În dimineața următoare, înainte de răsăritul soarelui, broasca țestoasă
a coborât repede dealul, grăbindu-se să ajungă la râu, unde l-a găsit pehipopotam, care era pe cale să revină în apă, după ce își petrecuse noapteaca de obicei, adică mâncând. „Domnule Hipo! Ce-ar fi să ne luăm laîntrecere? Sunt gata să pun rămășag că sunt tot atât de puternică pe câtești și tu!” Hipopotamul a izbucnit în hohote de râs. Ce idee caraghioasă,s-a gândit el, dar a acceptat. Broasca țestoasă a scos o funie lungă și i-a zishipopotamului s-o țină bine în bot până când o să strige ea „Hei!”. Apoibroasca țestoasă s-a repezit în sus, pe deal, unde elefantul începuse să-șicam piardă răbdarea așteptând-o. I-a dat acestuia celălalt capăt al funiei șii-a spus: „Când o să-ți strig «Hei!», să tragi cât poți și o să vedem care dinnoi e mai puternic”. Pe urmă, broasca a coborât pană la jumătatea costișeide unde nu putea fi văzută, și a țipat din rărunchi: „Hei!”. Și elefantul șihipopotamul s-au pornit să tragă și iar să tragă, din răsputeri, darniciunul nu l-a putut urni pe celălalt – se vede treaba că erau la fel deputernici amândoi. Au recunoscut că broasca țestoasă avea tot atâta putereca și ei. Nu face niciodată ceva ce poți pune pe alții să facă în locul tău.
Broasca țestoasă a lăsat munca în seama celorlalți și s-a ales cu gloria.
Fabula zaireză
Comentariu
Mulți își închipuie că în domeniul științei, unde se lucrează cu date exacte și cu fapte concrete, nu există rivalitățile meschine care tulbură restul omenirii. Și Nikola Tesla a nutrit această iluzie. A crezut că știința nu are nimic de-a face cu „relațiile” și că faima și bogăția nu contează. Totuși, pe măsură ce înainta în vârstă, tocmai jocurile de culise i-au ruinat cariera științifică. Nelegându-și numele, în mod oficial, de niciuna dintre descoperiri sau invenții, nu își putea găsi sponsori pentru finanțarea cercetărilor sale, deși mintea îi era plină de idei. În timp ce medita la mari creații tehnice, pe care să le scoată la lumină în viitor, alții i le furau pe cele deja finalizate și, o dată cu ele, gloria cuvenită inventatorului lor adevărat.
Tesla dorea să facă totul singur – de fapt, și-a irosit energia și a ajuns să trăiască în sărăcie. Edison era exact contrariul. De fapt, nu a fost niciodată un veritabil om de știință sau inventator. Cândva chiar afirmase că nu avea nevoie să fie matematician – putea oricând să-și angajeze unul.
Aceasta a și fost metoda sa preferată. Ca om de afaceri și ca publicist, sesiza repede direcția spre care se îndreptau lucrurile și ocaziile ce i se ofereau și își alegea pe cei mai buni cercetători din domeniul cu cea mai mare perspectivă. Dacă era nevoie, nu se dădea în lături să fure și de la concurență. Cu toate acestea, numele său este mult mai celebru decât al lui Tesla și se asociază în mintea oamenilor cu mai multe invenții.
Aici lecția este dublă: în primul rând, că paternitatea (și, deci, gloria câștigată de pe urma) unei invenții este la fel de importantă, dacă nu cumva și mai importantă decât invenția, însăși. Trebuie, să
te asiguri că nu ţi-o fură nimeni, că nu trage nimeni foloase de pe urma muncii tale. Iată de ce trebuie să fii mereu cât se poate de vigilent și lipsit de milă – păstrează secretul asupra cercetărilor și lucrărilor tale aflate în curs, până când ai siguranța că deasupra capului nu se învârtesc păsări de pradă. În al doilea rând, învață să
profiți tu de munca altora ca să-ți atingi scopurile. Timpul este prețios, iar viața scurtă. Dacă încerci să faci totul de unul singur, te vei extenua, îți vei irosi energia și nu vei izbuti să-ți realizezi proiectele. Este mult mai bine să-ți menajezi forțele, apoi să apuci în
gheare de uliu ceea ce au muncit alții și să găsești o modalitate de a-ți însuși rezultatele acestei munci.
În comerț și în industrie, toată lumea fură. Am furat, nu glumă, și eu.
Numai că am știut cum să fur.
Thomas Edison, 1847 – 1931
Este limpede, dacă vânătorul se pune la adăpost în trăsură, foloseștepicioarele celor șase cai și așază hățurile în mâna lui Wang Liang, secheamă că nu va osteni și îi va fi ușor să ajungă din urmă chiar cele maiiuți dintre animale.
Dar hai să spunem că ar fi refuzat să profite de trăsură, ar fi renunțatla folositoarele patrupede și la îndemânarea de vizitiu a lui Wang Liang șiar fi pornit după vânat pe jos; atunci, chiar dacă ar fi avut picioare la fel desprintene ca ale lui Lou Chi, tot nu ar fi putut pune mâna pe pradă. Defapt, dacă ar beneficia de avantajul unor cai buni și al unor trăsuri solide,până și șerbii sau slujitoarele s-ar dovedi pricepuți la vânătoare.
Han-Fei-Tzu, filosof chinez din secolul al III-lea î. Hr.
CHEILE PUTERII
Universul puterii seamănă, ca dinamică, cu jungla: există unii care trăiesc din vânătoare și alții, mulți la număr (hiene, vulturi), care trăiesc din vânatul doborât de primii. Înzestrați cu mai puțină
imaginație, nu se dovedesc capabili să facă ceea ce se cere făcut pentru edificarea puterii. Își dau seama destul de repede însă că, dacă au suficientă răbdare să aștepte, se va găsi întotdeauna un alt animal care să muncească în locul lor.
Să nu fim naivi – chiar în acest moment, când tu salahorești la cine știe ce proiect, deasupra capului ți se învârt, în cercuri, vulturi care caută să-și asigure supraviețuirea și chiar gloria deposedându-te de roadele creativității tale. Nici nu are rost să te plângi sau să te lași înecat de amărăciune, ca Tesla. Cel mai bun lucru este să te aperi și să intri și tu în tagma prădătorilor. După ce ți-ai pus bazele unui statut puternic, transformă-te în vultur și vei economisi o groază de timp și de energie.
Dintre acești doi „poli” ai jocului, unul poate fi ilustrat de exemplul exploratorului Vasco Nuňez de Balboa, care era obsedat
de ideea de a descoperi El Dorado, legendara cetate a bogățiilor.
GĂINA OARBĂ
O găină care își pierduse văzul, dar se obișnuise să scurme pământulîn căutarea hranei, deși oarbă, continua, stăruitoare, să-și vadă descurmat. Ce folos avea biata proastă din toată munca? O altă găină,aceasta cu ochi ageri, și care prefera să-și cruțe ghearele delicate, nu se maidezlipea de lângă ea și fără să-și dea nicio osteneală cu scurmatul, sebucura de roadele muncii celeilalte. Căci îndată ce oarba scotea la iveală
câte un bob de orz, surata ei îl și înghițea.
Fabule, Go hold Lessing, 1729 – 1781
Pe la începutul secolului al XVI-lea, după nenumărate greutăți și peripeții pline de primejdii, scăpând ca prin urechile acului din încleștarea morții, a găsit dovezile existenței unui mare și bogat imperiu în sudul Mexicului, pe teritoriul de astăzi al Republicii Peru. Cucerind imperiul incașilor și jefuindu-l de comorile sale, Balboa ar fi devenit un al doilea Cortés. Din păcate pentru el, îndată
după ce a făcut descoperirea respectivă, s-a răspândit și zvonul despre ea, printre sute de alți aventurieri avizi de cucerire și de avere.
Exploratorul nu și-a dat seama că jumătate din „secretul succesului” o reprezintă tocmai secretul și, desigur, supravegherea vigilentă a celor din jur, părtași la taina descoperirii. La numai câțiva ani de la localizarea fostului imperiu incaș, un soldat din propria sa armată, pe numele său Francisco Pizarro, a contribuit la condamnarea lui la moarte prin decapitare, pentru trădare, Pizarro s-a dus apoi să culeagă roadele atâtor ani investiți de Balboa în căutări stăruitoare.
La celălalt „pol” se află pictorul Peter Paul Rubens, care, târziu în cursul carierei sale, s-a văzut copleșit de numărul mare de comenzi primite. Atunci, Rubens și-a creat sistemul lui: a adus în spațiosul său atelier o duzină de pictori, toți de o valoare remarcabilă și i-a pus să se „specializeze” – unul picta veșminte, altul, bijuterii, un al treilea, peisajele de fundal și așa mai departe.
Astfel artistul și-a pus la punct o „linie de producție” completă, în care angajații săi lucrau la un mare număr de tablouri în același timp. În zilele când își anunța vizita vreun client de seamă, Rubens
le dădea liber colaboratorilor și vizitatorul îl găsea pictând cu gesturi incredibil de iuți și cu o uluitoare energie. Cuprins de o admirație vecină cu evlavia, musafirul pleca minunându-se de forța geniului acestui om prodigios, care era în stare să dea atât de multe capodopere într-un răstimp atât de scurt.
Aceasta este esența Legii: învață să-i determini pe alții să
muncească, și să te împodobești cu laurii gloriei meritate de ei –
lumea va crede că ai geniul și puterea unui zeu. Dacă îți închipui că
ar fi important să faci totul de unul singur, nu vei ajunge prea departe. Vei avea soarta unui Balboa sau a unui Tesla. Găsește pe alții care să fie înzestrați cu talentul și creativitatea care ție îți lipsesc. Angajează-i să lucreze pentru tine și pune-ți numele înaintea numelor lor sau fură-le munca și prezint-o drept a ta. Vei părea tuturor omul cel mai genial din lume.
Legea se poate aplica și fără să fie nevoie să-ți parazitezi contemporanii: folosește bogata rezervă de cunoaștere și înțelepciune a trecutului. Isaac Newton spunea că aceasta înseamnă
„să te sui pe umerii unor uriași”. Se referea la faptul că descoperirile sale se întemeiau pe cele ale înaintașilor. Newton știa că o mare parte din faima sa de savant genial se datora capacității lui de a continua și aprofunda cercetările oamenilor de știință ai antichității, Evului de Mijloc și Renașterii. La rândul său, Shakespeare nu s-a sfiit deloc să preia subiecte, personaje și chiar dialoguri din scrierile lui Plutarh (ori ale altor autori), tocmai pentru că nimeni nu îl putea întrece pe marele filosof și biograf grec când era vorba de analize psihologice de finețe sau de replici pline de spirit. De atunci încoace, oare câți condeieri nu au împrumutat, la rândul lor, din opera shakespeariană, plagiind-o?
