Cha-no-yu, ceremonia japoneză a ceaiului, A. L. Sadler, 1962
Comentariu
Pentru Sen no Rikyu, apariția neașteptată a ceva în chip natural și aproape întâmplător, plin de grație, reprezenta culmea frumosului. Frumosul acesta se ivea fără pregătire și părea să nu fi necesitat niciun efort. Natura a creat asemenea lucruri în virtutea legilor ei firești, dar oamenii trebuie să realizeze efectele dorite prin muncă și inventivitate, iar dacă lasă să se străvadă toată această
străduință, ratează efectul. Poarta aceea fusese adusă de prea departe, iar tăierea lămâii din pom păruse un gest artificial.
Vei fi deseori în situația de a uza de trucuri și de ingeniozitate ca să obții efectele urmărite – pernele așezate pe pietrele ninse, vâslașii trăgând la rame o noapte întreagă – dar publicul nu trebuie să bănuiască niciodată cât efort ai depus sau cât ai calculat înainte.
Natura nu își destăinuie tainele magiei, iar cei care o imită, părând că fac orice fără să se străduiască, își însușesc puterea ei.
RESPECTAREA LEGII (II)
Marele iluzionist și escapist Harry Houdini a decis odată să-și lanseze un spectacol sub titlul: „Imposibilul [devenit] posibil”. Într-adevăr, cei care asistau la spectaculoasele sale „evadări” aveau impresia că ceea ce se petrecea pe scenă contrazicea toate opiniile de bun simț asupra capacităților omenești.
Într-o seară a anului 1904, un public de patru mii de londonezi umpluse sala ca să-l vadă făcând față unei provocări deosebite –
aceea de a „scăpa” dintr-o pereche de cătușe despre care afișele
p
p
ș
p
ș
anunțau că ar fi cele mai sigure și mai de neînvins din câte se inventaseră vreodată. Aveau șase serii de încuietori și nouă
pinioane-cheie la fiecare mână. Un meseriaș din Birmingham investise nouă ani de muncă în construirea lor. Experții care le-au cercetat au afirmat că nu mai văzuseră niciodată ceva atât de complicat și că această complexitate a mecanismului de închidere făcea absolut imposibilă descuierea lor.
Spectatorii i-au urmărit pe acești experți asigurându-se de funcționarea cătușelor și fixându-le pe mâinile lui Houdini. Apoi magicianul a intrat într-o boxă de culoare neagră, așezată în mijlocul scenei. Minutele se scurgeau lent. Cu cât trecea timpul, cu atât părea mai sigur că aceste cătușe vor fi primele în stare să-l învingă. La un moment dat, Houdini a ieșit și a cerut să i se ia cătușele pentru o clipă, ca să-și scoată haina – în boxă era foarte cald. Cei care îi lansaseră provocarea au refuzat, pe motiv că nu era vorba decât de o șmecherie, că, adică, ținea să vadă cum procedau ca să le desfacă. Fără să se dea bătut și fără a se folosi de mâini, iluzionistul a reușit să-și ridice vestonul până la umeri, să-l întoarcă
pe dos, să extragă cu dinții, dintr-un buzunar, un briceag și, cu câteva mișcări ale capului, să taie haina și să scape de ea. În cămașă, a reintrat în boxă, în uralele aprobatoare ale publicului, care îi aplauda agilitatea și dexteritatea.
În sfârșit, după ce și-a ținut spectatorii într-o suficient de lungă
așteptare tensionată, Houdini a ieșit a doua oară din boxă, acum, însă, cu mâinile libere și ridicând triumfător cătușele desfăcute. Nici în ziua de azi nu se știe cum a reușit să se elibereze. Deși a rămas în boxă timp de aproape o oră, nu a dat niciun semn de îngrijorare sau de îndoială. Oamenii păreau să creadă că el însuși dorise să întârzie în boxă, ca să sporească suspansul și să-i determine să se alarmeze –
într-atât de bine știuse să creeze impresia că totul fusese extrem de ușor. Și momentul cererii sale de a-și scoate haina făcea parte din spectacol. Publicul de la această reprezentație (ca și de la celelalte oferite de magician) trebuie să fi simțit jocul său cu ei toți, de parcă
le-ar fi spus: Cătușele astea sunt niște fleacuri, aș fi putut scăpa cu mult mai repede și din situații mai dificile.
MAESTRUL DE LUPTE
A existat cândva un maestru de lupte care stăpânea la perfecție treisute șaizeci de fente și prize. Prinsese drag de unul dintre discipolii săi și,
cu timpul, l-a învățat trei sute cincizeci și nouă din acestea. Nu se știecum, dar, ca un făcut, nu au ajuns să o studieze și pe ultima. Au trecutluni după luni și tânărul a devenit atât de priceput în arta sa, încât îiîntrecea pe toți cei care veneau în arenă să-l înfrunte. Era cât se poate demândru de îndemânarea dobândită astfel că, într-o zi, s-a lăudat în fațasultanului că ar putea lesne să-și învingă maestrul dacă nu l-ar reținerespectul pentru vârsta înaintată a acestuia și recunoștința ce se cuveneasă i-o arate pentru învățătura dată. Sultanul s-a înfuriat la auzul uneiasemenea impertinențe și a poruncit să se organizeze pe dată o luptă întrecei doi, în fața întregii curți.
După bătaia gongului, tânărul s-a repezit înainte cu un strigătsălbatic, pentru a se vedea respins cu acea necunoscută fentă, a trei suteșaizecea.
Maestrul și-a apucat fostul discipol, l-a ridicat deasupra capului și l-aaruncat grămadă, la pământ. Sultanul și curtenii au izbucnit în urale.
Când l-au întrebat pe maestru cum de izbutise să-și înfrângă un adversaratât de puternic, el a mărturisit că își rezervase această tehnică secretă
pentru sine însuși, în cazul unor împrejurări neprevăzute ca cea de față.
Apoi le-a vorbit despre jalea ce îl cuprinsese pe un maestru arcaș care îșidăruise toată știința elevilor săi: „Nu este măcar unul care să fi învățatarta tragerii cu arcul de la mine”, se plângea bietul om, „și care să nu mă
fi luat până la urmă drept țintă a săgeții lui.”
O poveste a lui Saadi, reprodusă în Arta Puterii, R. G. H. Siu, 1979
De-a lungul anilor, Houdini a reușit să „evadeze” din carcasa ferecată cu lanțuri a unui „monstru marin” îmbălsămat (o creatură
jumătate caracatiță, jumătate balenă, eșuată pe țărmul Oceanului Atlantic, în apropiere de Boston) – se introdusese înăuntru într-un fel de plic enorm din care a ieșit fără să sfâșie hârtia; a trecut prin pereți de cărămidă; s-a eliberat din cămăși de forță, suspendat fiind în aer, la înălțime; a sărit de pe câteva poduri direct în apa înghețată, cu mâinile încătușate și picioarele legate cu lanțuri; s-a lăsat scufundat în cutii mari, de sticlă, pline cu apă, având mâinile ferecate în lanțuri și lacăte – mulțimi întregi de spectatori îl urmăreau uluite dezlegându-se după ce se lupta timp de câte aproape o oră, aparent fără să respire. De fiecare dată, părea că
moartea îi dădea târcoale și totuși supraviețuia cu un aplomb
supraomenesc. Nu a spus niciodată nimic despre metodele sale, nu a lăsat să-i scape niciun indiciu în legătură cu modul de a-și realiza numerele de iluzionism – publicului și criticilor nu le rămânea decât să-și dea cu presupusul, iar puterea și faima sa sporeau pe măsură ce aceștia se luptau să-și explice inexplicabilul. Poate că
trucul cel mai enigmatic dintre toate a fost dispariția de sub ochii spectatorilor a unui elefant de peste patru tone – un număr pe care l-a repetat pe scenă vreme de nouăsprezece săptămâni. Nimeni nu a izbutit să înțeleagă cum proceda, cu atât mai mult cu cât în sala respectivă pur și simplu nu exista spațiu în care să se fi putut ascunde un animal de asemenea dimensiuni.
Lipsa de efort aparent a „evadărilor” lui Houdini i-a determinat pe unii să creadă că iluzionistul făcea apel la forțe oculte, disponibilitățile sale psihice superioare conferindu-i un control special asupra propriului său corp. Totuși, un escapist german pe nume Kleppini a susținut că îi descoperise secretul: se folosea de niște dispozitive foarte complicate. Kleppini mai pretindea că, în cursul unei demonstrații de desfacere a cătușelor organizată în Olanda, îl și întrecuse.
Houdini nu dădea nicio importanță acestor speculații care înconjurau metodele sale, însă nu suporta să audă cum se colportează minciuni sfruntate, drept care, în 1902, l-a provocat pe Kleppini la un „duel” cu… cătușele. Germanul a acceptat. Printr-un informator al său, a aflat procedeul secret de desfacere a unor cătușe cu cod, de producție franceză, pe care lui Houdini îi plăcea să le utilizeze. Kleppini își făcuse planul sa aleagă tocmai aceste cătușe și să se elibereze de ele pe scenă. Acest succes l-ar fi făcut praf pe Houdini și l-ar fi „îngropat” definitiv. Avea să vadă toată lumea că
