naționaliștii vor trebui să suporte greul războiului și că vor reuși să-i alunge pe japonezi din țară dacă nu vor fi siliți să se preocupe în același timp și de ciocnirile de pe frontul intern. Astfel, primii care să-i scoată castanele din foc au fost naționaliștii, de care s-a folosit ca să-i gonească pe străini. Își dădea prea bine seama că artileria japoneză și susținerea aeriană a armatei japoneze vor decima și vor epuiza forțele antrenate și dirijate în mod convențional ale lui Chiang, provocându-le pierderi pe care comuniștii nu ar fi fost în stare să li le provoace decât în zeci de ani de confruntări. De ce s-ar irosi atâta timp și atâtea vieți când japonezii puteau realiza această
ispravă în locul lor?! Această politică a „instrumentelor” de scos din foc castane utilizate succesiv le-a permis roșilor să ajungă la putere.
„Lăbuța de pisică” are două întrebuințări: una, de a salva aparențele, așa cum a dorit Cleopatra, iar cealaltă, de a economisi energie și efort. Pentru aceasta din urmă, e nevoie de o planificare cu câteva „mutări” în avans, astfel încât un aparent pas înapoi (eliberarea lui Chiang, de exemplu) să fie pus în ecuație ca o manevră capabilă să ducă la un gigantic salt înainte. Dacă te afli, în mod provizoriu, într-o situație de inferioritate, ești „slăbit” și îți trebuie un răgaz ca să-ți „revii”, este necesar să-i folosești pe cei din jur atât ca paravan necesar camuflării intențiilor, cât și ca „lăbuță de pisică”: lasă-i să-ți facă treburile. Caută o terță persoană puternică
ce dușmănește (chiar dacă din alte motive decât ale tale) pe unul dintre dușmanii tăi și profită de forța acestui nou aliat ca să-l determini să-i administreze dușmanului comun lovituri pe care tu nu ești încă în stare să i le dai. Poți chiar să-i canalizezi cu abilitate adversitatea, transformând-o în ostilitate activă. Cel care îți va scoate castanele din foc trebuie să fie întotdeauna un om cu un mare potențial de agresivitate – aceștia sunt cei mereu dispuși să se arunce în luptă. Nu-ți rămâne decât să decizi tu care este lupta ce
corespunde intereselor tale.
RESPECTAREA LEGII (III)
Kuriyama Daizen era un pasional adept al ceremoniei japoneze a ceaiului (Cha-no-yu), pe care o studia cu unul dintre maeștrii cei mai de seamă ai acestei arte, Sen no Rikyu. Prin 1620, Daizen a aflat că un prieten al său, Hoshino Soemon, se împrumutase cu o sumă
mare de bani (trei sute de ryo) ca să-și ajute o rudă ajunsă la închisoarea datornicilor. Deși Soemon și-a scos ruda din necaz, datoria a rămas asupra lui. Daizen îl cunoștea bine. Știa că nici nu se prea pricepea, nici nu se omora cu firea în chestiunile de bani și, ca atare, risca să aibă și el necazuri dacă nu plătea la timp suma luată
cu împrumut de la un negustor bogat, pe nume Kawachiya Sanemon. Își dădea seama că, în cazul în care s-ar fi oferit să achite el însuși cei trei sute de ryo, din mândrie, Soemon ar fi refuzat să se lase ajutat, ba s-ar fi simțit chiar jignit.
Într-o zi, Daizen s-a dus să-și viziteze prietenul și, după ce s-au plimbat prin grădină și a admirat vestiții bujori ai lui Soemon, s-au retras în camera de primire. Daizen a remarcat o pictura aparținând maestrului Kano Tennyu: „O, ce operă de artă minunată! Nu cred să
fi văzut vreodată ceva atât de frumos și care să-mi placă atât de mult!” După alte câteva asemenea exclamații de admirație, lui Soemon nu i-a rămas altceva de făcut decât să spună: „Mă rog, dacă
îți place așa de mult, mă voi considera onorat să ţi-o ofer în dar și sper că îmi vei face plăcerea de a o accepta”.
PROSTUL ȘI ÎNȚELEPTUL
Un om înțelept care trecea pe drum cu gândurile lui a fost tulburat deun prost care s-a apucat să-i dea în cap cu niște pietricele.
Întorcându-se către el, i-a spus:
„Dragă prietene, să știi că faci o treabă foarte bună! Uite, ține de lamine câțiva franci. Ți-ai dat prea multă osteneală ca să te răsplătesc doarcu niște cuvinte de mulțumire. Fiecare muncă se cuvine să-și primească
plata după dreptate. Dar îl vezi pe omul de colo? Este mai avut decâtmine. Du-te și dă-i și lui câteva din pietrele tale și ai să câștigi bani bunide la el.”
Amăgit de așa o momeală, prostul s-a grăbit să-și ia de la capăt
isprava, aruncând cu pietre în capul celuilalt vrednic cetățean. De dataaceasta, nu bani a primit în schimb. Slujitorii omului s-au repezit la el, l-au înșfăcat bine și l-au bătut până i-au rupt oasele.
La curțile regilor se găsesc destui netrebnici profitori asemeni lui șiproști de dau în gropi: ca să-și facă stăpânul să râdă, își bat joc de tine, omcumsecade. Și cum să le înăbuși chicoteala? Să-i pedepsești cu asprime?
Poate că nu ești destul de puternic. Cel mai bun lucru este însă să-iconvingi să se lege de altcineva, care e în stare să le dea de cheltuială după
cum merită.
Fabule alese, Jean de La Fontaine, 1621–1695
La început, Daizen a refuzat, dar, la insistențele lui Soemon, a sfârșit prin a primi darul. A doua zi, lui Soemon i s-a adus un pachet de la Daizen. Înăuntru se afla o vază de o mare frumusețe din porțelanul cel mai fin, pe care, într-un bilet pus alături, prietenul său îl ruga s-o accepte drept mulțumire pentru pictura dăruită cu atâta generozitate cu o zi înainte. Din bilet reieșea că
vaza fusese făcută de către însuși Sen no Rikyu și purta o inscripție a împăratului Hideyoshi. Dacă ea nu îi era pe plac, Daizen îl sfătuia s-o dăruiască, la rândul său, unui adept al practicării ceremoniei ceaiului, poate chiar negustorului Kawachiya Sanemon, care își exprimase de repetate ori dorința de a o adăuga colecției sale. „Am auzit”, spunea Daizen în biletul său, „că acest om deține o bucată de hârtie prețioasă [polița de trei sute de ryo, adică] pe care ai dori-o tu
– este, deci, posibil să cădeți de acord asupra unui schimb.”
Dându-și seama de ceea ce pusese la cale cu delicatețe prietenul său, Soemon i-a dus vaza bogatului Sanemon. „De unde o ai? Ce minunăție!”, a exclamat acesta când a văzut-o. „Am auzit atâtea despre vaza asta, dar acum este prima dată când o văd cu ochii mei.
Ce comoară neprețuită! Nici nu ar trebui scoasă vreodată dincolo de poarta casei ce o adăpostește!” Negustorul s-a oferit numaidecât să-i restituie lui Soemon polița și să-i dea încă trei sute de ryo pe deasupra, dar cum acestuia nu îi păsa de bani, a luat doar hârtia și s-a grăbit să meargă la Daizen să-i mulțumească pentru modul atât de inteligent și de subtil în care îl ajutase.
Comentariu
Kuriyama Daizen înțelesese că nu este niciodată ușor să faci cuiva o favoare. Dacă acționezi într-un fel prea vădit și nedelicat, omul pe care ții să-l ajuți se poate simți ofensat sau copleșit de povara recunoștinței. Binefăcătorul beneficiază de un anumit ascendent asupra sa, dar această formă a puterii se va dovedi până
la urmă autodistructivă, pentru că stârnește resentimente sau riscă
să fie întâmpinată cu un refuz. Un gest generos mai puțin fățiș și mai elegant este de zece ori mai nobil. Daizen știa că dacă ar fi procedat direct, Soemon ar fi fost jignit. Permițându-i acestuia să-i dăruiască pictura, i-a creat și sentimentul de mulțumire că își bucurase prietenul cu un cadou de preț. Astfel, toți cei trei au fost satisfăcuți, fiecare în felul său.
În esență, Daizen și-a asumat sarcina de a scoate castanele din foc. Pesemne că nu îi fusese ușor să se despartă de acea vază, dar s-a ales cu o pictură și, mai mult decât atât, și-a sporit puterea de curtean. Curteanul se folosește de mănușă ca să atenueze loviturile, să ascundă cicatricele și să-și transforme actele de generozitate în gesturi elegante, păstrându-și mâinile neatinse. De fapt, ajutându-i pe alții, curteanul se ajută pe sine. Exemplul lui Daizen reprezintă
un comportament emblematic pentru serviciile pe care prietenii egali în rang și le fac unii altora: să nu îi impui niciodată, nimănui, ajutorul tău. Caută modalități de a te transforma tu însuți într-o
„lăbuță de pisică” și salvează-ți amicii aflați la ananghie fără să îți impui prezența și fără să-i obligi să ți se simtă recunoscători.
Omul nu trebuie să fie prea fățiș dintr-o bucată. Du-te și contemplă
pădurea. Copacii drepți sunt cei pe care îi tăiem, cei cu trunchiul nodurosși strâmb rămân în picioare.
Kautilya, filosof indian din secolul al III-lea î. Hr.
CHEILE PUTERII
Ca lider, crezi, poate, că străduința susținută și aparența de a munci mai mult ca oricine înseamnă putere. În realitate, efectul este cel contrar – se creează impresia de slăbiciune. Adică, de ce „tragi”
