Caterina nu reușise să-i dăruiască fiul pe care și-l dorea, moștenitorul de parte bărbătească ce ar fi asigurat continuitatea dinastică, iar regele credea că știe și de ce: citise undeva, în Biblie, că

„dacă un bărbat o ia de nevastă pe femeia fratelui său, necurat lucru este, căci el despoaie goliciunea fratelui; aceștia vor rămâne fără de copii.” Înainte de a se căsători cu Henric, Caterina fusese măritată

cu Arthur, fratele mai mare al acestuia, care, însă, murise la cinci luni după nuntă. Henric a așteptat răstimpul cuvenit și apoi s-a cununat cu văduva.

Caterina era fiica regelui Ferdinand și a reginei Isabella ai Spaniei, iar această căsătorie cu Henric garanta o alianță prețioasă

pentru cele două țări. Caterina, însă, trebuia să-l asigure pe noul ei soț că prima ei căsătorie, de atât de scurtă durată, nu se consumase, de fapt, niciodată. Altminteri, Henric ar fi considerat unirea lor ca incestuoasă, iar formalitatea cununiei, ca nulă și neavenită. Caterina susținea că se remăritase virgină, iar papa Clement al VII-lea a sprijinit-o acordând noii căsătorii binecuvântarea sa apostolică, ceea ce, firește, nu ar fi făcut dacă ar fi considerat-o un incest. Dar, după

un număr de ani de căsnicie, Caterina nu a adus pe lume niciun fiu și prin preajma anului 1521, a intrat la menopauză. Pentru rege, toate acestea nu puteau însemna decât un singur lucru: că regina mințise în legătură cu virginitatea ei, deci, că Dumnezeu îi pedepsea pentru o căsătorie incestuoasă.

BOUL CEL MIRACULOS

Odată, cum era și șef al poliției imperiale, ministrul justițieiTokudaiji ținea o întrunire cu oamenii săi la poarta de mijloc, când un boucare aparținea unui funcționar pe nume Akikane, a scăpat de unde fusesepriponit și a intrat în pavilionul ministerului. S-a urcat pe estrada pe careședea ministrul și s-a culcat acolo, rumegând liniștit. Toată lumea erasigură că aceasta reprezenta o minune și un semn rău și insista ca boul să

fie dus de îndată la un prezicător yin-yang. Însă primul-ministru, tatăl

ministrului justiției, a spus: „Un bou nu alege. Are picioare și nu există

loc pe unde să nu umble. Nu are niciun rost să i se ia unui funcționarprost plătit animalul, de care are nevoie ca să vină la curte.” I-a datomului boul înapoi și, după aceea, a pus să fie schimbată rogojina pe carestătuse. Nu a urmat niciun eveniment neplăcut [dintre cele de care setemuseră cei de față]. Se spune că dacă vezi vreo minune și refuzi s-o ieidrept minune, caracterul ei miraculos dispare.

Eseuri despre lene, Kenkō, Japonia, secolul al XIV-lea Exista însă și un alt motiv pentru graba lui Henric de a scăpa de Caterina: regele se îndrăgostise de o femeie mai tânără, Anna Boleyn. Nu numai că o iubea, dar dacă o lua de soție, mai putea spera să capete de la ea un moștenitor legitim al tronului Angliei.

Căsătoria cu Caterina trebuia anulată. În vederea obținerii anulării, Henric era obligat să se adreseze Vaticanului. Papa Clement, însă, nu și-ar fi dat niciodată acordul.

Prin vara anului 1527, în Europa a început să circule zvonul că

regele Angliei avea să încerce imposibilul – adică să-și anuleze căsătoria împotriva dorinței papei. Caterina nu voia să cedeze, cu atât mai puțin să se ducă la mănăstire, așa cum o îndemna Henric.

Dar el își avea strategia sa: a încetat să mai doarmă în același pat cu ea, considerând-o cumnată, și nu soție legitimă și insista să o numească „prințesa văduvă de Wales”, titlul ei de după moartea lui Arthur. În sfârșit, în 1531, a exilat-o de la curte, expediind-o într-un castel îndepărtat. Papa i-a ordonat regelui s-o aducă înapoi, amenințându-l cu excomunicarea, pedeapsa cea mai îngrozitoare ce i se poate da unui catolic. Henric nu numai că a ignorat amenințarea proferată de Roma, ci a continuat să afirme dizolvarea căsătoriei sale cu Caterina, iar în 1533, s-a însurat cu Anna Boleyn.

Papa Clement a refuzat să recunoască noul mariaj, însă lui Henric nu-i mai păsa – deja decisese să respingă tutela catolicismului roman și să întemeieze biserica Angliei, în fruntea căreia să se afle regele însuși. Astfel, după cum era și de așteptat, recent constituita biserică anglicană a proclamat-o pe Anna Boleyn regină de drept a țării.

Papa a recurs la toate metodele de presiune de care dispunea –

niciuna nu a dat rezultat. Pur și simplu, englezul îl ignora. Clement se afla în culmea furiei: nimeni nu cutezase vreodată să-l trateze cu

atâta dispreț. Henric îl umilise, iar el nu avea cum riposta. Nici chiar excomunicarea (cu care continua să-l amenințe, fără a o decreta) părea să nu mai conteze.

La rândul ei, și Caterina suporta greu disprețul fostului ei soț. A încercat să ia atitudine, dar cuvintele ei nu au impresionat pe nimeni și, curând, nici nu a mai găsit om dispus să le asculte.

Departe de curte, ignorată de rege, înnebunită de mânie și frustrare, Caterina s-a îmbolnăvit și, în 1536, a murit de pe urma unei tumori canceroase localizate în zona inimii.

Comentariu

Atunci când acorzi atenție unei persoane, tu și cu ea deveniți un fel de parteneri, fiecare acționând la și în funcție de acțiunile și reacțiile celuilalt. Astfel, îți pierzi inițiativa. Toate interacțiunile au o dinamică a lor: când îi bagi în seamă pe alții, fie și numai ca să te lupți cu ei, devii vulnerabil la influența lor. Dacă Henric ar fi declanșat un conflict deschis cu Caterina, s-ar fi văzut atras într-un hățiș de argumentări fără sfârșit, care i-ar fi slăbit hotărârea și l-ar fi învins, epuizându-l (Caterina era o femeie puternică și încăpățânată). Dacă ar fi încercat s-o convingă să-și schimbe afirmația vizând valabilitatea căsătoriei sau ar fi început să

negocieze un compromis cu Vaticanul, s-ar fi trezit împotmolit, fiindcă tactica preferată a lui Clement era să lase timpul să rezolve lucrurile și să obțină ceea ce papii obțineau dintotdeauna, adică

atuul ultimului cuvânt.

Având în vedere aceste lucruri, este recomandabil ca, din când încând, să le lași pe toate cunoștințele tale – fie bărbați, fie femei – să simtă

că te-ai putea foarte bine lipsi de compania lor. Aceasta va întări prietenia.

Ba mai mult: nu strică, față de cei mai mulți oameni, să pui, uneori, câteun grăunte de dispreț în felul în care îi tratezi. Aceasta îi va face cu atâtmai mult să-ți prețuiască prietenia. Chi non stima, vien stimato, după

cum spune un subtil proverb italian – a nu arăta prețuire, înseamnă a-țiatrage prețuire. Dar dacă, într-adevăr, avem o părere foarte bună desprecineva, ar trebui să i-o ascundem ca pe un delict. Nu este un lucru preaplăcut, dar este drept. În fond, niciun câine nu va suferi să fie tratat cuprea multă blândețe, cu atât mai puțin un om!

Arthur Schopenhauer, 1788–1860

Henric nu ținea să ajungă într-o asemenea situație, drept care a făcut un joc de putere cu efect devastator: disprețul total. Ignorând oamenii, îi desființezi. Această atitudine îi destabilizează și-i înfurie, dar cum nu au relații directe cu tine, nu pot acționa în niciun fel.

Aceasta este partea ofensivă a legii. Atuul disprețului are o putere imensă întrucât te plasează în postura celui care dictează

condițiile conflictului. Războiul este purtat așa cum vrei tu. Iată

„poza” puterii supreme: tu ești regele și ignori pe cine te ofensează.

Urmărește numai cât de tare îi înfurie pe oameni tactica aceasta –

jumătate din ceea ce fac este menit să-ți atragă atenția, iar atunci când nu le-o mai acorzi, dau din mâini și din picioare, înecându-se de frustrare.

MAIMUȚA ȘI MAZĂREA

O maimuță ducea doi pumni de mazăre. Un bob i-a scăpat pe jos. Aîncercat să-l culeagă, și a scăpat altele douăzeci. A încercat să le culeagă pecele douăzeci, și le-a scăpat pe toate. Apoi s-a înfuriat, a împrăștiatmazărea în toate direcțiile și a luat-o la fugă.

Fabule, Lev Tolstoi, 1828–1910

OMUL: Pocnește-l – te va ierta. Măgulește-l – ar putea să-ți simtă

sau nu nesinceritatea. Dar ignoră-l și te va urî de moarte.

Caravana viselor, Idries Shah, 1968

CHEILE PUTERII

Dorința creează adesea efecte paradoxale: cu cât vrei mai mult un lucru, cu atât te străduiești mai tare să-l obții și… cu atât mai frecvent îți scapă. De parcă dorința ar fi direct proporțională cu respingerea. Se întâmplă așa tocmai pentru că această dorință este prea puternică, situație în care oamenii se comportă stângaci sau chiar încep să se teamă. Dorința necontrolată te face să pari slab, lipsit de valoare, jalnic.

E necesar să întorci spatele lucrului dorit, să arăți dispreț și dezinteres. Aceasta este reacția care va face persoanele urmărite să-

și iasă din minți. Vor răspunde cu o altă dorință – a lor: aceea de a-ți crea impresie, pur și simplu; poate, ca să te cucerească, poate, ca să-ți facă rău. Dacă vor să te cucerească, înseamnă că ai trecut cu bine de prima etapă din planul tău de a le seduce. Dacă vor să-ți facă rău, înseamnă că le-ai perturbat echilibrul și le-ai obligat să joace după

regulile impuse de tine (vezi Legile 8 și 39, asupra momelilor cu care îi amăgești pe oameni ca să-i obligi să acționeze).

Disprețul se numără printre prerogativele regelui. Numai ceea ce îi atrage privirea, numai ce decide el să vadă există în realitate; ceea ce ignoră, ceea ce nu-l interesează, încetează de a mai exista.

Iată arma lui Ludovic al XIV-lea – dacă nu te agrea, se purta ca și cum nu erai acolo, asigurându-și superioritatea prin paralizarea dinamicii interacțiunii. Acesta este genul de putere pe care îl obții dacă joci cartea disprețului, demonstrându-le oamenilor, în mod periodic, că te poți descurca foarte bine și fără ei.