„Când Esquivel a auzit că era acolo”, povestește Garcilaso de la Vega,

„a pornit din nou la un drum de cinci sute de leghe, către Cuzco, dar încâteva zile, a venit și Aguirre, care călătorise pe jos și desculț, zicând că unom biciuit nu are ce căuta călare și nu se cuvine să se ducă unde ar putea fivăzut de alții în acest fel. Aguirre l-a urmărit pe judecător vreme de treiani și patru luni.” Istovit de această urmărire, Esquivel a rămas la Cuzco,un oraș guvernat cu o atât de mare strictețe încât acolo se simțea laadăpost de urmăritorul său. Și-a luat o casă lângă catedrală și nu s-a maiaventurat să iasă pe poartă fără sabie și pumnal. „Cu toate acestea, într-ooarecare zi de luni, pe la amiază, Aguirre a intrat în casă și, străbătând-oîn lung și în lat, trecând printr-un coridor, un salon, o cameră de culcareși o altă încăpere unde judecătorul își ținea cărțile, în cele din urmă l-agăsit adormit cu capul pe una dintre ele și l-a înjunghiat. Ucigașul aplecat, însă când a ajuns la ușa dinspre stradă, a băgat de seamă că îșiuitase pălăria și a avut curajul de a se întoarce să şi-o ia înapoi, după carea ieșit în stradă și s-a tot dus.”

Visul de aur: căutătorii El Dorado-ului, de Walker Chapman, 1967

Varianta a II-a

După 1916, la Denver, în statul Colorado, se adunaseră cei mai pricepuți escroci din toată America. Alcătuiseră acolo o adevărată

rețea. Iarna se îndreptau către statele din sud, unde își vedeau de ale lor. În 1920, Joe Furey, șeful rețelei, călătorea prin Texas și aduna sute de mii de dolari din învârteli „clasice”. La Fort Worth, a dat peste un fraier pe nume J. Frank Norfleet, proprietarul unei mari ferme de vite. Fraierul a căzut în capcană. Convins că avea să

devină și mai bogat, și-a golit contul din bancă și i-a dat lui Furey și complicilor acestuia cei patruzeci și cinci de mii de dolari ai săi.

După câteva zile, i-au înmânat „milioanele” promise: câteva bancnote autentice, iar între ele, un teanc de hârtie de ziar.

Furey și oamenii săi mai „lucraseră” asemenea fraieri de o sută

de ori până atunci, iar victimele erau, de obicei, atât de rușinate de propria lor credulitate încât înghițeau lecția și își acceptau pierderea fără o vorbă. Numai că Norfleet nu era un fraier ca toți ceilalți: s-a dus direct la poliție, unde a aflat că nu mai exista mare lucru de făcut. „Atunci o să-i caut singur”, le-a declarat el polițiștilor. „O să-i prind chiar dacă ar fi să umblu după ei o viață

întreagă”. Ferma a lăsat-o în grija nevestei, iar el a pornit în căutarea altor victime fraierite în același fel. Una dintre acestea a venit la Norfleet și cei doi au identificat un escroc de-al lui Furey tocmai la San Francisco și i-au obținut arestarea. Escrocul a preferat să se sinucidă decât să tragă ani grei de pușcărie.

Norfleet nu s-a mulțumit cu atât. Pe un altul l-a găsit în statul Montana. L-a legat ca pe un vițel și l-a târât prin noroiul străzilor orașului, până la închisoarea locală. Fermierul a străbătut nu doar Statele Unite – urmărirea lui Furey și a mâinii drepte a acestuia, W.

B. Spencer, l-a dus și în Anglia, Canada și Mexic. Peste Spencer a dat la Montreal, undeva hăituit prin tot orașul. Escrocul a izbutit să

scape, însă urmăritorul său nu l-a slăbit deloc și a pus mâna pe el în Salt Lake City. Temându-se mai tare de mânia lui Norfleet decât de brațul de fier al legii, fugarul s-a predat autorităților.

CIOARA ȘI OAIA

O cioară obraznică s-a așezat pe spinarea unei oi. Neavând ce face,oaia a cărat-o încolo și încoace o bună bucată de vreme, dar, în cele din

ș

urmă i-a zis:

„Dacă te-ai fi purtat cu un câine așa cum te porți cu mine, colții luiascuțiți ți-ar fi dat demult ceea ce meriți pentru obrăznicia ta.” La aceasta,cioara a răspuns: „Nu am decât dispreț pentru cei slabi, dar în fața celorputernici, mă dau bătută. Știu eu prea bine la cine trebuie să mă stropșescși pe cine să măgulesc. În felul acesta sper să ajung liniștită, la adâncibătrânețe.”

Fabule, Esop, secolul al VI-lea î. Hr.

Pe Furey l-a descoperit la Jacksonville, în Florida, și l-a adus el însuși în fața justiției din Texas. Fermierul nostru nu s-a oprit totuși din drum. A luat-o către Denver, hotărât să distrugă rețeaua aciuată

acolo. A cheltuit nu numai sume mari de bani, ci și încă un an din viață, dar, în cele din urmă, a trimis după gratii pe toți capii bandei, iar cei câțiva escroci care au avut norocul să fugă, căpătaseră așa o frică de el, încât s-au dat prinși singuri.

După o „vânătoare” de cinci ani și fără să primească niciun ajutor de la nimeni, Norfleet a anihilat cea mai cuprinzătoare și mai redutabilă organizație de potlogari din țară. E adevărat că toată

această strădanie l-a adus în pragul ruinei financiare și i-a distrus căsnicia, dar măcar a murit împăcat.

Comentariu

Majoritatea semenilor noștri își acceptă umilința de a fi fost fraieriți cu un fel de resemnare fatalistă. Trag concluziile ce se impun și învață că în viață nu primești nimic gratis. În plus, ajung să-și dea seama că cea care i-a nenorocit a fost propria lor lăcomie de câștiguri ușoare. Există totuși și unii mai puțin dispuși să înghită

această pastilă amară. În loc să reflecteze la credulitatea și la dorința de îmbogățire rapidă care i-au băgat în bucluc, preferă să se considere niște victime complet nevinovate.

Asemenea oameni pot părea aureolați de gloria de cruciați ai dreptății și cinstei, însă, de fapt, sunt ființe profund nesigure de sine. Văzându-se înșelați, fraieriți, adică prostiți, se simt cuprinși de îndoieli în legătură cu ei înșiși. Devin, prin urmare, de neoprit, pentru că le este imperios necesar să-și refacă propria imagine, reparând daunele interioare suferite. În cazul lui Norfleet, să fi

meritat oare rușinea de a fi căzut pradă unui pungaș să fie

„acoperită” prin ipotecarea fermei, distrugerea căsniciei, traiul de ani întregi pe bani împrumutați și nenumăratele nopți petrecute în hoteluri ieftine? Dar în ochii celor asemenea lui, niciun preț nu este prea mare pentru spălarea unei batjocuri.

Fiecare om își are propria sa nesiguranță și, adesea, calea cea mai bună de a fraieri pe cineva este să-i exploatezi tocmai această

slăbiciune. Dar pe tărâmul puterii, totul este o chestiune de dozaj: persoana mai nesigură de sine decât media semenilor riscă să

reprezinte un pericol. Consideră-te deja avertizat: dacă pui la cale indiferent ce gen de înșelătorie, studiază-ți victima cu mare atenție.

Nesiguranța și susceptibilitatea unora îi împiedică să suporte chiar și cea mai neînsemnată ofensă. Sondează terenul din timp: de pildă, fă o glumă blândă pe seama persoanei vizate. Dacă e sigură de sine, va râde; dacă nu e, va reacționa de parcă ar fi suferit o jignire gravă.

În acest din urmă caz, renunță – alege-ți pe altul drept fraier.

Varianta a III-a

În secolul al V-lea î. Hr., prințul Ch’ung-erh al regatului Ch’in fusese silit să plece în exil. Trăia modest, uneori chiar în sărăcie, așteptând să se reîntoarcă la vechea sa existență princiară. Odată, a trecut prin Cheng, unde seniorul local, nerecunoscându-l, l-a tratat cu bruschețe. Sfetnicul acestuia, Shu Chan, era de față și a spus:

„Acest om este un prinț de seamă. Ar fi bine ca înălțimea-ta să-i arate o curtenie deosebită și, astfel, să-l îndatoreze!” Stăpânul său, însă, nu vedea decât starea sărăcăcioasă a lui Ch’ung-erh și a continuat să-l jignească. Shu Chan l-a avertizat iarăși: „Dacă

înălțimea-ta nu se poartă mai curtenitor cu prințul ar trebui să pună

atunci să fie omorât, ca să evităm o nenorocire viitoare.” Degeaba, singurul răspuns a fost un râs disprețuitor.

După mulți ani, Ch’ung-erh a izbutit să revină în palatul său și viața i s-a schimbat. Nu uitase nimic și pe nimeni, nici pe cei care se purtaseră bine cu el în vremurile bejeniei celei grele, nici pe cei care fuseseră insolenți, cu atât mai puțin pe seniorul din Cheag. Cu primul prilej, a adunat o armată și a invadat provincia, cucerind opt orașe și făcând totul una cu pământul. Pe nechibzuitul care îl ofensase l-a trimis în exil.

Comentariu

Niciodată nu poți să fii sigur că știi cu cine ai de-a face. Persoana neînsemnată de astăzi poate deveni mâine un om puternic. În general, uităm multe lucruri – rareori, însă, insultele primite. De unde să bănuiască guvernatorul din Cheng că prințul era un reprezentant al tipului ambițios, calculat și viclean al șarpelui care nu uită și nu iartă? Nu avea cum, dar tocmai pentru asta ar fi trebuit să nu riște. Nu ai absolut nimic de câștigat ofensând fără rost oamenii. Stăpânește-ți dorința de a profera insulte, chiar dacă (sau mai ales dacă) cel din fața ta este slab. Satisfacția de a te fi răcorit este cu mult mai puțin semnificativă decât pericolul la care te expui în cazul când victima ta de azi ajunge în situația de a-ți plăti mâine cu exact aceeași monedă.

Varianta a IV-a

Pentru comerțul american cu opere de artă, anul 1920 nu s-a numărat printre cei mai buni. Clienții de marcă – așa-numiții

„robber-barons”, îmbogățiți din minerit și din afaceri nu tocmai licite, în secolul trecut, aparținând generației aflate în plină

senectute, se stingeau din viață unii după alții, iar în locul lor apăruseră noii milionari. Lucrurile mergeau atât de prost, încât cei mai importanți negustori s-au hotărât să se asocieze, fapt nemaivăzut într-un domeniu în care individualismul și concurența aprigă făceau ravagii, iar „confrații” se aveau ca mâța cu câinele.

Joseph Duveen, furnizorul celor mai bogați magnați, suferea mai mult decât alții și s-a alăturat și el cartelului nou constituit al celor (cu el) cinci mari dealeri de opere de artă. Aflat în căutarea unei noi clientele, cartelul a decis să-și pună speranțele în atragerea lui Henry Ford, posesorul celei mai de seamă averi din țară, omul care, aproape tot atât de mult la figurat cât și la propriu, pusese America pe roți, după cum singur îi plăcea să spună. În artă încă nu investise, dar reprezenta el însuși o forță financiară enormă, astfel încât era într-adevăr pe măsura unui cartel întreg.

Cei cinci au alcătuit o listă a „Celor mai valoroase o sută de tablouri din lume” care, bineînțeles, se găseau toate în stocul lor.

Voiau să le ofere (în bloc) spre vânzare magnatului, dându-i de înțeles că, achiziționându-le, ar fi devenit cel mai mare colecționar