sute de ryo și au început să se certe asupra întâietății. În toiul gâlcevii, au dat peste măsuța pe care stătea ceașca, iar aceasta a căzut și s-a spart. Licitația se încheiase. Fushimiya a lipit la loc cioburile și a pus ceașca deoparte, convins că toată povestea se sfârșise. După câțiva ani, însă, marele maestru al ceremoniei ceaiului Matsudaira Fumai i-a vizitat prăvălia și a cerut să vadă

ceșcuța în jurul căreia, între timp, se țesuse o adevărată legendă.

Fumai a cercetat-o. „Ca piesă în sine nu valorează mare lucru”, a

spus ei, „dar un maestru al ceremoniei ceaiului prețuiește sentimentul și asociațiile de idei mai mult decât valoarea intrinsecă

a obiectului.” A cumpărat-o și i-a plătit negustorului o sumă mare de bani. Astfel lipită cu clei, o ceașcă absolut obișnuită a devenit una dintre piesele de colecție cele mai celebre din Japonia.

Comentariu

Povestea ceștii arată, în primul rând, un aspect al banului –

faptul că cei care l-au creat sunt oamenii și că tot oamenii îi conferă

sens și valoare. În al doilea rând, că atât în cazul obiectelor, cât și în cazul banilor, curteanul prețuiește cel mai mult sentimentul și emoția înmagazinate în ele. Acestea le fac vrednice de dorința noastră de a le avea. Lecția este simplă: darurile și actele tale de generozitate au un cu atât mai mare impact cu cât pun în joc mai mult sentiment. Obiectele sau ideile care sunt încărcate de emoție ori reușesc să atingă o coardă sensibilă din sufletul cuiva au o putere mai mare decât banii pe care îi cheltuiești ca să cumperi un cadou scump, dar lipsit de viață și de expresivitate.

Varianta a VI-a

Akimoto Suzutomo, un bogat practicant al ceremoniei ceaiului, i-a dat odată o sută de ryo pajului său și l-a trimis să cumpere un bol de ceai de la un negustor anume. Când pajul a văzut bolul, s-a gândit că nu valora atât cât cerea negustorul și, după ce s-a târguit cu acesta, l-a luat la un preț mai mic, de numai nouăzeci și cinci de ryo. După câteva zile în care Suzutomo folosise bolul, pajul i-a povestit, mândru, ceea ce făcuse.

„Cât ești de nepriceput!”, a spus Suzutomo. „Un bol de ceai în schimbul căruia cineva cere o sută de piese de aur nu poate fi decât o moștenire de familie, un obiect de care un om nu se desparte decât pentru că are mare nevoie de bani, iar în cazul acesta speră să

găsească un cumpărător care să-i ofere chiar o sută cincizeci de ryo.

Deci, ce fel de suflet are acela care îi nesocotește sentimentele? În afară de aceasta, un lucru pentru care plătești o sută de ryo merită

să ți-l dorești, pe câtă vreme unul cumpărat cu nouăzeci și cinci nu impresionează pe nimeni. Prin urmare, nu vreau să mai văd

niciodată bolul acesta de ceai!” Suzutomo a poruncit ca bolul să fie pus undeva departe de privirea sa și nu l-a mai scos de acolo niciodată.

Comentariu

Dacă ții să te târguiești, reușești, poate, să economisești cinci ryo, dar jignirea pe care o aduci și impresia de meschinărie pe care o creezi le vei plăti cu reputația ta, adică prin ceea ce oamenii puternici prețuiesc cel mai mult. Învață să achiți prețul ce ți se cere

– astfel vei economisi ceva infinit mai valoros.

PEȘTII DE DAR

Lui Kung-yi Hsiu, primul ministru al regatului Lu, îi plăcea peștele.

De aceea, oamenii de pe tot cuprinsul țării îi aduceau în dar tocmai pește.

Însă Kung-yi nu obișnuia să primească daruri. Văzând aceasta, fratele săumai tânăr l-a mustrat, zicându-i: „Ție într-adevăr îți place peștele. Pentruce atunci nu primești darurile ce ți se fac?” Kung-yi i-a răspuns: „Tocmaipentru că îmi place peștele nu accept peștii care îmi sunt dăruiți. Dacă i-aș

accepta, m-aș pune în situația de a le rămâne obligat acestor oameni.

Odată ce le-aș fi obligat, s-ar putea să fiu silit să încalc legea de dragul lor.

Dacă încalc legea, voi fi destituit din funcția de prim-ministru. După ce aș

fi destituit din funcția de prim-ministru, s-ar putea să nu îmi mai permitsă-mi cumpăr pește. Din contră, dacă nu accept peștele dăruit de ei și nusunt destituit din funcția de prim-ministru, oricât pește am poftă să

mănânc, tot am posibilitatea să mi-l cumpăr.”

Han-fei- u, filosof chinez din secolul al III-lea î. Hr.

Varianta a VII-a

Pe la începutul secolului al XVII-lea, în Japonia, un grup de generali încercau să-și omoare timpul dinaintea unei bătălii importante punând la cale o întrecere de mirosit parfumuri. Fiecare participant contribuia cu un obiect care avea să le revină, ca premiu, câștigătorilor întrecerii: arcuri, săgeți, șei și alte lucruri ce și le-ar fi putut dori un războinic. Marele senior Date Masamune tocmai trecea, din întâmplare, pe lângă ei și s-a lăsat convins să li se alăture.

Ca premiu, a oferit o mică ploscă pe care o purta la brâu. Au râs cu toții – nimeni nu voia un dar atât de neînsemnat. Unul dintre slujitorii gazdei l-a acceptat însă.

După ce petrecerea s-a încheiat, iar generalii au mai rămas să

schimbe câteva cuvinte în fața cortului, Masamune a adus un armăsar superb și i l-a dat slujitorului, spunându-i: „Iată că din ploscă a ieșit un cal”. Încremeniți de uimire, generalii au fost pe dată cuprinși de regret pentru că disprețuiseră darul seniorului Masamune.

Comentariu

Masamune știa că banul îi dă celui care îl are posibilitatea de a le dărui bucurii oamenilor. Cu cât mai multe bucurii aduci celorlalți, cu atât ești mai admirat. Atunci când scoți un cal dintr-o biată ploscuță, faci dovada supremă a puterii tale.

Am luat bani numai de la cei ce își puteau permite să se lipsească de eiși erau dispuși să-i riște alături de mine, în escrocherii prin care îșiînchipuiau că îi fraieresc pe alții. Doreau banul de dragul banului. Euvoiam bani pentru luxul și plăcerile pe care mi le-aș fi oferit cheltuindu-i.

Pe ei rareori îi interesa firea omenească. De semenii lor știau puțin și lepăsa încă și mai puțin. Dacă ar fi studiat cu mai multă atenție oamenii,dacă ar fi căutat mai mult tovărășia acestora și ar fi alergat mai puțindupă dolarul cel atotputernic, nu ar fi fost niște victime atât de lesne deînșelat.

„Yellow Kid” Weil, 1875–1976

Imagine: Fluviul. Ca să te pui la adăpost sau să economisești apa, îl zăgăzuiești. Curând, însă, apa aceasta începe să miroase urât și devine mâloasă. Într-o asemenea baltă nu pot trăi decât viețuitoare inferioare, pe ea nu plutește niciun vapor, negoțul fluvial se oprește și el. Distruge barajul. Când apa curge nestingherită, aduce abundență, bogăție și putere unui număr din ce în ce mai mare de oameni. Fluviul trebuie să se reverse din când în când, pentru ca toate lucrurile bune să capete înflorire.

Ultimul cuvânt: Un om mare care are meteahna zgârceniei este

un mare prost, căci pentru cel suspus nu este viciu mai dăunător ca acesta. Un zgârcit nu poate cuceri nici pământuri, nici titluri de noblețe, căci nu are destui prieteni cu sprijinul cărora să facă ceea ce voiește. Cine dorește să aibă prieteni trebuie să nu își iubească

avutul, ci să dobândească prietenia prin daruri, căci așa cum magnetul atrage spre sine, subtil, fierul, la fel și aurul și argintul atrag inimile oamenilor. ( Le Roman de la rose, Guillaume de Lorris, circa 1200–1238)

CONTRAARGUMENT

Oamenii puternici nu uită nicio clipă că ceea ce li se oferă gratis ascunde, în mod inevitabil, o capcană. Prietenii care sar să-ți facă

servicii, fără a cere să-i plătești, îți vor pretinde mai târziu ceva cu mult mai scump decât suma ce s-ar fi cuvenit să le-o dai atunci când te-au ajutat. Chilipirul are întotdeauna ascunzișuri, atât de natură

materială, cât și de natură psihologică. Învață-te să plătești și să

plătești bine.

Pe de altă parte, legea de față îți oferă ocazii bune pentru escrocherie și înșelăciune dacă o aplici din celălalt punct de vedere.

Momeala „gratuității” a constituit mereu atuul de căpetenie al escrocului.