Faptul era socotit un semn de favoare, era comentat și conferea o sporire a prestigiului. În palat nu exista șansa nici unui moment de singurătate sau intimitate – nici măcar pentru rege: toate încăperile comunicau între ele și fiecare culoar dădea în alte și alte săli și saloane de mari dimensiuni, unde mereu se adunau grupuri-grupuri de nobili domni și nobile doamne. Activitatea tuturor era în strânsă interdependență. Nimeni și nimic nu trecea neobservat:
„Regele nu numai că ținea să se asigure că întreaga mare aristocrație se afla la curte, ci aștepta același lucru și din partea micii nobilimi. La ceremoniile trezirii și culcării, la mesele regale, în grădinile de la Versailles, se uita întotdeauna ca atenție în jur și vedea totul. S-ar fi simțit jignit dacă cei mai de vază seniori nu ar fi trăit în permanență la curte, iar cine nu apărea la Versailles niciodată sau prea rareori, risca să cadă în dizgrație. Dacă unul dintre acești din urmă nobili solicita vreo favoare, regele obișnuia să
răspundă arogant: «Nu îl cunosc», iar verdictul era irevocabil”, își amintește Saint-Simon.
Comentariu
Ludovic al XIV-lea a urcat pe tron la sfârșitul unui crâncen război civil, cunoscut în istorie sub numele de Frondă. Instigatorii principali fuseseră aristocrații, care se împotriveau mereu mai puternicei autorități centrale a coroanei și duceau dorul epocii feudale, când marii seniori își guvernau după bunul plac domeniile și provinciile, iar puterea regelui era mai degrabă simbolică. Nobilii au pierdut războiul, dar supunerea lor aparentă ascundea resentimente și nu puține uneltiri.
Construirea palatului de la Versailles fusese, așadar, cu mult mai mult decât capriciul decadent al unui suveran iubitor al luxului.
Palatul era un mijloc pus în slujba unui scop crucial: regele dobândea posibilitatea de a-i ține sub observație pe toți curtenii.
Mândrii seniori de altădată au fost aduși în situația de a rivaliza pentru cinstea de a-i oferi monarhului hainele, dimineața, la lever.
Nu exista niciun cotlon tainic, niciun colț singuratic, nicio șansă de izolare. Ludovic al XIV-lea își dăduse seama de mult că pentru un rege, izolarea este îngrozitor de periculoasă. Absența sa ar fi încurajat conspirațiile ivite ca ciupercile după ploaie. Animozitățile s-ar fi transformat în dușmănii, simpatiile în facțiuni și alianțe, iar rebeliunea ar fi izbucnit înainte ca el să poată interveni. Ca să
înlăture o asemenea primejdie, sociabilitatea și deschiderea trebuiau nu numai încurajate, ci și organizate și supravegheate îndeaproape.
Așa au stat lucrurile la Versailles în tot timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea – aproape o jumătate de secol de liniște și de pace relativă. Astfel, regele își luase toate masurile pentru ca să nu-i scape nimic.
Singurătatea este primejdioasă pentru rațiune, fără a fi prielnică
pentru virtute. Să ținem minte că un muritor solitar este cu siguranță unsenzual, probabil, un superstițios și, posibil, un nebun.
Dr. Samuel Johnson, 1709–1784
MASCA MORȚII ROȘII
„Moartea Roșie” pustiise vreme îndelungată ținutul. Nu se maivăzuse niciodată o molimă atât de hidoasă și de fără leac. Avatar i-a fostsângele, iar pecete, roșeața și groaza sângelui. Te cuprindeau dureriascuțite și amețeli neașteptate și apoi, sângerai neîncetat, prin toți porii,până piereai. […] Întreaga boală, cu începutul, desfășurarea și sfârșitul ei,abia dacă ținea o jumătate de ceas. Dar prințul Prospero era fericit,neînfricat și deștept. Când jumătate din oamenii de pe domeniile lui aucăzut pradă molimei, a chemat înaintea sa o mie de prieteni voinici șicurajoși, din cavalerii și doamnele de la curte și s-a retras împreună cu eiîn depărtarea izolată a uneia dintre stărețiile sale fortificate. Era o clădiremare și bogată, ridicată după gustul său excentric, dar plin de măreție. Unzid gros și înalt împrejmuia stăreția. În zid erau porți de fier. După ce au
intrat, curtenii, care aduseseră cu ei cuptoare de metal și baroase au sudatzăvoarele. Hotărâseră să nu îngăduie nici intrarea, nici ieșirea spre care i-ar împinge vreun îndemn ivit pe neașteptate din disperarea sau dinnebunia dinăuntru. În stăreție erau provizii îmbelșugate. Datorită acestormăsuri de prevedere, curtenii puteau să înfrunte primejdia de molipsire.
Lumea din afară nu avea decât să se descurce cum o ști. Până una-alta, arfi fost o nebunie să te jeluiești sau să stai pe gânduri. Prințul avusese grijă
să nu se ducă lipsă de distracție. Erau măscărici și comedianți, dansatori,muzicanți și tot ceea ce era frumos; era și vin. Toate acestea, laolaltă cusentimentul de siguranță, se aflau înăuntrul zidurilor, în afara lor era
„Moartea Roșie”. Era către sfârșitul celei de-a cincea sau a șasea luni aretragerii sale când, în timp ce molima lovea cu furie dincolo de ziduri,prințul Prospero și-a poftit cei o mie de prieteni la un bal mascat de oneobișnuită măreție.
Oferea o priveliște foarte plăcută balul acesta. […] Și petrecerea seîntețea, crescând ca un vârtej până ce, într-un târziu s-a auzit orniculbătând miezul nopții. […] Și poate așa s-a făcut că, mai înainte ca sunetulultimei bătăi a ornicului să se stingă cu totul în tăcere, s-au găsit mulțidin această adunare care aflaseră răgaz să bage de seamă prezența uneimăști ce nu atrăsese până atunci atenția nimănui. […] Era o siluetă înaltă
și slabă, învăluită din cap până-n picioare într-un giulgiu. Masca ce-iascundea fața semăna atât de bine cu chipul unui cadavru înțepenit, încâtși cea mai cercetătoare privire cu greu ar fi putut descoperi înșelătoria. Șitotuși petrecăreții, nebuni în veselia lor, ar fi fost în stare dacă nu să
încuviințeze, măcar să accepte toate acestea, însă mascatul duseseîndrăzneala atât de departe încât să-și ia înfățișarea Morții Roșii.
Îmbrăcămintea îi fusese vopsită în sânge – iar fruntea largă și întregulobraz îi erau stropite cu aceeași înspăimântătoare culoare stacojie. […] O
mulțime de petrecăreți s-au năpustit deodată în apartamentul negru și,punând mâna pe intrusul a cărui siluetă înaltă rămăsese dreaptă șinemișcată în umbra ornicului de abanos, au înlemnit de groază. Văzând că
giulgiul și masca aceea cu cap de mort, pe care i le smulseseră cu o furieatât de violentă, nu ascundeau niciun trup care să poată fi atins. Și așa auaflat că în fața lor stătea Moartea Roșie. Venise la adăpostul nopții, ca unhoț. Și unul câte unul, petrecăreții s-au prăbușit, în sălile înrourate cusânge ale petrecerii lor și a murit fiecare, în chipul deznădăjduit în care seprăbușise. Și viața ornicului de abanos s-a stins o dată cu viața celui de pe
urmă dintre oaspeții cei veseli. Și flăcările trepiedelor și-au dat sfârșitul.
Și Bezna, și Ruina și Moartea Roșie au pus stăpânirea lor nemărginită
peste toate.
Masca morții roșii, Edgar Allan Poe, 1809–1849
CHEILE PUTERII
Machiavelli susține că din punct de vedere strict militar, construirea unei fortărețe este, invariabil, o greșeală. Ea devine un simbol al izolării puterii și reprezintă o țintă ușoară pentru dușmanii celor care au ridicat-o. Concepută ca să te protejeze –
fortăreața îți împiedică legătura cu cei care ar veni să te sprijine și îți limitează drastic libertatea de mișcare. Aceste întărituri pot părea inexpugnabile, dar îndată ce te retragi într-una din ele, toată lumea știe unde ești. Nici măcar nu este nevoie ca asediul să reușească: însuși faptul că ești încercuit transformă refugiul în temniță. Cu spațiile ei restrânse și închise, fortărețele se dovedesc extrem de vulnerabile la atacul ciumei și al altor boli contagioase. În sens strategic, izolarea unei fortărețe nu îți asigură apărarea și, de fapt, mai mult îți amplifică decât îți rezolvă problemele.
Cum oamenii sunt, prin firea lor, creaturi sociale, puterea depinde de interacțiunea și de mobilitatea socială. Dacă vrei să fii puternic, trebuie să te plasezi în mijlocul lucrurilor, ca Ludovic, al XIV-lea la Versailles. Totul să graviteze în jurul tău, iar tu să fii atent la fiecare amănunt și la fiecare persoană care ar putea să urzească
planuri împotriva ta. Pentru cei mai mulți oameni, pericolul începe atunci când se simt amenințați. Au tendința de a se retrage și de a se baricada după „întărituri” ca într-o fortăreață. Numai că procedând astfel, ajung să depindă de alții – între altele, pentru informații.
Treptat, cercul acestor „alții” se restrânge din ce în ce mai drastic, iar baricadații își pierd perspectiva corectă asupra evenimentelor, ca și propria lor libertate de acțiune – devin prăzi ușoare, iar izolarea generează paranoia. Atât în război, cât și în cele mai multe dintre jocurile de strategie, recluziunea voluntară precedă adesea înfrângerea și moartea.
În momente de nesiguranță și primejdie, trebuie să lupți împotriva tentației de a te închide în tine și de a te izola.
Dimpotrivă, fă-te și mai accesibil, caută-i pe vechii tăi aliați, atrage-
ți alții noi, silește-te să pătrunzi în tot mai multe cercuri diferite.
Este o șmecherie pe care oamenii puternici au întrebuințat-o dintotdeauna.
