Dacă ignorându-i, îți sporești puterea, înseamnă că adoptând comportamentul contrar – devotament, loialitate – se poate întâmpla să ți-o diminuezi. Atunci când acorzi atenție unui dușman nedemn de a fi luat în seamă, tu ajungi să pari nedemn de a fi luat în seamă și cu cât îți trebuie mai mult timp ca să zdrobești un asemenea dușman, cu atât îl faci să pară mai important. Când Atena a pornit să cucerească Sicilia, în anul 415 î. Hr., s-a pus în mișcare o forță militară gigantică, ce trebuia să se războiască împotriva uneia incomparabil mai mici. Cu toate acestea, împotmolindu-i pe atenieni în mlaștina unui conflict de durată, Syracusa, cetatea cea mai însemnată din insulă, a căpătat un prestigiu la care înainte nu avea cum să râvnească, iar după ce, în sfârșit, i-a înfrânt pe greci, și-a dobândit o glorie a cărei amintire a străbătut secolele. Într-o epocă

mai recentă, președintele John F. Kennedy a comis o greșeală

similară cu Fidel Castro, în Cuba: invazia americană ratată din 1961, în Golful Porcilor, a făcut din liderul submediocru, care era Castro, un erou internațional.

Al doilea pericol: dacă reușești să-l zdrobești pe acest dușman agasant sau doar să-l rănești, creezi un val de simpatie în favoarea lui, adică a părții mai slabe. Criticii lui Franklin D. Roosevelt au protestat dur împotriva cheltuielilor administrației pentru o serie de programe guvernamentale, dar atacurile lor au rămas fără ecou, întrucât opinia publică socotea că președintele se străduia să pună

capăt crizei economice. Adversarii săi au crezut că găsiseră

exemplul cel mai potrivit să ilustreze nechibzuința de care îl învinuiau: câinele lui, Fala, pe care îl răsfăța cu alinturi și atenții. S-au repezit să-i reproșeze lipsa de sensibilitate – se poate, oare, să

cheltuiască banii contribuabililor cu un câine, când atâția americani continuau să trăiască în sărăcie? Dar Roosevelt a reacționat: Cum îndrăznesc criticii lui să atace un cățeluș fără apărare? Discursul său în favoarea lui Fala a fost unul dintre cele mai populare din câte a rostit vreodată președintele. În acest caz, partea cea mai slabă era câinele, iar atacul s-a întors împotriva cârtitorilor – în perspectivă

mai largă, incidentul a sporit simpatia de care se bucura Roosevelt, pentru că foarte mulți oameni sunt înclinați în mod firesc să ia apărarea celui slab, exact după cum opinia publică americană

ajunsese să-l simpatizeze pe șiretul Pancho Villa, pentru că forțele lui se aflau într-o disproporționată inferioritate numerică.

Așa cum unii găsesc în toate motiv de cleveteală, alții fac caz de orice.

Ei discută ca despre lucruri mari [și] iau totul în serios, făcând [să pară că

este vorba despre] certuri și mistere. Puține sunt cele pe care ar trebui să

le pui la inimă, căci altfel ar însemna să te lași pradă unor griji fără temei.

Este necugetat să te împovărezi cu necazuri pe care s-ar cuveni să learunci de pe umerii tăi. Multe lucruri ce par însemnate [pe moment], sedovedesc fără importanță atunci când le ignori; iar altele, care parneînsemnate, devin înspăimântătoare atunci când le dai atenție. Lucrurilepot fi lesne îndreptate la început, dar nu și mai târziu. În multeîmprejurări, leacul însuși este pricina bolii: a lăsa lucrurile în voia lor nueste cea mai puțin plăcută dintre regulile vieții.

Baltasar Gracián, 1601–1658

Este tentant să dorim să ne îndreptăm greșelile, însă cu cât ne străduim mai tare, cu atât le agravăm mai mult. Adeseori dăm dovadă de o mai mare abilitate dacă lăsăm lucrurile așa cum sunt.

În 1971, când New York Times a publicat „documentele Pentagonului”, o serie de acte secrete legate de implicarea Statelor Unite în Indochina, Henry Kissinger a făcut o adevărată criză de furie. Iritat la culme din cauza vulnerabilității administrației Nixon față de acest gen de scurgeri de informații, el a elaborat un set de recomandări care au dus, în cele din urmă, la înființarea unei structuri numite a „instalatorilor”, a cărei misiune era să „repare

scurgerile”. Membrii acestei unități au fost cei care, ulterior, aveau să pătrundă prin efracție în birourile din sediul Partidului Democrat, adăpostite în clădirea Watergate și să declanșeze șirul de evenimente ce au dus la căderea lui Nixon. În realitate, publicarea documentelor Pentagonului nu reprezenta o amenințare serioasă la adresa administrației, dar reacția lui Kissinger a amplificat lucrurile.

Încercându-se să se rezolve o problemă, s-a creat alta: o adevărată

manie a securității informațiilor care, în ultimă instanță, avea să se dovedească distructivă pentru guvern. Dacă Kissinger nu ar fi dat importanță documentelor publicate, scandalul provocat de ele s-ar fi stins de la sine.

În loc să îndrepți, cu stângăcie, atenția generală asupra unei probleme, dându-i acesteia proporții exagerate prin sublinierea publică a preocupării și îngrijorării ce ți le provoacă, este adesea cu mult mai înțelept să faci pe aristocratul disprețuitor, care nu catadicsește să admită nici măcar faptul că problema respectivă

există. Această strategie poate fi aplicată în mai multe feluri.

În primul rând, ar fi atitudinea „strugurilor acri”. Dacă îți dai seama că ceea ce vrei îți va rămâne inaccesibil, cel mai rău lucru pe care îl poți face este să atragi atenția tuturor asupra dezamăgirii tale și să te lamentezi. O tactică infinit mai eficace este să te porți ca și cum lucrul acela nu te-a interesat, de fapt, niciodată. Când susținătorii lui George Sand au propus-o să devină prima femeie membru al Academiei Franceze (în 1861), scriitoarea și-a dat seama repede că propunerea nu avea nicio șansă de a fi acceptată. În loc să

se plângă, însă, a declarat că nu ținea deloc să facă parte dintr-un grup de palavragii ramoliți, demodați și de care se făcea, oricum, prea mult caz. Disprețul acesta a reprezentat reacția ideală – dacă

George Sand și-ar fi manifestat mânia că a fost respinsă, ar fi dezvăluit cât de mult ar fi însemnat pentru ea faptul de a fi fost acceptată. A preferat să-i eticheteze pe academicieni drept un grup de babalâci, așa că de ce să se fi înfuriat sau de ce să fi fost dezamăgită la ideea că nu va fi silită să-și piardă timpul cu ei?

Declararea strugurilor drept acri este interpretată uneori ca o demonstrație de slăbiciune. Nu așa stau lucrurile: este, dimpotrivă, o tactică a celor puternici.

OMUL ȘI UMBRA SA

Era odată un anume original care dorea să-și prindă propria umbră.

Face un pas, doi, spre ea, dar ea se îndepărtează. El iuțește pasul; ea face lafel. În sfârșit se apucă să alerge, dar cu cât fuge el mai repede, cu atât mairepede fuge și umbra, refuzând categoric să se predea, de parcă ar fi fost ocomoară. Dar ce să vezi? Excentricul nostru prieten se întoarce deodată înloc și pleacă. Numaidecât, se și uită înapoi. Acum umbra aleargă după el.

Frumoasele mele doamne, am observat adesea […] că Fortuna sepoartă cu noi cam în același fel. Unul încearcă din răsputeri s-o prindă pe

[această] zeiță și nu face decât să-și piardă timpul și să se ostenească învan. Altul pare că fuge departe de ea, dar, nu, ea însăși găsește plăcere în ase ține după el.

Fabule, Ivan Krâlov, 1768–1844

În al doilea rând, atunci când te atacă un inferior, abate de la tine atenția oamenilor precizând clar că atacul nici nu a fost băgat de seamă. Întoarce-ți privirea sau răspunde cu un surâs și arată cât de puțin te interesează. În mod similar, dacă ai comis o gafă, cea mai bună soluție este să o minimalizezi luând-o în ușor.

Împăratul japonez Go-Saiin, discipol și practicant fidel al ceremoniei ceaiului, avea un bol foarte vechi și extrem de valoros, cu care trezise invidia tuturor curtenilor. Într-o zi, un oaspete al său, Dainagon Tsunehiro, i-a cerut permisiunea să ducă bolul de ceai afară, la lumină, ca să-l cerceteze mai îndeaproape. Bolul nu era mai niciodată clintit de la locul lui de pe masă, dar împăratul se simțea bine dispus și i-a îngăduit s-o facă. Când Dainagon a luat bolul și a înaintat cu el spre grilajul verandei ca să-l ridice spre lumină, acesta i-a lunecat din mâini, a căzut pe o piatră din grădina de dedesubt și s-a sfărâmat în cioburi mărunte.

Desigur, împăratul fierbea de furie. „Am fost, într-adevăr, cum nu se poate mai neîndemânatic, să-l scap în felul acesta”, a spus Dainagon, înclinându-se adânc, „dar, de fapt, paguba nu este chiar atât de mare. Acest bol de ceai Ido era foarte vechi, e cu neputință

să spunem cât timp ar mai fi rezistat, și, oricum, nu era un obiect de utilitate publică, așa încât cred că este un noroc că s-a spart astfel.”

Această reacție surprinzătoare a avut un efect imediat: împăratul s-a liniștit. Dainagon nici nu s-a smiorcăit, nici nu s-a cufundat în scuze, ci și-a subliniat propria sa valoare și putere tratându-si greșeala cu o notă de dispreț. Împăratul era obligat să răspundă cu o indiferență aristocratică similară; mânia îl făcuse să pară josnic și

meschin – o imagine pe care Dainagon a știut s-o manipuleze.

Între egali, această tactică riscă să se întoarcă împotriva ta: indiferența manifestată de tine poate trece drept nesimțire. Față de un superior, însă, mai ales dacă reacționezi prompt și fără să faci multă zarvă, ea are mare efect: anume că îl scutești de a adopta o atitudine mânioasă, de a irosi timpul și energia pe care le-ar fi consumat lamentându-se pentru paguba suferită și îi oferi ocazia de a-și demonstra public propria sa generozitate plină de eleganță.

Dacă ne afundăm în scuze și refuzăm să ne recunoaștem greșeala sau înșelătoria atunci când suntem prinși, tulburăm și mai mult apele și ne agravăm situația. Cel mai adesea este mai înțelept să procedăm exact pe dos. Scriitorul renascentist Pietro Aretino se lăuda în mod frecvent cu ascendența sa nobiliară care era, desigur, pură invenție, pentru că tatăl său fusese, de fapt, cizmar. Atunci când unul dintre dușmanii săi a dat pe față penibilul adevăr, zvonul s-a răspândit cu repeziciune și, curând, toată Veneția (unde locuia el pe atunci) a fost cuprinsă de consternare, șocată de minciunile lui.

Dacă ar fi încercat să se apere, s-ar fi împotmolit și mai tare. Reacția sa a atins însă o culme a abilității: Aretino a declarat că era, într-adevăr, fiu de cizmar și acest lucru îi demonstra valoarea, căci reușise să se ridice din cel mai umil strat al societății până la cel mai de sus. De atunci încolo, nu a mai pomenit niciodată de minciunile înșirate în trecut, trâmbițându-și în schimb noua atitudine de om în stare să parvină prin propriile sale merite.

Nu uita: Reacția omului cu adevărat puternic în fața neplăcerilor neînsemnate, dar agasante o reprezintă disprețul superior. Nu lăsa niciodată să se vadă că un anumit lucru te supără

sau te jignește, pentru că în acest fel ai recunoaște existența unei probleme. Disprețul este o mâncare ce trebuie consumată rece și fără garnitură.

Imagine: O mică rană. Este ea mică, dar doare și te enervează.

Încerci o mulțime de medicamente, te plângi la toată lumea, te scarpini și îți zgândărești crusta. Doctorii complică lucrurile și mai râu, transformând mica rană într-o problemă serioasă. Dacă ai fi avut minte s-o lași în pace, s-ar fi vindecat de la sine, odată cu trecerea timpului și ai fi scăpat de o puzderie de griji.

Ultimul cuvânt: Învață cum să joci cartea disprețului. Acesta

este felul cel mai chibzuit de a te răzbuna. Căci sunt mulți aceia de care nu am fi știut nimic dacă dușmanii lor nu i-ar fi băgat în seamă.

Nu este răzbunare mai bună decât uitarea, întrucât ea înseamnă

îngroparea celor neînsemnați în pulberea propriei lor nimicnicii.

(Baltasar Gracián, 1601–1658)