Comentariu
Michelangelo știa prea bine că dacă ar fi modificat forma nasului, ar fi stricat statuia. Dar Soderini era comanditarul și se mândrea cu rafinamentul bunului său gust. A-l jigni contrazicându-l și argumentându-și punctul de vedere nu numai că nu i-ar fi adus sculptorului niciun câștig, dar i-ar fi distrus și șansa de a obține alte comenzi. Michelangelo era prea inteligent ca să se ia la ceartă.
Soluția găsită de el a fost simplă: a schimbat, la propriu, perspectiva lui Soderini și, aducându-l mai aproape de figura statuii, l-a făcut să
creadă că i-a urmat sfatul.
Din fericire pentru posteritate, sculptorul a lăsat intactă
perfecțiunea lui David, dându-i, totuși, comanditarului iluzia că a ținut seama de părerea sa. Iată dubla forță de convingere a faptei –
nimeni nu se consideră ofensat și ideea capătă consistența unui adevăr dovedit.
CHEILE PUTERII
În ceea ce privește puterea, este necesar să înveți să-ți analizezi acțiunile prin prisma efectelor lor pe termen lung asupra altor persoane. Dezavantajul oricărei tentative de a marca un punct sau de a obține o victorie pe calea argumentului verbal constă în imposibilitatea anticipării exacte a consecințelor cuvintelor și a modului în care ele i-ar putea afecta pe interlocutori. Unii dintre ei îți pot arăta, în chip politicos, că te aprobă, dar, în realitate, opinia ta le trezește resentimente. Uneori, ceva din ceea ce spui riscă să
jignească, fără voia ta. Cuvintele au această caracteristică
periculoasă: pot fi interpretate în funcție de starea de spirit și de complexele oamenilor. Până și argumentul cel mai bine ales este, întrucâtva, lipsit de soliditate, tocmai pentru că lumea nu mai are încredere în natura insesizabilă a vorbelor și, deși ne lăsăm convinși de ele la un anumit moment, după un timp mai scurt sau mai lung, revenim la vechiul nostru fel de a gândi, dacă nu din alt motiv, măcar din pură obișnuință.
Trebuie să înțelegi un lucru: cuvintele nu îl costă mai nimic pe cel care le rostește. Cine nu știe că în „focul” unei discuții, omul spune aproape orice ca să-și argumenteze punctul de vedere?! Se recurge la citate din Biblie, se fac referiri greu de verificat la tot soiul de statistici și așa mai departe. Cine mai este dispus să
„cumpere” asemenea gogoși? În schimb, faptele și demonstrațiile concrete sunt dovezi puternice și pline de sens. Ele au o existență
clară, palpabilă și imposibil de contestat. „Da, acum nasul statuii arată într-adevăr cum trebuie”. Fără vorbe jignitoare, fără risc de interpretare eronată. Nimeni nu se ia la ceartă cu o dovadă
irefutabilă. După cum remarca Baltasar Gracián, „De regulă
adevărul îl vezi, nu îl auzi”.
Sir Cristopher Wren a fost întruchiparea britanică a tipului de om „al renașterii”. Stăpânea matematica, astronomia, fizica și
fiziologia. Deși erudiția sa era cunoscută, în cursul îndelungatei sale cariere de arhitect fără egal în Anglia, de multe ori clienții îi cereau să facă tot felul de modificări neinspirate în proiectele sale. Sir Cristopher nu și-a ieșit niciodată din fire și nu s-a simțit niciodată
vexat. Dispunea de alte mijloace cu care să-și demonstreze ideile.
În 1688, arhitectul a proiectat o splendidă clădire menită să
devină sediul primăriei din Westminster. Primarul, însă, nu a fost satisfăcut. De fapt, era neliniștit. I-a spus lui Wren că se îndoia de siguranța etajului și se temea să nu se prăbușească peste cabinetul său, amplasat la parter. I-a cerut să mai pună două coloane de susținere, fiindcă paza bună trece primejdia rea. Fiind și un experimentat inginer, Wren și-a dat seama că cele două coloane nu aveau absolut niciun rost și că temerile primarului erau total neîntemeiate. Cu toate acestea i-a făcut pe plac și le-a construit, spre marea mulțumire și recunoștință a clientului său. Abia câțiva ani mai târziu, urcându-se pe schele niște lucrători au observat că
faimoasele coloane nici nu atingeau tavanul – se opreau la câțiva centimetri mai jos: erau „false” – dar ambele părți obținuseră ceea ce doreau. Primarul putea să-și uite angoasele, iar arhitectul a făcut, în felul său ironic, un „recurs la posteritate”, care a demonstrat că
proiectul inițial fusese corect.
FAPTELE LUI AMASIS
După ce Apries a fost detronat așa după cum am arătat, la domnie avenit Amasis, era de baștină din provincia Sais și se născuse în cetateaSiuph. La început, egiptenii se simțeau îndemnați să-l disprețuiască și nuîși puneau mare nădejde în el din cauza originii lui umile, lipsite dedistincție, dar, cu timpul, i-a făcut să-și schimbe părerea fără să fie nevoitsă recurgă la măsuri drastice. Printre avuțiile sale nenumărate se afla șiun lighean mare, din aur masiv, în care el și oaspeții săi își răcoreaupicioarele. A pus să fie topit și din metal să se toarne o statuie a unuiadintre zei, pe care a așezat-o apoi în locul ce i s-a apărut cel mal potrivitdin oraș. Egiptenii veneau mereu să vadă statuia și o priveau cu profundă
venerație, iar Amasis, îndată ce a auzit de emoția pe care ea le-o trezea, aadunat oamenii și le-a dezvăluit faptul că sculptura atât de prețuită fusesemai înainte un lighean unde își spălaseră picioarele, se ușuraseră șivomitaseră. A continuat spunându-le că el însuși semăna cu statuia,pentru că altădată fusese un simplu om de rând, iar acum devenise regele
lor: prin urmare, așa cum ajunseseră să respecte ligheanul transformat, arface bine să-l respecte și pe el. Astfel i-a convins pe egipteni să-l accepte destăpân.
Istorii, Herodot, secolul al V-lea î. Hr.
Avantajul demonstrației constă în faptul că adversarii nu se simt ofensați și că, prin urmare, nu refuză aprioric să se lase convinși. Le creezi certitudinea concretă că ideile tale sunt mai puternice decât orice argument.
Un îndrăzneț l-a interpelat odată pe Nikita Hrușciov, în mijlocul unui discurs în care denunța crimele lui Stalin: „Dar și dumneata erai coleg cu Stalin, tovarășe Hrușciov. De ce nu l-ai oprit atunci?”, a strigat el. De la tribună, interpelatul nu l-a putea identifica pe curajos și, furios, a întrebat: „Cine a spus asta?” Tăcere.
Nicio mișcare. După câteva secunde de încremenire încordată, Hrușciov a continuat calm: „Acum înțelegeți și voi de ce nu l-am oprit”. În loc să se grăbească să explice (un lucru pe care, oricum, îl știau toți) că oricine l-ar fi înfruntat pe Stalin și-ar fi riscat viața și că
cel mai vag semn de rebeliune însemna moarte sigură, Hrușciov i-a făcut să simtă pe pielea lor ceea ce simțeau oamenii față de Stalin și paranoia sa – frica de a vorbi deschis, teroarea inspirată de un autocrat. Demonstrația a fost zdrobitoare. Nu mai era nevoie de argumente și de cuvinte.
Există o formă a persuasiunii (și a manipulării) care transcende acțiunea și intră pe teritoriul simbolului. Forța simbolului – un drapel, un mit, un monument – prin încărcătura sa emoțională, se dispensează de explicații. Este ceva ce înțelege toată lumea, un dat sau un mesaj implicit. În 1975, Henry Kissinger era angajat într-un lung și frustrant proces de negocieri cu Israelul, vizând retrocedarea unei porțiuni din deșertul Sinai, ocupat în 1967. Brusc, Kissinger a suspendat aceste discuții foarte tensionate și a decis să facă puțin turism. S-a dus să viziteze ruinele străvechii fortărețe cetate-simbol pentru evrei, unde, în anul 73 d. Hr., șapte sute dintre înaintașii lor comiseseră un act de sinucidere în masă, preferând să moară decât să se predea asediatorilor romani. Întreg Israelul a înțeles mesajul vizitei lui Kissinger – secretarul de stat îi acuza indirect că
promovează o politică sinucigașă. Deși vizita în sine nu le-a schimbat ideile, le-a dat totuși de gândit și le-a sugerat un posibil avertisment. Asemenea simboluri cu trimitere la fondul emoțional
au o percutanță enormă.
Când țintești puterea sau cauți să o păstrezi, alege întotdeauna calea indirectă. Calculează bine „costurile” dacă, pe termen lung, nu contează că cealaltă persoană este sau nu de acord cu tine ori dacă timpul și propria sa experiență o vor determina să-ți dea dreptate, atunci nici nu te mai osteni cu demonstrațiile. Nu îți irosi energia și vezi-ți de drumul tău.
DUMNEZEU ȘI AVRAAM
Dumnezeu Cel Preaînalt îi promisese lui Avraam că nu îi va luasufletul decât dacă el însuși va dori să moară și îl va ruga să îl ia la EL.
Când viața lui Avraam a ajuns aproape de sfârșit, Dumnezeu S-a hotărâtsă îl aducă acasă și i-a trimis un înger sub chipul unui bătrân atât dedecrepit, încât abia de se mai putea ține pe picioare. Acesta s-a oprit la ușalui Avraam și i-a spus: „Avraame, aș vrea să-mi dai ceva de mâncare”.
Avraam s-a uitat la el, uimit, și i-a răspuns: „Mori. Ar fi mai bine să
