. Cu tactul și răbdarea sa, a reușit, încetul cu încetul, să-și câștige sprijinul miniștrilor de externe englez și austriac, Castlereagh și Me ernich.

Toți trei l-au scos pe Napoleon dintr-o capcană, pentru a-l atrage într-o alta, și mai mare. Vizita generalului Koller trebuia să

lanseze momeala: i s-a „șoptit” exilatului promisiunea de reînviere a vechii glorii. Asemenea unui mare șahist, Talleyrand a calculat totul dinainte. Știa prea bine că Napoleon urma să cadă în laț, după

cum știa și că, o dată revenit pe tron, avea să târască Franța într-un nou război, care, având în vedere situația precară a țării, nu putea

dura mai mult de câteva luni. Unul dintre diplomații prezenți la congresul de la Viena, care ghicise jocul fostului ministru de externe, a spus, pare-se: „A dat foc casei ca s-o scape de ciumă”.

Atunci când pun momeala ca să atrag căprioarele, nu trag în primavenită s-o adulmece – aștept să se adune toată turma.

O o von Bismarck, 1815 –1898

CHEILE PUTERII

Oare de câte ori în istorie nu s-a repetat același scenariu: un lider agresiv întreprinde o serie de acțiuni cutezătoare care îi aduc puterea, pentru ca, încet-încet, după ce ea atinge apogeul, lucrurile să înceapă a merge prost, întorcându-se, parcă, împotriva lui?

Dușmanii săi se coalizează ca să-l învingă și, încercând să-și păstreze avantajul, el însuși comite greșeala de a nu se opri la timp, apoi, inevitabil, se prăbușește. De ce funcționează scenariul după același mecanism? Pentru că această persoană agresivă rareori stăpânește cu adevărat situația. De obicei, nu calculează cu prea multă

clarviziune și nu este în măsură să anticipeze consecințele actelor sale de cutezanță. Fiind în permanență pe punctul de a reacționa la

„mutările” mereu mai numeroșilor săi adversari și, deopotrivă, la urmările neprevăzute ale propriilor decizii, energia agresivității se întoarce împotriva sa.

Când ai pătruns pe tărâmul puterii, trebuie să-ți pui o întrebare esențială: ce rost are să mă reped când colo, când dincolo, să mă

zbat ca să-mi rezolv problemele și să-mi înving rivalii, dacă nu mă

simt niciodată stăpân pe situație? Răspunsul este simplu: concepția ta despre putere este greșită. Ai confundat acțiunea eficace cu o acțiune agresivă. În cele mai multe cazuri, acțiunea de eficacitate maximă este… inacțiunea, așteptarea calmă a momentului când, frustrați, dușmanii cad în capcana pe care le-ai întins-o – este, deci, preferabil să țintești spre puterea stabilă, de durată și nu spre o victorie rapidă, dar greu sau imposibil de consolidat.

Nu uita: esența puterii constă în capacitatea de a-ți păstra atuul inițiativei, adică de a-ți determina adversarul să reacționeze la acțiunea ta și să rămână în defensivă. Dacă îi obligi pe ceilalți să

vină la tine, brusc devii stăpân pe situație și începi să ții totul sub

control. A avea putere înseamnă a avea control. Cum? Două sunt lucrurile pe care le ai de făcut: în primul rând, trebuie să te deprinzi să-ți stăpânești emoțiile – nu te lăsa niciodată influențat de furie –

și, în al doilea rând, exploatează tendința firească a oamenilor de a reacționa prin furie atunci când sunt puși cu spatele la zid și când se văd atrași în capcană. Pe termen lung, strategia de a-ți scoate inamicul de pe pozițiile pe care și le-a ales, pentru a-l aduce pe cele hotărâte de tine constituie o armă mult mai eficace decât orice acțiune agresivă.

Studiază cu atenție jocul de mare maestru al lui Talleyrand.

Întâi, și-a învins impulsul de a le demonstra aliaților că Napoleon trebuia trimis mai departe de hotarele Franței. Este cât se poate de natural să vrei să-i convingi pe oameni pledându-ți cauza și impunându-ți punctul de vedere prin forța cuvintelor, numai că

situația poate să-ți devină potrivnică. Puțini dintre contemporanii lui Talleyrand credeau că împăratul abdicat mai reprezenta un pericol. A-i convinge de contrariu ar fi însemnat o mare risipă de energie; în plus, în plină euforie a victoriei, Talleyrand ar fi riscat să

pară o „casandră” pesimistă și alarmistă. A preferat să tacă și să-și stăpânească emoțiile și neliniștea. Apoi a făcut lucrul cel mai important: i-a întins lui Napoleon capcana cea mai tentantă, devenită irezistibilă datorită celei mai dulci dintre momeli. Îi cunoștea punctele vulnerabile – impetuozitatea și setea de glorie.

Știa, în același timp, că poporul îl iubea pe „micul caporal” cu redingotă gri. Și-a jucat cărțile la perfecție. Chiar dacă, mușcând din momeală, Napoleon a revenit pe tron, nu exista riscul de a întoarce soarta în favoarea sa: Talleyrand mersese la sigur. Nimeni nu cunoștea mai bine ca el starea jalnică în care se găsea țara. Dar chiar dacă împăratul ar fi reușit să depășească dificultățile, șansele sale de succes puteau deveni reale numai în situația în care ar fi fost în măsură să-și aleagă momentul și să-și stabilească singur planul de acțiune. Talleyrand a „pus” capcana, adică a preluat controlul asupra factorului „timp” și a factorului „spațiu”.