„clișeu” este, desigur, adevărat. Dacă te baricadezi înăuntrul unui plan prea rigid, vei fi incapabil să faci față unor schimbări bruște de situație. Odată ce ai examinat posibilitățile viitoare și ai decis care ți-e obiectivul, trebuie să elaborezi și variantele B, C, D etc., ca să
rămâi deschis oricărei noi evoluții a evenimentelor și să-ți atingi scopul propus pe alte trasee.
Cu toate acestea, cei mai mulți oameni pierd mai puțin din cauza hiperplanificării și rigidității decât prin imprecizie și prin tendința lor de a improviza, după împrejurări. Nu prea are rost să
căutăm un contraargument la această lege – nu poate ieși nimic bun dacă refuzi să pătrunzi cu gândul cât mai departe în viitor și să pui totul la cale cu atenție, de la început până la sfârșit. Dacă ești în stare să gândești cu suficientă claritate și să dai dovadă de suficientă
prevedere, vei înțelege că viitorul este nesigur și că se cuvine să te arăți flexibil și adaptabil. Dar această libertate nu ţi-o pot garanta decât două lucruri: un obiectiv clar, bine stabilit și un plan de perspectivă.
LEGEA 30
LASĂ-I PE OAMENI SĂ CREADĂ CĂ
FACI TOTUL FĂRĂ EFORT
ARGUMENT
Tot ceea ce faci trebuie să pară natural, realizat fără efort. Munca șipregătirea pe care le-ai investit în succesele tale, stratagemele inteligentede care ai uzat trebuie ascunse cu grijă. Atunci când acționezi, fă-o relaxat,dând impresia că ești capabil de fapte încă și mai mari. Rezistă tentației dea dezvălui câtă strădanie ai depus – odată cunoscută, ea nu ar face decât să
dea naștere la întrebări. Nu învăța pe nimeni șiretlicurile tale, altfel te veitrezi că învățăceii tăi le folosesc chiar împotriva ta.
RESPECTAREA LEGII (I)
Ceremonia japoneză a ceaiului numită Cha-no-yu, adică „apă
fierbinte pentru ceai”, își are originile în vremurile străvechi, dar a ajuns să atingă culmile rafinamentului în secolul al XVI-lea, sub îndrumarea unui celebru practicant al acestei adevărate arte-filosofie, Sen no Rikyu. Deși nu descindea dintr-o familie nobilă, Rikyu a dobândit o mare putere, devenind maestrul de ceai preferat al împăratului Hideyoshi și un sfătuitor de seamă al acestuia în chestiuni de estetică și chiar de politică. În ceea ce îl privea pe Rikyu, secretul succesului consta în naturalețe, în tăinuirea străduinței aflate în spatele unei realizări.
Într-o zi, Rikyu și fiul său s-au dus la o cunoștință pentru a lua parte la ceremonia ceaiului. Când s-au apropiat, băiatul a remarcat că poarta cea frumoasă, cu aspect străvechi, de la casa gazdei îi dădea locuinței un puternic aer de singurătate. Tatăl i-a răspuns:
„Nu cred. Pare să fi fost adusă de la vreun templu de departe, de la munte, și efortul de a o fi transportat până aici să fi costat o mulțime
de bani”. Dacă stăpânul casei și-a dat atâta osteneală pentru o poartă avea să se vadă la ceremonia ceaiului – și, într-adevăr, Sen no Rikyu s-a simțit silit să plece devreme, nemaiputând îndura afectarea și efortul insuficient de bine ascunse.
Într-o altă seară, pe când își lua ceaiul în casa unui prieten, Rikyu și-a văzut gazda ieșind afară: la lumina unui lampion care risipea bezna, a tăiat un fruct dintr-un lămâi și l-a adus înăuntru.
Acest lucru l-a fermecat pe maestru – omul avusese nevoie să dea o savoare în plus mâncării oferite și, în chip spontan, se dusese să ia o lămâie. Dar când le-a servit fructul cu o prăjitură din orez de Osaka, Rikyu a înțeles că tăierea din pom a lămâii fusese plănuită dinainte, ca să completeze prin frumusețea gestului acesta „firesc”
costisitoarea delicatesă pusă pe masă. Numai că gestul își pierduse aerul spontan – nu mai era altceva decât o cale prin care gazda ținuse să-și dovedească subtilitatea. Prin această „scăpare”, dezvăluise câtă osteneală își dădea ca totul să iasă bine. Maestrul văzuse destul: a refuzat politicos prăjitura, s-a scuzat și a plecat.
Odată, împăratul Hideyoshi trebuia să-l viziteze pe Rikyu ca să-și ia ceaiul împreună. În noaptea dinainte, însă, a început să ningă.
Prompt, maestrul a pus câte o pernă rotundă pe fiecare dintre pietrele pe care trebuia să calce oricine îi străbătea grădina, îndreptându-se către casă. Chiar înainte de mijirea zorilor, s-a sculat și, văzând că ninsoarea încetase, s-a dus și a luat pernele, desprinzându-le cu grijă de pietre. La sosirea sa, Hideyoshi s-a minunat de frumusețea simplă a ceea ce vedea – drumeagul semănat din loc în loc cu pietre perfect rotunde, perfect uscate – și a remarcat firescul cu care gazda sa izbutise să ascundă felul cum făcuse posibil acest delicat gest de politețe: efortul nu se întrezărea nicăieri, nu era vizibil decât gestul politicos.
După moartea lui Rikyu, ideile sale au continuat să-și pună
amprenta asupra practicării ceremoniei ceaiului. Yorinobu, unul dintre șogunii din familia Tokugawa, fiul marelui împărat Ieyasu, a studiat învățăturile maestrului Rikyu. În grădina sa, avea un felinar de piatră, operă a unui artist celebru, iar seniorul Sakai Tadakatsu l-a întrebat dacă nu ar putea veni într-o zi să-l vadă și el. Yorinobu a răspuns că o asemenea vizită l-ar onora și le-a poruncit grădinarilor să pună totul în ordine în vederea sosirii oaspetelui. Acești grădinari, necunoscând principiile Cha-no-yu, au socotit că
felinarul de piatră nu se potrivea, fiindcă ferestruicile lui laterale
erau prea mici față de gustul și moda momentului. Au chemat, așadar, pe un meșter din partea locului și l-au pus să le lărgească.
Cu câteva zile înainte de vizita seniorului Sakai, Yorinobu a sosit să
inspecteze grădina. Când a văzut ferestruicile, l-a cuprins o mânie fără margini și puțin a lipsit să nu-i ia în tăișul săbiei pe nesocotiții care îi stricaseră felinarul, alterându-i armonia proporțiilor și distrugând însuși scopul vizitei anunțate.
După ce și-a mai venit în fire, Yorinobu și-a amintit că de fapt își adusese două felinare și că al doilea se găsea în grădina sa din insula Kyu-shu. Cu mare cheltuială, a tocmit o balenieră și vâslașii pe care i-a putut găsi, poruncindu-le să aducă felinarul în două zile – un timp îngrozitor de scurt, însă marinarii au tras la rame zi și noapte.
Având noroc și de un vânt prielnic, s-au întors la vreme.
Spre încântarea lui Yorinobu, acest felinar era încă și mai minunat decât cel dintâi, căci stătuse vreo douăzeci de ani neatins, într-un desiș de bambus, căpătase o splendidă patină de obiect vechi și se acoperise cu un strat delicat de mușchi. Când și-a făcut apariția, mai târziu în cursul aceleiași zile, seniorul Sakai a rămas mut de admirație: felinarul era și mai splendid decât și-l imaginase
– atât de plin de grație și într-o atât de profundă armonie cu întreaga fire. Din fericire, vizitatorul nu avea nici cea mai vagă idee despre cât timp și efort îl costase pe Yorinobu crearea acestui efect sublim.
KANO TANNYU, MAESTRUL ÎNTRE ARTIȘTI
Date Masamune l-a chemat odată de Tannyu și i-a cerut să-i decorezeo pereche de paravane aurite de peste doi metri înălțime. Artistul a spus că
i se păreau potrivite niște schițe în alb-negru și, după ce s-a uitat bine laparavane, s-a dus acasă. În dimineața următoare a venit devreme și apreparat o mare cantitate de cerneală. A început să înmoaie în ea opotcoavă pe care o adusese cu el și să o așeze pe unul dintre paravane.
Apoi, cu o pensulă mare, a trasat un număr de linii de-a curmezișul. Întretimp, Masamune a vrut să vadă cum lucra artistul și nu a putut să-șiînăbușe furia, bombănind: „Ce porcărie înfiorătoare!”, după care s-aîndreptat cu pași mari spre apartamentele sale. Slujitorii săi i-au spus luiTannyu că stăpânul lor era, într-adevăr, într-o dispoziție foarte proastă.
„Atunci nu ar trebui să se uite la ceea ce fac”, a răspuns artistul, „artrebui să aștepte să-mi termin lucrarea.”
Apoi a luat o pensulă mai fină și a pus, ici și colo, câte o pată decerneală și, pe măsură ce continua, urmele potcoavelor de cai setransformau în crabi, în timp ce liniile groase se prefăceau în stuf. După
aceea, s-a întors către celălalt paravan și l-a stropit cu cerneală din belșug,iar după ce a mai adăugat câteva tușe de pensulă, ici și colo, petele audevenit un stol de rândunele deasupra unor sălcii.
Când Masamune a privit opera terminată, a fost la fel de copleșit debucurie și de admirație pentru măiestria artistului pe cât fusese maiînainte de supărat din pricina aparentei „porcării”.
