de zile. Curând, vârtejul entuziasmului s-a mai domolit. Statul se afla în stare de faliment, resursele în stare de epuizare. Lui Napoleon nu îi rămâneau prea multe de făcut. În iunie, la Waterloo, înfrângerea sa a rămas definitivă. De data aceasta, monarhii coalizați își însușiseră învățămintele lecției Elba și l-au trimis în exil departe, pe o insulă stâncoasă și umedă cu numele Sfintei Elena,
așezată în largul coastelor de vest ale Africii. De acolo existau prea puține șanse de evadare.
Comentariu
Adevărul despre miraculoasa plecare a lui Napoleon de pe insula Elba nu a ieșit la lumină decât mult timp după aceea. Mai toți cei ce veniseră să-l viziteze îi spuseseră că popularitatea de care se bucura în Franța era la cote mai ridicate ca oricând și că țara l-ar reprimi cu brațele deschise. Printre acești vizitatori s-a numărat și generalul austriac Koller, care l-a convins că, dacă evada, marile puteri coalizate, inclusiv Anglia, i-ar fi acceptat prezența pe tronul Franței. La urechile împăratului din Elba ajunsese și informația conform căreia englezii îl vor lăsa să treacă și, într-adevăr, evadarea s-a produs la ceasurile amiezii, în plină rază de supraveghere a ocheanelor britanice.
Ceea ce Napoleon nu avea de unde să știe era că în spatele acestor așa-zise scurgeri de informații se afla un om – și anume, fostul său ministru de externe. Scopul lui Talleyrand nu era restaurarea gloriei imperiului, ci aducerea lui Napoleon în situația de a fi zdrobit o dată pentru totdeauna. Ferm convins că ambiția acestuia punea în mare primejdie stabilitatea Europei, Talleyrand se întorsese de multă vreme împotriva lui. Când, după abdicarea de la Fontainebleau, aliații l-au exilat pe împărat în insula Elba, Talleyrand a protestat energic – cu Napoleon atât de aproape, pacea continentului nu putea fi considerată sigură – dar nimeni nu a găsit cu cale să-l asculte.
În loc să încerce să-și impună punctul de vedere, a preferat să
aștepte. Cu tactul și răbdarea sa, a reușit, încetul cu încetul, să-și câștige sprijinul miniștrilor de externe englez și austriac, Castlereagh și Me ernich.
Toți trei l-au scos pe Napoleon dintr-o capcană, pentru a-l atrage într-o alta, și mai mare. Vizita generalului Koller trebuia să
lanseze momeala: i s-a „șoptit” exilatului promisiunea de reînviere a vechii glorii. Asemenea unui mare șahist, Talleyrand a calculat totul dinainte. Știa prea bine că Napoleon urma să cadă în laț, după
cum știa și că, o dată revenit pe tron, avea să târască Franța într-un nou război, care, având în vedere situația precară a țării, nu putea
dura mai mult de câteva luni. Unul dintre diplomații prezenți la congresul de la Viena, care ghicise jocul fostului ministru de externe, a spus, pare-se: „A dat foc casei ca s-o scape de ciumă”.
Atunci când pun momeala ca să atrag căprioarele, nu trag în primavenită s-o adulmece – aștept să se adune toată turma.
O o von Bismarck, 1815 –1898
CHEILE PUTERII
Oare de câte ori în istorie nu s-a repetat același scenariu: un lider agresiv întreprinde o serie de acțiuni cutezătoare care îi aduc puterea, pentru ca, încet-încet, după ce ea atinge apogeul, lucrurile să înceapă a merge prost, întorcându-se, parcă, împotriva lui?
Dușmanii săi se coalizează ca să-l învingă și, încercând să-și păstreze avantajul, el însuși comite greșeala de a nu se opri la timp, apoi, inevitabil, se prăbușește. De ce funcționează scenariul după același mecanism? Pentru că această persoană agresivă rareori stăpânește cu adevărat situația. De obicei, nu calculează cu prea multă
clarviziune și nu este în măsură să anticipeze consecințele actelor sale de cutezanță. Fiind în permanență pe punctul de a reacționa la
„mutările” mereu mai numeroșilor săi adversari și, deopotrivă, la urmările neprevăzute ale propriilor decizii, energia agresivității se întoarce împotriva sa.
Când ai pătruns pe tărâmul puterii, trebuie să-ți pui o întrebare esențială: ce rost are să mă reped când colo, când dincolo, să mă
zbat ca să-mi rezolv problemele și să-mi înving rivalii, dacă nu mă
simt niciodată stăpân pe situație? Răspunsul este simplu: concepția ta despre putere este greșită. Ai confundat acțiunea eficace cu o acțiune agresivă. În cele mai multe cazuri, acțiunea de eficacitate maximă este… inacțiunea, așteptarea calmă a momentului când, frustrați, dușmanii cad în capcana pe care le-ai întins-o – este, deci, preferabil să țintești spre puterea stabilă, de durată și nu spre o victorie rapidă, dar greu sau imposibil de consolidat.
Nu uita: esența puterii constă în capacitatea de a-ți păstra atuul inițiativei, adică de a-ți determina adversarul să reacționeze la acțiunea ta și să rămână în defensivă. Dacă îi obligi pe ceilalți să
vină la tine, brusc devii stăpân pe situație și începi să ții totul sub
control. A avea putere înseamnă a avea control. Cum? Două sunt lucrurile pe care le ai de făcut: în primul rând, trebuie să te deprinzi să-ți stăpânești emoțiile – nu te lăsa niciodată influențat de furie –
și, în al doilea rând, exploatează tendința firească a oamenilor de a reacționa prin furie atunci când sunt puși cu spatele la zid și când se văd atrași în capcană. Pe termen lung, strategia de a-ți scoate inamicul de pe pozițiile pe care și le-a ales, pentru a-l aduce pe cele hotărâte de tine constituie o armă mult mai eficace decât orice acțiune agresivă.
Studiază cu atenție jocul de mare maestru al lui Talleyrand.
Întâi, și-a învins impulsul de a le demonstra aliaților că Napoleon trebuia trimis mai departe de hotarele Franței. Este cât se poate de natural să vrei să-i convingi pe oameni pledându-ți cauza și impunându-ți punctul de vedere prin forța cuvintelor, numai că
situația poate să-ți devină potrivnică. Puțini dintre contemporanii lui Talleyrand credeau că împăratul abdicat mai reprezenta un pericol. A-i convinge de contrariu ar fi însemnat o mare risipă de energie; în plus, în plină euforie a victoriei, Talleyrand ar fi riscat să
pară o „casandră” pesimistă și alarmistă. A preferat să tacă și să-și stăpânească emoțiile și neliniștea. Apoi a făcut lucrul cel mai important: i-a întins lui Napoleon capcana cea mai tentantă, devenită irezistibilă datorită celei mai dulci dintre momeli. Îi cunoștea punctele vulnerabile – impetuozitatea și setea de glorie.
Știa, în același timp, că poporul îl iubea pe „micul caporal” cu redingotă gri. Și-a jucat cărțile la perfecție. Chiar dacă, mușcând din momeală, Napoleon a revenit pe tron, nu exista riscul de a întoarce soarta în favoarea sa: Talleyrand mersese la sigur. Nimeni nu cunoștea mai bine ca el starea jalnică în care se găsea țara. Dar chiar dacă împăratul ar fi reușit să depășească dificultățile, șansele sale de succes puteau deveni reale numai în situația în care ar fi fost în măsură să-și aleagă momentul și să-și stabilească singur planul de acțiune. Talleyrand a „pus” capcana, adică a preluat controlul asupra factorului „timp” și a factorului „spațiu”.
Avem, fiecare, un anumit potențial de energie și există un moment în care această energie atinge punctul maxim. Dacă îți silești adversarul să vină la tine, îl determini să-și cheltuiască
energia. În 1905, Rusia și Japonia se aflau în stare de război.
Japonezii nu începuseră decât de puțină vreme să-și modernizeze flota militară, astfel că, sub aspectul capacității de luptă, forțele
navale țariste dețineau o clară supremație. Dar mareșalul Togo Heihachiro a pus în circulație o serie de informații false și i-a obligat pe ruși să-și disloce navele ancorate în docurile din Marea Baltică.
Momeala – le-a creat impresia că ar putea nimici flota japoneză
dintr-un singur atac fulgerător. Numai că rușii nu au reușit să
ajungă în Japonia pe ruta cea mai scurtă – prin Strâmtoarea Gibraltar, Canalul Suez și Oceanul Indian – pentru că aceste zone se aflau sub control britanic, iar Marea Britanie era aliata japonezilor.
Flota țarului a trebuit să ocolească, pe după Capul Bunei Speranțe, toată Africa, adică să parcurgă peste șase mii de mile marine în plus. Cam pe când navele rusești atinseseră Capul, japonezii au răspândit un alt zvon fals: că flota lor ieșise înaintea rușilor, în scopul de a contraataca. Astfel, aceștia au făcut tot drumul în stare de alertă maximă. La sosirea în apele Japoniei, marinarii ruși erau epuizați, surmenați, încordați până la limita crizei de nervi, în timp ce japonezii îi așteptau odihniți și liniștiți. În ciuda inferiorității tehnice și a lipsei ei de experiență în domeniul războiului naval modern, flota japoneză a zdrobit flota rusă.
Unul dintre avantajele silirii dușmanului să vină la tine – așa cum au învățat japonezii pe seama rușilor – este și acela că îl forțezi să acționeze pe teritoriul tău. Însuși faptul că se află pe teren ostil îl va determina să devină nervos, adică să se precipite și să comită
greșeli. Este preferabil ca și pentru negocieri sau alte întâlniri de lucru, să-ți ademenești adversarul tot pe teritoriul tău sau într-un loc fixat de tine. Tu beneficiezi de superioritatea implicită a celui care alege, în timp ce el se vede introdus în plin necunoscut, deci împins să se plaseze în defensivă.
