Nu mai mică era disproporția între pedestrași, fiind patruzeci și cinci demii ai lui Pompei împotriva a douăzeci și două de mii ai dușmanului.
[În ziua următoare,] în timp ce infanteria se aruncase atât de aprig înlupta corp la corp, pe flancuri, cavaleria lui Pompei a înaintat mândră și
și-a deschis larg rândurile, astfel încât să ia prin învăluire flancul drept allui Cezar. Dar înainte de a-și începe atacul, cohortele lui Cezar s-aunăpustit drept înainte spre ei, fără să-și lanseze sulițele de la distanță șifără să le îndrepte asupra coapselor și picioarelor, cum făceau de obicei, înlupta corp la corp, ci ațintindu-le asupra chipurilor, așa cum îi învățaseCezar, care spera că acești tineri nobili, nu prea deprinși cu bătăliile și curănile, chipeși și în floarea tinereții, se vor teme de asemenea lovituri și nuse vor avânta să lupte, atât de frica primejdiei imediate de a-și pierdeviața, cât și pentru că și-ar fi pierdut pe viitor frumusețea din pricina unorcicatrice.
Și chiar așa s-a întâmplat, căci erau atât de puțin dispuși să primească
lovituri de suliță ce puteau să-i desfigureze, încât nu au mai îndurat să
vadă vârfurile armelor așa de aproape și s-au întors cu spatele, acoperindu-și fața ca să nu fie răniți.
Astfel cuprinși de derută, îndată au și pornit a face cale întoarsă și ase împrăștia în modul cel mai laș cu putință, compromițând soartaarmatei lor. Căci cei care îi puseseră pe fugă au dat năvală pe la spateasupra infanteriei, nimicind-o, iar pe ei trecându-i prin sabie.
Pompei, care comanda celălalt flanc al armatei, văzându-și cavaleriadistrusă și în plină dezordine, nu a mai fost el însuși și nici nu și-a maiamintit că era Pompei cel Mare, ci semănând cu un om pe care zeii îlvăduviseră de rațiune, s-a retras în cortul său fără să spună o vorbă și arămas acolo, să aștepte ce mai avea să se întâmple, până când din întreagasa armată s-a ales praful.
Viața lui Iulius Cezar, Plutarh, circa 46–120 d.Hr.
Bismarck știa că trebuia să vorbească cu regele înainte de a fi prea târziu. Își dădea seama că făcuse o gafă și că ar fi fost mai bine să-și mai fi domolit avântul verbal. Totuși, gândindu-se la strategia sa, a decis să nu își ceară scuze, ci să facă exact contrariul, îl cunoștea bine pe rege.
Când s-au reîntâlnit, după cum era și de așteptat, Wilhelm a venit „montat” de regină. A vorbit din nou despre teama sa de ghilotină, dar Bismarck a răspuns astfel: „Da, atunci, o să fim morți.
Tot trebuie să murim, mai devreme sau mai târziu, și ar putea exista, oare, o moarte mai vrednică de respect? Eu s-ar cuveni să
mor luptând pentru cauza regelui și stăpânului meu. Majestatea voastră ar muri pecetluind cu propriul său sânge drepturile regești Î
ce i-au fost date prin grația divină. Între eșafod și câmpul de luptă
nu există nicio deosebire când este vorba despre jertfirea trupului și a vieții în numele drepturilor dăruite prin grația lui Dumnezeu!” Și a continuat pe același ton, făcând apel la simțul onoarei regelui și la măreția misiunii sale de comandant suprem al armatei. Cum și-ar putea îngădui suveranul să se lase influențat de unul și de altul? Nu era, oare, onoarea Germaniei mai presus de ciorovăielile asupra unor cuvinte? Bismarck nu numai că și-a convins regele să țină
piept atât reginei, cât și parlamentului, ci l-a determinat să fie de acord și cu modernizarea și mărirea efectivelor armatei – visul și scopul dintotdeauna al cancelarului.
Comentariu
Bismarck știa că regele se simțea dominat de cei din jur. Știa că
primise o educație milităroasă, că i se insuflase un profund cult al onoarei și că se jena de docilitatea cu care se comporta în fața reginei și a miniștrilor săi. Wilhelm nutrea aspirația tainică de a fi un rege mare și puternic, dar nu îndrăznea să-și manifeste ambiția de teamă că ar putea sfârși asemenea lui Ludovic al XVI-lea. Dacă
etalarea curajului ascunde uneori timiditatea, timiditatea sa ascundea nevoia de a-și demonstra curajul și de a le arăta tuturor cine este el de fapt.
Cancelarul intuise dorul de glorie din spatele aparenței pacifiste a regelui, astfel încât i-a exploatat nesiguranța de sine, manevrându-l și silindu-l să se angajeze în trei războaie și, ulterior, în întemeierea imperiului german. Timiditatea este una dintre slăbiciunile cel mai lesne de manipulat. Sfioșii tânjesc adeseori să fie contrariul a ceea ce sunt – adică, să urmeze modelul lui Napoleon.
Le lipsește, însă, forța interioară. În esență, poți să fii tu Napoleonul lor și să-i împingi la fapte cutezătoare, care să slujească scopurilor tale, dar, în același timp, să îi facă dependenți de tine. Nu uita: caută contrariul a ceea ce se vede și nu te lua niciodată după
aparențe.
Imagine: Șurubul. Dușmanul tău are secrete bine păzite și gânduri ascunse. Dar acestea ies la iveală fără ca el să-și dea seama.
Undeva, există întotdeauna un punct slab, moale – în creștet, în
inimă, în vintre. Odată ce l-ai găsit, apeși șurubul și îl învârți cum vrei.
Ultimul cuvânt: Descoperă punctul slab al fiecăruia. Aceasta este arta de a-i îmboldi voința la acțiune. Este nevoie mai degrabă
de iscusință decât de hotărâre. Trebuie să știi cum să îl iei pe orice om în parte. Fiece act de voință are o cauză care depinde de înclinația [fiecăruia]. Toți oamenii sunt idolatri, unii [idolatrizează]
faima, alții, interesul propriu, cei mai mulți, plăcerea. Iscusința constă în a cunoaște acești idoli, pentru a te folosi de el. Dacă afli motivul de căpetenie al [acțiunilor] unui om, este ca și cum ai deține cheia voinței lui. (Baltasar Gracián, 1601–1658) CONTRAARGUMENT
Exploatarea slăbiciunilor omenești comportă un pericol semnificativ: poți declanșa ceva ce nu vei mai reuși să ții sub control.
În jocurile puterii, ai mereu în vedere perspectiva și îți calculezi planul cu câteva etape înainte. În plus, profiți de faptul că alte persoane sunt mult mai emotive decât tine și nu se dovedesc capabile de o asemenea clarviziune. Dacă, însă, te joci cu vulnerabilitatea lor, adică tocmai cu aria asupra căreia sunt cel mai puțin în stare să-și exercite controlul, riști să dezlănțui emoții ce ar putea să-ți strice proiectele. Când îi mâni pe timizi să se lanseze în acțiuni cutezătoare, adeseori merg prea departe; când răspunzi nevoii lor de atenție sau recunoaștere, constați că așteaptă de la tine cu mult mai mult decât vrei să le oferi. Elementul de neajutorare și infantilism pe care mizezi se poate întoarce împotriva ta.
Cu cât punctul vulnerabil are o natură mai profund emoțională, cu atât și pericolul este mai mare. Fii, așadar, pe deplin conștient de limitele acestui joc cu slăbiciunile și nu te lăsa îmbătat de controlul pe care simți că îl ai asupra victimelor tale. Nu uita că ceea ce trebuie să te intereseze este puterea, nu unul singur dintre aspectele ei, adică bucuria de a stăpâni.
LEGEA 34
POARTĂ-TE REGEȘTE ȘI VEI FI
TRATAT CA UN REGE
ARGUMENT
Adesea, felul în care ești tratat depinde chiar de ținuta și de stilul tău:privind lucrurile în perspectivă, un aer de simplitate „populară” va faceoamenii să nu te mai respecte. Un monarh se respectă pe sine și își atragerespectul tuturor. Comportându-te regește și arătând că ai deplină
încredere în propria ta putere, creezi impresia că ești destinat să porțicoroană.
ÎNCĂLCAREA LEGII
În iulie 1830, la Paris a izbucnit o mișcare revoluționară care i-a impus regelui Carol al X-lea să abdice. S-a creat o comisie, formată
