Comentariu

Atenienii erau oamenii cei mai practici din lume și, în discuțiile cu melienii, au făcut apel la argumentul cel mai pragmatic din câte există: atunci când te știi slab nu ai nimic de câștigat angajându-te într-o luptă inutilă. Nimeni nu vine să-i sprijine pe cei lipsiți de putere. Un asemenea risc este cu mult prea mare. Ei sunt singuri și nu au de ales – trebuie să se supună. Dacă te lupți, nu dobândești nimic, în afară, poate de statutul de martir, iar pe lângă tine, mai mor și alții, care nici măcar nu au crezut în cauza ta.

Slăbiciunea nu este un păcat, ba poate chiar deveni o forță, cu condiția să înveți s-o utilizezi în mod abil. Dacă melienii ar fi capitulat de la bun început, ar fi fost în măsură să găsească o sumedenie de mijloace subtile de a-i sabota pe învingători sau ar fi obținut tot ce se putea obține din înțelegerea cu aceștia, părăsindu-i apoi, în momentul în care Atena ar fi devenit mai slabă, ceea ce s-a și întâmplat câțiva ani mai târziu. Norocul este schimbător, iar puternicii nu rămân o veșnicie puternici. Politica cedării, a capitulării ascunde un mare potențial de acțiune: poți adormi vigilența dușmanului, ceea ce îți dă timp să îți refaci forțele, să îi subminezi poziția și să te pregătești de revanșă. Să nu dai niciodată

timpul în schimbul onoarei de a duce o bătălie pe care nu ai șanse s-o câștigi.

Oamenii slabi nu cedează niciodată la timp.

Cardinalul de Re , 1613–1679

RESPECTAREA LEGII

Prin jurul anilor ’20, poetul și dramaturgul german Bertolt Brecht s-a lăsat atras de comunism. Piesele de teatru, eseurile și poemele sale începuseră să-i reflecte noua fervoare revoluționară și, în general, își exprima poziția ideologică fără echivoc. O dată cu venirea la putere a lui Hitler, Brecht și tovarășii săi de idei au devenit niște stigmatizați. Dramaturgul avea prieteni numeroși în Statele Unite – fie dintre americanii adepți ai stângii, fie dintre germanii refugiați de teama nazismului – drept care, în 1941, a părăsit și el Germania. S-a stabilit la Los Angeles, unde spera să-și câștige existența în industria cinematografică.

Timp de câțiva ani, a scris scenarii de film vădit anticapitaliste.

S-a bucurat de prea puțin succes la Hollywood, astfel că, în 1947, o dată ce războiul se sfârșise, s-a hotărât să revină în Europa. Dar în același an, Comitetul pentru activități antiamericane al Congresului Statelor Unite și-a început investigațiile asupra unei prezumtive infiltrări comuniste în lumea cinematografului. S-au adunat informații și despre Brecht, care își afișase destul de zgomotos convingerile marxiste, iar în ziua de 19 septembrie 1947, cu numai o lună înaintea reîntoarcerii sale în patrie, scriitorul a primit o citație prin care era somat să se prezinte în fața comitetului. În afară de Brecht, fuseseră convocați și alți scenariști, producători și regizori –

un grup care avea să fie cunoscut sub numele de Hollywood 19.

Înainte de a se duce la Washington, grupul s-a reunit ca să-și fixeze un plan de acțiune. Atitudinea lor urma să fie ofensivă. În loc să răspundă la întrebările legate de faptul că erau sau nu membri ai partidului comunist, și-au pregătit declarații contestând autoritatea comitetului și acuzându-l de violarea prevederilor constituției.

Chiar dacă această strategie presupunea asumarea riscului de a fi arestați, participanții doreau să facă publicitate și propagandă

pentru „cauza” lor.

Voltaire trăia în exil la Londra într-o vreme când sentimenteleantifranceze erau foarte pronunțate. Într-o zi, pe când se plimba pe stradă,s-a văzut înconjurat de o mulțime furioasă. „Spânzurați-l! Spânzurațifrancezul.”, urla gloata dezlănțuită. Calm, Voltaire i s-a adresat cuurmătoarele cuvinte: „Oameni din Anglia! Vreți să mă omorâți pentru că

sunt francez. Dar oare nu sunt și așa destul de bătut de soartă prin faptulcă nu m-am născut englez?” Lumea i-a primit vorbele cu strigăte debucurie și l-a însoțit, ca o escortă de onoare, până acasă.

Cărțulia de doi bani a anecdotelor, Clifton Fadiman, ed., 1985

Brecht nu a fost de acord. La ce bun, a întrebat el, să facă pe martirii și să-și atragă eventual o oarecare simpatie din partea publicului dacă, pierzând procesul, și-ar pierde totodată și dreptul de-a mai pune în scenă sau de a-și mai vinde scenariile, vreme de mulți ani? Era convins că inteligența lor o depășea pe cea a membrilor comitetului – și atunci de ce să se înjosească certându-se cu ei, coborând, adică, la nivelul lor? De ce să nu-i manevreze dându-le impresia că ar capitula, în vreme ce și-ar bate joc de ei în mod subtil? Colegii l-au ascultat politicos, dar au decis să procedeze după cum plănuiseră, lăsându-l pe Brecht să facă ce dorea.

În cele din urmă dramaturgul a fost citat pentru data de 30

octombrie. Lumea se aștepta să-l vadă adoptând aceeași atitudine ca și a celorlalți din grupul Hollywood 19 – să protesteze, să refuze să

răspundă la întrebări, să conteste dreptul comitetului de a-i audia pe cei convocați și chiar să țipe și să arunce insulte. Spre marea surpriză a tuturor, Brecht a fost însăși imaginea conformismului

„cuminte”. Se îmbrăcase cu un costum (ceea ce nu îi prea stătea în obicei), fuma trabuc (auzise că președintele comitetului era un împătimit fumător de „havane”) și a răspuns la întrebări cu politețe, păstrând tot timpul un aer plin de respect față de cei care îl interogau.

Spre deosebire de celelalte persoane citate, Brecht nu a evitat să

răspundă la întrebarea vizând calitatea de membru în partidul comunist: a declarat că nu este înscris în partid, ceea ce era perfect adevărat. Cineva din comitet l-a întrebat: „Este adevărat că ați scris un număr de piese de teatru revoluționare?” Dramaturgul era, într-adevăr, autorul multor asemenea texte cu mesaj comunist, dar a spus: „Am compus un număr de poeme, cântece și piese prin care luptam împotriva lui Hitler și bineînțeles, ele pot fi considerate drept revoluționare, pentru că, în ceea ce mă privește, eram pentru răsturnarea guvernului.” Nimeni nu a avut nimic de comentat.

Engleza vorbită de Brecht era mai mult decât acceptabilă, dar în tot timpul depoziției a solicitat serviciile unui interpret, tactică ce îi permitea să recurgă la tot felul de jocuri subtile de natură

lingvistică. Atunci când Comitetul a citat unele versuri cu mesaj comunist din versiunea în limba engleză a poemelor sale, el a repetat versurile în limba germană, iar interpretul le-a retradus în engleză – păreau absolut inofensive. La un moment dat, unul dintre membrii comitetului a citit cu voce tare unul dintre poemele revoluționare apărute în engleză și l-a întrebat pe Brecht dacă el este cel care l-a scris. „Nu”, a răspuns interogatul. „Eu am scris un poem în limba germana, care nu seamănă deloc cu acesta.”

Evazivitatea scriitorului era o bătaie de joc la adresa celor care îl chestionau, dar politețea sa și felul cum își manifesta respectul sincer față de autoritatea acestora nu le permiteau să reacționeze agresiv.

După doar o oră de interogatoriu, membrii comitetului s-au lăsat păgubași. „Vă mulțumim foarte mult”, a spus președintele.

„Sunteți un exemplu bun pentru [ceilalți] martori.” Nu numai că l-au lăsat să plece în toată libertatea, ci s-au oferit să-l ajute în cazul când ar fi avut probleme cu autoritățile de la Biroul de imigrare, care ar fi putut dispune reținerea sa din propriile lor motive. În ziua următoare, Brecht a părăsit Statele Unite pentru a nu mai reveni niciodată.

Comentariu

Atitudinea agresivă adoptată de cei din grupul Hollywood 19

le-a atras multă simpatie în rândul opiniei publice, iar mai târziu, le-a conferit chiar o anumită glorie. Atunci, însă, au fost înscriși pe

„lista neagră” și au pierdut ani întregi, care ar fi putut fi consacrați creației. Pe de altă parte, Brecht și-a exprimat dezgustul într-un mod mai puțin ostentativ. Nu că și-ar fi schimbat ideile sau că ar fi făcut compromisuri cu valorile în care credea – în loc de asta, pe tot parcursul depoziției, și-a asigurat ascendentul dând impresia cedării, când, de fapt, evaziv, se învârtea în cerc în jurul întrebărilor prin răspunsuri vagi sau pur și simplu mincinoase, care nu aveau cum să fie contestate din cauza că erau învăluite în răstălmăciri. În cele din urmă, și-a păstrat libertatea și a continuat să scrie texte revoluționare (în caz contrar, ar fi fost, poate, arestat), deși nu și-a refuzat plăcerea de a-și bate joc, în mod subtil, de cei din comitet, prefăcându-se conformist și obedient.

Trebuie sa nu uiți că oamenii care încearcă să-și impună

autoritatea sunt lesne de înșelat prin manevra falsei capitulări.

Această aparența de putere îi face să se simtă puternici și importanți. Satisfăcuți că le arăți respect devin o pradă ușoară

pentru contraatacurile tale de mai târziu sau pentru ridiculizarea fină, în genul celei practicate de Brecht. Fă-ți bine calculele de perspectivă: nu-ți sacrifica niciodată viitoarea libertate de acțiune de dragul gloriei efemere a martiriului.

Când trece stăpânul cel mare, țăranul înțelept se pleacă până lapământ și, în tăcere, slobozește câte un vânt.

Proverb etiopian

CHEILE PUTERII

Când ne referim la putere, trebuie să avem în vedere faptul că

adeseori, ne provocăm necazuri reacționând în mod exagerat la

„mutările” adversarului. Aceste reacții exagerate ar putea fi evitate dacă am fi ceva mai rezonabili. În plus, ele declanșează, la rândul lor, reacții exagerate ale oponentului, într-un carusel al paroxismelor, pentru ca să ajungem, de exemplu, în situația melienilor, care au avut de suportat cruzimea excesivă a Atenei.

Primul nostru impuls ne îndeamnă ne îndeamnă întotdeauna să

răspundem la agresiune cu agresiune, dar data viitoare când te vei vedea agresat și, instinctiv simți nevoia să reacționezi, încearcă

următoarea „rețetă”: nu opune rezistență, nu aplica o contralovitură, ci întoarce și celălalt obraz, supune-te! Vei constata că acest gest îți va neutraliza agresorul – acesta se aștepta la o replică dură sau poate chiar și-o dorea, iar în asemenea condiții, atitudinea ta îl prinde pe picior greșit, de parcă s-ar fi pregătit să

pășească pe o treptă care nu era acolo. Cedând, ajungi să controlezi situația, întrucât capitularea ta face parte dintr-un plan mai vast, menit să-i sugereze ideea liniștitoare că te-a învins.

Iată esența tacticii de capitulare: îți păstrează fermitatea lăuntrică, dar, în exterior, dai impresia că cedezi. Lipsit brusc de motivul de a se înfuria, adversarul va fi uimit și, astfel, este greu de crezut că se va manifesta și mai violent, ceea ce ar presupune (și ar provoca) o replică din partea ta. Spărgând tiparul provocare-reacție,

câștigi timp pentru a-ți calcula mutarea următoare, care să-l anihileze definitiv. În bătălia inteligenței cu forța brutală și agresivă

tactica aceasta reprezintă arma supremă. Aplicarea ei necesită, însă, autocontrol – cei care se supun cu adevărat renunță la libertate și, uneori umilința înfrângerii sfârșește prin a-i distruge. Trebuie să ții minte să nu capitulezi decât în aparență, ca un animal care face pe mortul pentru a-și salva pielea.