În această privință, nimeni nu l-a întrecut pe Joseph Weil, alias

„The Yellow Kid”, cel mai renumit dintre escrocii epocii noastre.

Weil a înțeles repede că escrocheriile devin posibile din cauza lăcomiei oamenilor. „Această dorință de a obține ceva fără să dai nimic în schimb”, scria el odată, „a costat scump pe mulți dintre cei care au avut de-a face cu mine și cu alți escroci. […] Atunci când oamenii vor învăța – lucru de care mă îndoiesc – că nu pot obține ceva nedând nimic în schimb, criminalitatea se va reduce și vom trăi cu toții în armonie.” Cu timpul, Weil a inventat numeroase metode de a-și amăgi victimele cu momeala unui câștig ușor. Obișnuia să le ofere „gratis” parcele de casă – cine ar putea rezista la o asemenea ofertă? – și apoi fraierii descopereau că trebuie să plătească

douăzeci și cinci de dolari ca să înregistreze vânzarea. Cum terenul îl „primeau” gratuit, li se părea că merită să achite această taxă, iar Yellow Kid aduna astfel mii de dolari din înregistrări fictive. Le dădea în schimb acte de proprietate false. Alteori le vorbea

victimelor despre curse de cai „aranjate” sau despre acțiuni care le-ar aduce câte două sute de procente în câteva săptămâni. Le înșira poveștile lui și vedea cum le strălucesc ochii la gândul unui câștig nemuncit.

Lecția este simplă: pune în undița înșelăciunii nada posibilității unui asemenea câștig ușor. Oamenii sunt din firea lor leneși și preferă ca bogăția să le cadă din cer, nu să muncească pentru ea. În schimbul unei sume modeste, sfătuiește-i cum să devină milionari (P. T. Barnum a făcut acest lucru la bătrânețe) și acea sumă modestă

se va transforma într-o avere odată ce o înmulțești cu numărul fraierilor care vin să te asculte. Amăgește oamenii fluturându-le pe sub nas perspectiva unei îmbogățiri ușoare și îți vei crea încă și mai multe ocazii de a-i înșela, întrucât lăcomia este suficient de puternică pentru a-i face orbi la orice altceva. După cum spunea Yellow Kid, jumătate din distracție e să le dai fraierilor o lecție de morală: Lăcomia costă.

LEGEA 41

EVITĂ SĂ CALCI PE URMELE UNUI

OM MARE

ARGUMENT

Când se întâmplă pentru prima dată, lucrurile par mai valoroase șimai originale. Dacă îi urmezi în funcție unui om mare sau dacă ești fiulunor părinți celebri, trebuie să realizezi de două ori mai mult decât eipentru a reuși să-i egalezi. Nu rătăci, pierdut, în umbra lor și nici nu telăsa încătușat într-un trecut cu care nu ai nimic comun. Fă-ți un numeprin tine însuți, într-un alt domeniu sau într-un alt mod. Ucide imagineatatălui, distruge-i moștenirea și făurește-ți puterea învățând să străluceștiîn stilul tău propriu.

ÎNCĂLCAREA LEGII

În 1715, când, la capătul unei domnii glorioase de cincizeci și cinci de ani, Ludovic al XIV-lea s-a stins din viață, ochii tuturor s-au îndreptat spre nepotul și succesorul său, viitorul rege Ludovic al XV-lea. Avea să fie acest băiețel de numai cinci ani un monarh la fel de mare ca Regele-Soare? Ludovic al XIV-lea făcuse dintr-o țară

aflată la capătul războiului civil, cea dintâi dintre puterile Europei.

Ultimii ani ai domniei fuseseră dificili – regele era bătrân și obosit –

dar toată lumea spera că tânărul moștenitor al tronului va deveni un conducător puternic, în stare să revigoreze regatul și să clădească

o nouă prosperitate pe temelia solidă pusă de bunicul său.

În acest scop, i s-au adus copilului ca preceptori savanții cei mai renumiți din Franța, care să-l învețe tot ceea ce trebuia să știe, să-l inițieze în arta guvernării și să-i explice metodele de a conduce oamenii, perfecționate de Regele-Soare. Educația sa nu a neglijat niciun domeniu. Dar când a venit la tron, în 1726, Ludovic al XV-lea

a suferit o bruscă transformare: a constatat că nu mai trebuia nici să

studieze, nici să facă pe plac altora, nici să se arate la înălțimea așteptărilor unor profesori. S-a văzut singur, în fruntea unui mare regat, dispunând de întreaga putere și bogăție cuvenite rangului sau. În sfârșit, putea să facă ceea ce voia.

În primii săi ani de domnie, Ludovic al XV-lea s-a lăsat în voia plăcerilor, abandonând frâiele guvernării în mâinile unui prim-ministru demn de toată încrederea, André-Hercule de Fleury. Nu existau motive de îngrijorare: regele era tânăr și trebuia să i se îngăduie un timp ca să-și trăiască tinerețea. În plus, de Fleury se dovedea a fi un prim-sfetnic cât se poate de destoinic. Treptat, însă, părea din ce în ce mai limpede că traiul acesta de huzur era ceva mai mult decât o toană trecătoare. Ludovic nu manifesta niciun interes pentru treburile țării. Grija lui cea mai serioasă nu o reprezentau finanțele Franței sau posibilitatea izbucnirii unui război cu Spania, ci plictiseala. Nu putea suferi să se plictisească și când nu vâna cerbi sau nu alerga după fete, își omora timpul la masa de joc, unde pierdea sume imense, noapte de noapte.

Ca de obicei, curtea reflecta ca o oglindă gusturile monarhului.

Jocurile de noroc și petrecerile luxoase au devenit nu numai o preocupare, ci și o obsesie. Curtenii nu se mai gândeau la viitorul Franței – își consumau energia încercând să-i fie pe plac regelui și să

obțină titluri care să le asigure venituri pe tot timpul vieții sau funcții în cabinet, unde, pentru muncă puțină, să capete salarii uriașe. Curtea mișuna de profitori, iar vistieria statului era amenințată de datorii care creșteau vertiginos.

În 1745, Ludovic al XV-lea s-a îndrăgostit de doamna de Pompadour, o femeie din clasele de mijloc, a cărei ascensiune socială se datora farmecului și inteligenței, dar și unei căsătorii avantajoase. Doamna de Pompadour a devenit metresa oficială a regelui și persoana care dădea tonul modei. Totuși doamna respectivă nu era lipsită de ambiții politice și nu a durat mult până

când și-a cucerit poziția de prim-ministru neoficial al Franței – ea, și nu regele numea sau destituia miniștrii, în mâinile ei, nu ale lui, se afla puterea.

Pe măsură ce îmbătrânea, Ludovic părea să aibă nevoie de din ce în ce mai multe distracții ca să alunge plictiseala. În parcul palatului Versailles, a pus să se construiască un bordel, Parc aux Cerfs, unde erau adunate unele dintre cele mai frumoase tinere din

țară. Regele putea ajunge acolo la orice oră, direct din apartamentele sale, prin tuneluri și scări secrete. După moartea doamnei de Pompadour, în 1764, locul de metresă regală l-a ocupat doamna du Barry, care, curând, a început să domine întreaga curte și, la fel ca predecesoarea ei, să se amestece în treburile statului.

Dacă unul dintre miniștri nu îi era pe plac, îl concedia. Toată

Europa s-a cutremurat de consternare când această femeie, o fiică

de brutar, a izbutit să obțină demiterea lui Etienne de Choiseul, un diplomat de mare valoare, care era ministrul de externe al Franței.

Motivul? Nu îi arătase destul respect. Treptat la Versailles și-au făcut „cuib” tot felul de escroci și de șarlatani, care îl exploatau pe rege atrăgându-l în practici oculte și în afaceri dubioase. Metehnele adolescentului răsfățat care se urcase pe tronul Franței cu atâția ani în urmă deveniseră și mai supărătoare odată cu vârsta.

EXCELAREA PRIN ÎNTÂIETATE

Mulți ar fi strălucit ca însăși pasărea Phoenix în ceea ce făceau dacă

nu le-ar fi urmat unor predecesori iluștri. Să fii primul înseamnă să ai unavantaj însemnat; să fii primul și eminent pe deasupra, înseamnă de două

ori pe atât. Fii tu cel care împarte întâi cărțile și vei câștiga. […] Primii sealeg cu toată faima ca moștenire cuvenită întâiului născut, iar cei de după

ei se mulțumesc cu subzistența prost plătită{3}. […]

A fost înțelept Solomon când a ales calea pașnică, lăsându-i-o pe cearăzboinică părintelui său. A schimbat calea și a ajuns mai lesne un erou.

[…]

Și marele nostru Filip{4} a guvernat de pe tronul prudenței întreagalume, spre minunarea veacurilor. Dacă împăratul{5}, neînvinsul său tată, afost o pildă de vitejie, Filip a fost una de prudență. […] Cu acest fel denoutate, cei bine sfătuiți își fac loc între oamenii mari.

Fără a ieși din hotarele artei lor, cei ingenioși știu să iasă însă dinobișnuit și găsesc chiar în profesia încărunțită pași noi spre eminență.

Horațiu i-a cedat epicul lui Virgiliu, iar Marțial lui Horațiu liricul.

Terențiu a ales comicul și Persius satiricul, aspirând fiecare la mândria dea fi primul în genul său literar. Fantezia cutezătoare nu s-a lăsat sedusă

niciodată de imitația facilă.

Eroul, Baltasar Gracián, 1637

Cuvintele-deviză care au rămas asociate cu domnia lui Ludovic

al XV-lea sunt: „Après moi, le déluge” , adică „După mine, potopul”

sau, cu alte cuvinte: „După ce mor eu, Franța nu are decât să se ducă

de râpă”. Într-adevăr, când a murit, în 1774, istovit de desfrâu și de boală, din finanțele publice, ca și din averea sa proprie nu mai rămăsese aproape nimic. Nepotul său, Ludovic al XVI-lea, moștenea o țară care avea o nevoie disperată de reforme și de un conducător puternic. Numai ca noul rege era încă și mai slab ca predecesorul său și nu a fost în stare să facă altceva decât să privească situația înrăutățindu-se și să asiste la izbucnirea revoluției. În 1792, regimul republican instaurat de Revoluția franceză a proclamat sfârșitul monarhiei și i-a dat regelui supranumele de „Ludovic Ultimul”.