„conduci dansul” – el, „stăpânul”, va juca după cum îi cânți tu. Este cazul devenit clasic al omului din spatele tronului – sfetnicul care îl ține pe rege sub controlul său. Bismarck nu a trebuit să încalce protocolul ridicând glasul la Frederic sau la Wilhelm. Le-a explicat limpede că în cazul în care nu îi urmau sfaturile, el, unul, nu dorea să rămână prim-ministru și că era gata să îi lase și să plece. Unul după celălalt, regii nu au avut de ales și au cedat.

Să nu comiți greșeala de a crede (ca atâția alții) că forma supremă a puterii este independența. Puterea presupune existența unui sistem complex de relații interumane: întotdeauna ai nevoie de ceilalți, ca aliați, pioni sau chiar ca superiori slabi, buni să-ți servească drept fațadă. Individul complet independent, care trăiește într-o colibă în adâncul pădurii este liber – se duce și vine când și unde vrea – dar nu are absolut niciun fel de putere. Tot ce poți spera este ca ceilalți să aibă atâta nevoie de tine, încât să beneficiezi de un gen de independență răsturnată: te eliberează dependența lor.

Ludovic al XI-lea al Franței, (1423 – 1483) era pasionat de cititul în stele. Avea la curte un astrolog pe care îl admira. Într-o zi, însă, omul artei calculelor stelare i-a anunțat moartea, în răstimp de opt zile a unei doamne de la palat. După împlinirea profeției, Ludovic s-a speriat – comisese, oare, astrologul o crimă pentru a-și demonstra „teoria”? Cunoașterea acumulată de el devenea cumva o amenințare pentru puterea monarhului? În ambele cazuri, soluția era aceeași: astrologul trebuia omorât.

Regele l-a chemat la el, într-o seară, sus, în iatacul din turnul castelului, după ce le spusese slujitorilor să aștepte semnalul său, pentru ca apoi să se repeadă asupra omului și să-l arunce pe fereastra aflată la zeci de metri înălțime.

ULMUL ȘI VIȚA-DE-VIE

Nesăbuită, o viță-de-vie tinerică și foarte dornică de independență sedădea în vânt după libertatea de a se îndrepta unde voia ea și disprețuiasprijinul prietenos al unui ulm falnic din apropiere, care îi râvneaîmbrățișarea. Crescând ea nițeluș fără ajutorul nimănui, și-a aruncat însus tulpinițele fragede, care ajunseseră nemăsurat de lungi și a strigatcătre vecinul cel voinic, ca să-i arate cât de puțină nevoie avea de el sau deoricine altcineva. „Biată tufă îngâmfată”, i-a răspuns ulmul, „cât ești denecugetată! Dacă vrei cu adevărat să fii independentă, ar trebui să-țitrimiți seva să hrănească tulpina ca s-o facă puternică și nu s-o iroseștiîmpodobindu-te cu atâtea frunze de prisos. Parcă văd că într-una din zileleastea o să te apleci și o să ajungi să te târăști pe jos; cât de bine semeni cucei atât de mulți din seminția omenească, ce amețiți de vanitate,disprețuiesc chibzuința și care, ca să se împăuneze, preț de-o clipă, culăudăroasa lor independență, își irosesc însăși izvorul ei, cheltuindu-șiforțele în chip nesăbuit.”

Fabule, Robert Dodsley, 1703 – 1764

Astrologul s-a înfățișat, iar Ludovic, înainte de a le face semn slujitorilor, s-a gândit să-i mai pună o ultimă întrebare: „Zici că te pricepi la astrologie atât de bine încât știi soarta altora, dar despre propria ta soartă ce poți să-mi spui? Ție când îți va veni ceasul să

mori?”

„Sire, voi muri cu trei zile înainte de moartea majestății-voastre”, a răspuns astrologul. Semnalul, este lesne de înțeles, nu a mai fost dat. Nu numai că regele i-a cruțat viața cititorului său în stele, ci l-a luat sub protecția sa, l-a răsfățat, copleșindu-l cu daruri și înconjurându-l cu cei mai vestiți medici ai curții.

Adevărul este că astrologul i-a supraviețuit regelui cu mai mulți ani, infirmându-și propria profeție, dar demonstrându-și puterea asupra celor puternici.

Acesta este modelul: fă-i pe ceilalți să depindă de tine, astfel ca înlăturarea ta să însemne dezastrul, dacă nu chiar moartea lor – nu vor avea niciodată curajul să „verifice” și să-și asume riscul de a sfida destinul. Cum poți ajunge într-o asemenea situație? În special printr-un talent sau printr-o capacitate creativă deosebită, care să te facă de neînlocuit.

În epoca Renașterii, succesul unui pictor depindea de

priceperea sa de a-și alege protectorul potrivit. Aici, Michelangelo s-a descurcat mai bine ca mulți alții. Protectorul său era însuși Papa Iuliu al II-lea. Dar înaltul prelat și artistul s-au certat nu o dată, mai cu seamă de la prea numeroasele sculpturi care trebuiau să

împodobească mormântul pontifului, iar florentinul a părăsit Roma plin de amărăciune. Spre marea mirare a celor din anturajul lui Iuliu al II-lea, acesta nu l-a concediat pe sculptor, ba chiar, ca de la un orgolios la alt orgolios, l-a rugat să se întoarcă. Papa nu era numai un războinic, ci și un om de gust: știa că artistul putea să-și găsească un alt patron, pe câtă vreme Vaticanul nu avea cum să-și găsească un alt Michelangelo.

Nu îți cere nimeni să ai geniul lui Michelangelo – îți trebuie doar un talent care să te scoată din anonimatul gloatei. Ar fi bine să

te asiguri că îți poți înlocui și tu protectorul sau șeful cu un altul, dar că acestuia nu i-ar fi prea ușor să te înlocuiască pe tine cu altcineva posedând același talent. Dacă, în realitate, nu ești de neînlocuit, creează cumva impresia că ai fi. Construiește-ți o aparență de specialist și astfel vei putea să-ți înșeli superiorii, făcându-i să creadă că nu se vor descurca niciodată fără tine. Totuși, dacă dependența lor de tine este reală și meritată și vulnerabilitatea lor va fi mai mare decât dacă te bazezi doar pe aparența ta de om competent, cu atât mai mult cu cât, dacă dispui de un anumit talent, nu depinde decât de tine să-l faci prețuit și să devii indispensabil.

Iată ce înseamnă să știi cu cine să-ți împletești soarta – la fel ca iedera te încolăcești în jurul trunchiului puterii și îți amesteci ramurile cu ale copacului-gazdă astfel încât să fie greu de separat fără a provoca ciuntirea copacului. De fapt, nici nu ești obligat să te agăți și să te răsucești pe după șef – poți să-ți alegi o altă persoană, cu condiția ca aceasta să reprezinte, la rândul ei, o verigă

indispensabilă în ierarhia puterii.

Într-o zi, Harry Cohn, președintele casei de Filme Columbia, a primit în biroul său un grup de directori de producție cam amărâți.

Era în anul 1951, în plina vânătoare de vrăjitoare declanșată de Comitetul

pentru

activități

antiamericane

al

Camerei

Reprezentanților. Directorii veniseră cu vești proaste: unul dintre angajații companiei, scenaristul John Howard Lawson fusese acuzat de comunism. Dacă nu țineau să-și atragă represaliile furibunde ale comitetului respectiv, trebuia să-l concedieze imediat.

Harry Cohn nu se dădea în vânt după democrați și liberali.

Adevărul era că, de când se știa, fusese, gândise și votase ca un republican convins, ba chiar dintre cei mai intransigenți.

Este suficient să spunem ca omul său politic preferat era Benito Mussolini, care îl și primise cândva în audiență particulară și a cărui fotografie şi-o atârnase pe peretele biroului. Dacă nu putea suferi pe cineva, Cohn nu găsea insultă mai dură decât să-l numească „ticălos de comunist”. Acum, însă spre marea surpriză a directorilor săi, le-a spus că nu avea de gând să-l concedieze pe Lawson. Nu pentru că

scria bine – existau o mulțime de scenariști buni la Hollywood, ci din pricina unui lanț de „dependențe”: Lawson era scenaristul lui Humphrey Bogart, iar Bogart era starul casei Columbia. Dacă s-ar fi amestecat într-o relație de colaborare artistică atât de fructuoasă, Cohn nu ar fi avut decât de pierdut. Rezultatele ei valorau mult mai mult decât atmosfera proastă pe care i-ar fi făcut-o comitetul lui McCarthy.

Henry Kissinger a supraviețuit multor „remanieri” operate de Nixon, nu atât datorită faptului că ar fi fost cel mai capabil diplomat de care dispunea președintele – se afirmaseră și alți negociatori talentați – și nici pentru motivul că ei doi se înțelegeau bine – ceea ce nu era cazul. Nu împărtășeau nici aceleași convingeri, nici același stil tactic. Kissinger își păstrase postul fiindcă își întinsese influența, și relațiile în atât de numeroase și variate structuri ale puterii, încât îndepărtarea sa ar fi generat un adevărat haos. Forța lui Michelangelo fusese intensivă strâns legată de harul său artistic; forța lui Kissinger era extensivă. Se implicase în multe departamente ale administrației Nixon, iar această „extindere”

constituia o carte câștigătoare în mâna lui. În plus, i-a adus o mulțime de prieteni și aliați. Dacă izbutești să-ți construiești o situație similară, înlăturarea ta devine periculoasă – s-ar perturba tot felul de interdependențe. Cu toate acestea, forma intensivă a puterii îți conferă o mult mai mare libertate decât cea extensivă, întrucât cei care dispun de ea nu ajung să depindă de nimeni și nu au de ce se crampona de un anume șef ori de o anume funcție.

Îți poți asigura dependența celorlalți utilizând tactica serviciilor secrete. Cunoscând tainele altor persoane, deținând informații pe care ele nu ar dori să fie făcute publice, îți împletești soarta cu a lor.

Devii invulnerabil. Șefii serviciilor secrete și-au păstrat funcțiile exact în acest mod – erau (și sunt) în stare să facă și să desfacă

domnii și președinții. Un exemplu contemporan: J. Edgar Hoover.

Totuși poziția lor este dificilă. Din cauza insecurității și, adesea, a unei veritabile paranoia această putere aproape că se autoanulează.

Nu prea te lasă să dormi liniștit și, în fond, la ce mai este bună

puterea dacă nu îți asigură liniștea?!

Un ultim avertisment: să nu cumva să-ți închipui că dacă

superiorul este dependent de tine, te și îndrăgește. În realitate, va nutri resentimente serioase la adresa ta și se va teme de tine. Dar, cum spunea Machiavelli, e mai bine să te faci temut decât iubit.

Frica pe care o inspiri o poți controla; afecțiunea, niciodată. Dacă

depinzi de o emoție sau de un sentiment atât de subtil și de schimbător ca dragostea ori prietenia, îți vei pierde siguranța. Este preferabil să-i faci pe ceilalți să depindă de tine prin frica de ceea ce s-ar întâmpla dacă te-ar pierde decât prin atașamentul afectiv față

de persoana ta.

Imagine: Viță-de-vie plină de cârcei. Dedesubt, rădăcinile cresc și se întind. Deasupra, smicelele se strecoară prin tufișuri, se agață și se cațără pe copaci, stâlpi sau cercevelele ferestrelor. E atât de greu să scapi de ea, încât, pur și simplu, o lași să crească.

Ultimul cuvânt: Fă-i pe oameni să depindă de tine. Ai mai multe de câștigat dintr-o asemenea dependență decât din purtarea curtenitoare. Cel ce și-a potolit setea întoarce spatele izvorului, căci nu mai are nevoie de el. Când dispare dependența, dispar și amabilitatea, și politețea, apoi, urmează și respectul. Prima lecție pe care ar trebui să ţi-o dea experiența este să întreții speranța fără să o satisfaci vreodată, lăsându-ți protectorul regal să aibă mereu nevoie de tine. (Baltasar Gracián, 1601 – 1658)

CONTRAARGUMENT

Inconvenientul situației de dependență în care îi aduci pe alții este că, într-o oarecare măsură, și tu ajungi să depinzi de ei. A încerca să depășești această fază ar presupune că scapi de superiorii tăi, adică să rămâi singur, fără a conta pe nimeni. Este ambiția monopolistă a unui J. P. Morgan sau a unui John D. Rockefeller –

înlăturarea oricărei concurențe, controlul total. Dacă poți să-ți impui punctul de vedere „golind” piața, cu atât mai bine.

Totuși o asemenea independență își cere prețul ei. Te vezi silit să te izolezi. Adeseori, monopolurile fac implozie și se autodistrug din cauza excesului de presiune. În afară de aceasta, ele trezesc resentimente adânci și își ridică împotrivă coaliții redutabile de dușmani gata să sară la atac. Dorința de a exercita un control total se poate dovedi infructuoasă sau chiar autodistructivă. Legea care rămâne în picioare este aceea a interdependenței. Independența constituie o excepție rară și, uneori, fatală. Este cu mult mai bine să