atenție. Iată-l: un om își arată firea până și în felul cum se ocupă delucrurile neînsemnate, căci tocmai atunci poate fi luat prin surprindere.
Aceasta se va dovedi adeseori o ocazie prielnică de a observa egoismulnesfârșit al firii omenești și deplina sa lipsă de considerație pentru alții;iar dacă defectele acestea ies la lumină din lucrurile mici sau numai dinpurtarea sa în toate, vei descoperi că stau și la temelia a ceea ce face în
chestiunile însemnate, deși el ar putea ascunde aceasta. Este un prilej cenu ar trebui pierdut. Dacă în chestiunile mărunte de fiecare zi – fleacurilevieții […] – un om este nesăbuit și nu caută decât ceea ce este în folosulsău ori slujește intereselor sale, aducând atingere drepturilor celorlalți,dacă își însușește ceea ce le aparține tuturor deopotrivă, poți să fii sigur că
în inima sa nu este dreptate și că ar fi un ticălos în toată regula dacă legeași constrângerile nu i-ar lega mâinile.
Arthur Schopenhauer, 1788–1860
Baroana era un spion excelent și a reușit să-l țină pe Henric sub control. Atunci când cel mai mic dintre fiii reginei, ducele d’Alençon, s-a împrietenit cu acesta atât de mult încât ea a început să se teamă că cei doi ar putea complota împotriva ei, i-a cerut Charlo ei să-l „preia” și pe duce. Această infamă reprezentantă a
„escadronului volant” l-a vrăjit repede pe d’Alençon și, curând, cei doi tineri au ajuns să se bată pentru ea, iar prietenia lor s-a destrămat odată cu pericolul potențial al conspirației.
Comentariu
Caterina știa de mult ce influență covârșitoare poate avea o metresă asupra unui om al puterii: propriul ei soț, regele Henric al II-lea, întreținuse una dintre cele mai odioase din toate, Diana de Poitiers. Această experiență o învățase că un astfel de bărbat dorește să simtă că poate cuceri o femeie fără să uzeze de atuul rangului, și-așa moștenit, nu câștigat pe merit. Numai că o asemenea dorință
lasă loc unei capcane uriașe – atâta vreme cât femeia începe idila prefăcându-se cucerită ca împotriva voinței ei, bărbatul nu va mai băga de seamă mai târziu că amanta capătă asupra lui puterea pe care o avusese Diana asupra lui Henric. Strategia Caterinei era, deci, să se folosească de această slăbiciune masculină în avantajul ei. Nu trebuia decât să slobozească nurii celei mai drăgălașe tinere femei de la curte, „escadronul ei volant”, asupra unuia sau altuia dintre cei care împărtășeau slăbiciunile defunctului ei soț.
Ține minte: Caută întotdeauna pasiunile și obsesiile imposibil de ținut în frâu. Cu cât mai intensă e pasiunea, cu atât mai vulnerabil este acela care o nutrește. Faptul poate părea surprinzător, fiindcă oamenii animați de pasiune dau impresia că ar Î
fi puternici. În realitate, însă, nu fac decât să umple scena cu felul lor spectaculos de a se manifesta, pentru ca, dincolo de această
diversiune, ceilalți să nu vadă cât sunt de slabi și de neajutorați.
Nevoia aceasta a bărbatului de a cuceri femeile dezvăluie o îngrozitoare vulnerabilitate, care, de mii de ani, a făcut din el o victimă. Cercetează acea parte a firii cuiva care este cea mai vizibilă: lăcomia, senzualitatea, frica intensă. Acestea sunt trăirile emoționale cu neputință de mascat și asupra cărora semenii noștri nu sunt capabili să exercite niciun control – iar prin ceea ce nu pot controla, îi poți controla tu pe ei.
Varianta a IV-a
Arabella Huntington, soția marelui magnat al căilor ferate de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Collis P. Huntington, avea o origine socială umilă și se zbătuse dintotdeauna să-și câștige un statut social printre egalii săi plini de bani. Dacă oferea o recepție la reședința ei din San Francisco, prea puțini erau reprezentanții elitei care s-o onoreze cu prezența. Cei mai numeroși o considerau o intrusă în lumea lor. Datorită fabuloasei averi a soțului ei, negustorii de obiecte de artă o curtau, dar cu o atât de vizibilă condescendență, încât era limpede că o socoteau și ei o parvenită. Un singur om de marcă dintre aceștia se purta cu totul altfel: Joseph Duveen.
În primii ani după ce s-au cunoscut, Duveen nu a făcut niciun efort pentru a o atrage în rândul clienților săi și a-i plasa tablouri scumpe. În loc să procedeze așa, o însoțea prin magazinele de lux și sporovăia cu ea pe îndelete despre reginele și prințesele pe care le întâlnise în viața lui sau alte asemenea subiecte. În sfârșit, se gândea ea, în sfârșit, iată cineva care o trata ca pe o egală sau chiar ca pe o persoană superioară, aparținând înaltei societăți. Dar în tot acest timp, dacă Duveen nu încercase să-i vândă obiecte de artă, reușise în schimb (și cu subtilitate) s-o educe din punct de vedere artistic –
adică s-o convingă că arta de cea mai bună calitate este arta cu prețurile cele mai ridicate. După ce Arabella și-a însușit acest mod de gândire, Duveen discuta cu ea de parcă femeia avea un gust desăvârșit, chiar dacă înainte de a-l cunoaște, noțiunile ei de estetică
se reduceau la zero.
Când, în 1900, Collis P. Huntington a plecat dintre cei vii,
averea i-a revenit Arabellei. Brusc, a început să cumpere tablouri scumpe de Rembrandt și Velásquez, de pildă – și numai de la Duveen. Câțiva ani mai târziu, negustorul i-a vândut celebrul Băiat în albastru de Gainsborough, la cel mai ridicat preț care fusese plătit vreodată până atunci pentru vreo operă de artă – o achiziție uimitoare în familia cuiva care anterior manifestase prea puțin interes pentru colecționarea picturilor.
Comentariu
Joseph Duveen a înțeles-o pe Arabella Huntington într-o clipă
și a sesizat numaidecât „mecanismul” reacțiilor ei: ea nu dorea decât să se simtă o persoană importantă și în casa ei, și în societate.
Teribil de nesigură de sine din cauza provenienței sociale modeste, avea nevoie de confirmarea noului ei statul social. Duveen a știut să
aștepte. În loc să se repeadă s-o convingă să colecționeze artă, a început să lucreze asupra punctelor ei vulnerabile. A făcut-o să
înțeleagă că merita atenția lui nu pentru că era soția unuia dintre cei mai bogați oameni din lume, ci datorită personalității ei ieșite din comun – acest lucru a dat-o gata. Duveen nu s-a arătat niciodată
condescendent față de ea. Prefera să nu-i țină lecții, ci să-i strecoare în minte ideile sale în mod indirect. Ca urmare, ea a devenit apoi unul dintre clienții săi cei mai statornici și mai generoși și, în plus, grație ei, a putut vinde Băiatul în albastru.
Nevoia de acceptare și de recunoaștere pe care o încearcă
oamenii, năzuința lor de a se ști importanți constituie cele mai
„productive” slăbiciuni din câte se pot exploata. În primul rând, pentru că este vorba despre trăsături aproape universale; în al doilea rând, pentru că e atât de ușor să profiți de ele. Tot ceea ce îți rămâne de făcut este să găsești modalități de a-i determina să se simtă mai bine, mai mulțumiți de ei înșiși, de gusturile lor, de poziția lor socială, de capacitatea lor intelectuală. Odată ce peștele mușcă din momeală, îl poți ține în undiță ani în șir. Îți asumi un rol pozitiv, întrucât le oferi acestor oameni ceva ce nu pot obține singuri. S-ar putea nici să nu-și dea seama vreodată că îi învârți pe degete ca pe un șurub și, chiar dacă își dau seama, s-ar putea să nu le pese, pentru că îi ajuți să se simtă mai bine în propria lor piele, iar acest lucru merită orice preț.
Varianta a V-a
În 1862, regele Wilhelm al Prusiei l-a numit pe O o von Bismarck prim-ministru și ministru de externe. Bismarck era deja cunoscut pentru cutezanța și ambiția lui, dar și pentru interesul deosebit pe care îl acorda întăririi armatei. Cum era înconjurat de liberalii din guvern – politicieni doritori să-i îngrădească
prerogativele, pentru Wilhelm era destul de periculos să-l plaseze pe Bismarck într-un asemenea context delicat. Soția sa, regina Augusta, încercase să-l facă să se răzgândească, însă, deși, de obicei, reușea să-l convingă, de data aceasta regele a rămas ferm pe poziție.
La numai o săptămână de la desemnarea sa ca prim-ministru, pe neașteptate, Bismarck a ținut un discurs în fața membrilor cabinetului, pentru a le demonstra necesitatea măririi efectivelor armatei. Și-a încheiat intervenția afirmând: „Asupra marilor chestiuni ale vremii nu se va decide prin discursuri sau rezoluții ale majorității, ci prin fier și sânge.” Cuvântarea a făcut imediat ocolul Germaniei întregi. Regina i-a spus regelui, pe un ton ridicat, că
Bismarck era un militarist barbar, care urmărea să pună mâna pe putere și că trebuia concediat. Liberalii din guvern erau cu totul de acord cu ea.
Reacția a fost atât de vehementă, încât lui Wilhelm începuse să-i fie teamă că, dacă îl păstrează în funcție, ar putea sfârși pe eșafod, asemenea lui Ludovic al XVI-lea al Franței.
BĂTĂLIA DE LA PHARSALOS
Când cele două armate [a lui Cezar și a lui Pompei] au ajuns laPharsalos și și-au așezat taberele acolo, gândurile lui Pompei s-au întorspe același făgaș de altădată, adică împotriva luptei. […] Dar cei din jurulsău erau foarte încrezători în victorie […] de parcă ar fi și cucerit-o. […]
Mai ales cavaleria ținea numaidecât să dea bătălia, căci [oamenii] eraubine înarmați și aveau cai voinici și își judecau vrednicia după cât de bunile erau caii și cât de arătoși erau ei înșiși, ca și după superioritatea lornumerică, pentru că ei erau cinci mii față de cei numai o mie ai lui Cezar.
