„Șah-mat” înseamnă textual „regele este mort”. […]

Ceea ce știm despre motivația inconștientă a jocului de șah ne spunecă acesta nu putea reprezenta decât dorința de a-l învinge pe tată într-unmod acceptabil. […]

Fără îndoială, este semnificativ faptul că avântata odisee a lui PaulMorphy [șahist campion din secolul al XIX-lea] spre culmile șahului aînceput exact la un an după moartea neașteptată a tatălui său, evenimentcare îl șocase profund și putem presupune că excepționalul său efort desublimare, ca în Hamlet-ul lui Shakespeare sau în tratatul despreinterpretarea viselor al lui Freud, constituise o reacție la acest șoc. […]

Ar trebui discutat acum și despre modul în care au fost receptatesuccesele lui Morphy, pentru că ele erau de natură să suscite întrebărilegate de posibilitatea ca prăbușirea lui ulterioară să nu fi fost cumvainfluențată de eventuala sa apartenență la acel tip de indivizi pe careFreud îi descrie ca Die am Erfolge scheitern („cei pe care succesul îi distruge”). […] Adică, în termeni de psihologie, a fost Morphy înspăimântat de propria sa infatuare atunci când [marele său succes] a primit în plin lumina reflectoarelor celebrității? Freud a arătat că oamenii cedează nervos sub tensiunea unui succes prea mare pentru că îl pot suporta numai în imaginație, nu și în realitate. A-ți castra tatăl în vis este un lucru foarte diferit față de a o face în realitate. Situația reală

declanșează vinovăția inconștientă în forma sa cea mai gravă, iar pedeapsapoate fi prăbușirea psihică.

Problema lui Paul Morphy, Ernest Jones, 1951

Când atenianul Pericle s-a hotărât să-și înceapă cariera de om de stat, a căutat acel unic lucru care lipsea din spectrul vieții politice a cetății. Cei mai mulți dintre politicienii de marcă ai epocii sale se alăturaseră partidului aristocrației. El însuși le împărtășea punctul de vedere. Cu toate acestea, s-a decis să se apropie de reprezentanții democrației. Opțiunea nu avea nimic de-a face cu opiniile sale intime, dar l-a lansat în chip strălucit. A devenit de nevoie un om al poporului. În loc să facă fața competiției într-o arenă plină de conducători iluștri, aparținând atât prezentului, cât și trecutului, Pericle a preferat să-și câștige renumele pe un teren unde nu exista nimeni care să-l pună în umbră.

La începutul carierei sale de pictor, Diego Velásquez și-a dat seama că nu îi putea concura în rafinament sau în tehnică pe înaintașii săi, marii maeștri ai Renașterii. Prin urmare, a ales o manieră de a picta care, după canoanele vremii, părea aspră și lipsită de finețe – un stil nemaivăzut la nimeni până atunci. Acesta a fost stilul în care artistul și-a creat capodoperele. La curtea Spaniei se găseau destui oameni dornici să demonstreze că o rupseseră cu trecutul. Noutatea artei lui Velásquez i-a încântat. În general, semenii noștri se tem să se despartă de tradiție în mod atât de cutezător, dar în taină îi admiră pe cei capabili să renunțe la vechile canoane și să aducă un suflu nou în cultură. Iată de ce se poate dobândi o atât de mare putere prin „umplerea golurilor”.

De-a lungul istoriei se manifestă un soi de prostie încăpățânată

care reprezintă un impediment serios: convingerea superstițioasă

conform căreia, dacă predecesorul tău a avut succes făcând cutare și cutare lucru, tu îi poți reedita reușita procedând exact la fel. Acest tip de gândire la indigo îi va seduce pe indivizii lipsiți de inventivitate, deoarece este lesne de înțeles și pe potriva timidității sau lenei lor naturale. Numai că împrejurările nu se repetă

niciodată ca la indigo.

În timpul celui de-al doilea război mondial, când generalul Douglas MacArthur a primit comanda forțelor americane din insulele Filipine, un aghiotant i-a dat un carnet în care erau consemnate metodele de lucru ce se dovediseră eficiente, precedentele create și diferite alte soluții aplicate de predecesorii săi în funcție. MacArthur l-a întrebat pe aghiotant câte exemplare din Î

acest carnet existau în total. „Șase”, a răspuns cel întrebat. „În regulă”, a spus generalul, „le strângi pe toate șase și le dai foc la toate. Nu am de gând să mă las condus de precedente. Atunci când va apărea o problemă, voi lua imediat hotărârea ce se impune.”

Adoptă și tu această strategie drastică față de trecut: arde toate carnetele și învață-te să reacționezi la evenimente pe măsură ce survin.

S-ar putea să crezi că te-ai detașat de predecesori sau de imaginea paternă, dar pe măsură ce înaintezi în vârstă trebuie să-ți păstrezi vigilența – ia seama să nu devii tu însuți tatăl împotriva căruia te-ai răsculat cândva. În tinerețe, Mao Tse-tung își detesta tatăl și, luptându-se cu el, și-a definit propria sa personalitate și propriul său sistem de valori. Totuși, odată cu bătrânețea, ideile tatălui său le-au înlocuit pe cele în care crezuse când era tânăr.

Bătrânul prețuise mai mult munca fizică decât intelectul, lucru de care tânărul Mao își bătuse joc, însă îmbătrânind, s-a reîntors în chip inconștient la părerile părintelui său și a început să susțină puncte de vedere învechite sau absurde, datorită cărora o întreagă

generație de intelectuali chinezi a fost silită să facă muncă brută – o greșeală de coșmar ale cărei costuri rămân greu de evaluat. Nu uita: tatăl tău ești tu însuți. Nu petrece ani întregi creându-ţi personalitatea ca, din nebăgare de seamă, să îngădui unei fantome a trecutului – tată, obișnuință, tradiție, istorie – să ți se strecoare în suflet.

În sfârșit, așa cum reiese și din povestea regelui Ludovic al XV-lea, siguranța și prosperitatea tind să ne facă leneși sau măcar inactivi: dacă puterea noastră nu este amenințată de nimic, nu avem de ce să acționăm. Acesta este pericolul grav care îi pândește mai ales pe cei care obțin succesul sau puterea la o vârstă pretimpurie.

De exemplu, dramaturgul Tennessee Williams s-a văzut proiectat pe firmamentul celebrității brusc, odată cu triumful piesei sale Menajeria de sticlă. Mai târziu, avea să scrie: „Viața pe care o dusesem înainte de acest succes îmi impusese răbdarea – o viață de încleștare, trăită de azi pe mâine, dar o viață bună fiindcă era tocmai acel soi de viață pentru care este creat organismul uman. Nu mi-am dat seama de câtă energie vitală am consumat în această luptă decât în clipa când lupta a dispărut. Eram, în sfârșit, în siguranță. M-am așezat jos și m-am uitat în jur și, deodată, m-am simțit foarte deprimat”. Williams a făcut o cădere nervoasă, care, de fapt, poate

că l-a ajutat: ajuns, din punct de vedere psihic, la limită, a reînceput să scrie cu aceeași vitalitate de altădată și a creat Un tramvai numit dorință. La fel, Fiodor Dostoievski, ori de câte ori scria un roman de succes, simțea că stabilitatea financiară câștigată făcea actul de creație inutil. Își lua toate economiile, se ducea la cazinou și nu pleca de acolo până nu pierdea și ultimul bănuț. Odată redevenit sărac, putea din nou să se așeze la masa de scris.

Nu este necesar să ajungi la asemenea extreme, dar trebuie și fii pregătit și te întorci din punct de vedere psihologic la „căsuța” de plecare; este mai bine așa decât să te îngrași și să lenevești în prosperitate.

Pablo Picasso suporta succesul, dar numai schimbându-și mereu stilul, adeseori chiar renunțând total la ceea ce tocmai îi adusese o altă serie de reușite. Se întâmplă frecvent ca triumfurile timpurii să

ne transforme în propria noastră caricatură. Oamenii puternici știu să evite acest gen de capcane. Asemenea lui Alexandru cel Mare, ei nu încetează nicio clipă să lupte ca să se re-creeze. Tatălui nu trebuie să i se permită să revină – trebuie ucis iar și iar, în fiecare etapă a vieții.

Imagine: Tatăl. Își ține copiii sub umbra sa uriașă, într-o sclavie care durează mult după moartea sa, strivindu-le spiritul tineresc și silindu-i să pășească pe același vechi făgaș pe care a mers el. Tatăl cunoaște multe vicleșuguri. Trebuie să-l ucizi la fiecare încrucișare de drumuri și să ieși din umbra lui.

Ultimul cuvânt: Ferește-te să calci pe urmele unui om mare –

vei fi silit să înfăptuiești lucruri de două ori mai mari decât el ca să-l întreci. Cei care urmează sunt luați drept imitatori. Oricât ar asuda, nu vor scăpa niciodată de această povară. Nu oricine se pricepe să

găsească o cale nouă pentru excelență, un drum modern către faimă. Sunt multe care duc la originalitate, nu toate lesnicioase.

Cele mai noi pot fi greu de străbătut, dar adeseori sunt scurtături pe care ajungi la mărire. (Baltasar Gracián, 1601–1658) CONTRAARGUMENT

Umbra unui mare predecesor poate fi folosită în avantajul tău

dacă o transformi într-o șmecherie, o tactică la care renunți imediat ce te-a adus la putere. Napoleon al III-lea a utilizat numele și legenda ilustrului său unchi Napoleon Bonaparte ca să devină întâi președintele și apoi împăratul Franței. Odată ajuns pe tron, nu s-a lăsat încătușat de trecut: a arătat de îndată ca domnia lui avea sa fie diferită și a avut grijă să nu permită poporului să aștepte de la el gloria pe care şi-o cucerise Napoleon I.

Totuși, în trecut se găsesc multe lucruri utile, multe realizări pe care ar fi o prostie sa le respingi numai ca să te detașezi de el. Chiar și Alexandru cel Mare a recunoscut și s-a lăsat influențat de priceperea tatălui său în a organiza armata. Dacă exagerezi cu demonstrațiile de originalitate doar ca să arăți că procedezi altfel decât predecesorii tăi, riști să pari copilăros și necontrolat – în afară

de cazul când acțiunile tale au o justificare logică.

Iosif al II-lea, fiul împărătesei Maria Theresa a Austriei, își făcea un punct de onoare din a fi exact opusul mamei sale – se îmbrăca asemenea oamenilor de rând, stătea la hanuri, și nu în palate și ținea să fie cunoscut ca „împăratul poporului”. Maria Theresa avusese mereu o atitudine regească, dar fusese foarte iubită de supuși și îi guvernase cu o înțelepciune pe care o învățase de una singură. Dacă ai inteligența și instinctul care să te îndrume în direcția corectă, nu are ce să-ți strice dacă te joci de-a rebelul. Dar dacă ești o persoană mediocră, așa cum era Iosif al II-lea în comparație cu mama sa, ai face mai bine să înveți din știința și experiența predecesorului tău, pentru că ele se întemeiază pe realitate.

În sfârșit, este înțelept uneori să nu-i scapi din ochi pe cei tineri, viitorii tăi rivali în lupta pentru putere. Așa cum tu încerci să-ți înlături tatăl, curând vor încerca ei să te înlăture pe tine, denigrându-ți realizările. Pe când te înalți revoltându-te împotriva trecutului, supraveghează-i și pe cei care vin din urmă și nu le da ocazia să ţi-o ia înainte.

Marele sculptor și arhitect baroc Pietro Bernini se pricepea de minune să-și adulmece rivalii potențiali și să-i țină în umbră. Într-o zi, un tânăr zidar numit Francesco Borromini i-a arătat schițele lui de arhitectură. Dându-și seama imediat că avea de-a face cu un talent real, Bernini l-a luat ca ajutor, ceea ce pe tânăr l-a bucurat mult, deși, de fapt, nu era vorba decât de o manevră tactică –

maestrul îl ținea astfel pe discipol sub strictă supraveghere și își

putea desfășura jocurile psihologice asupra lui, creându-i un complex de inferioritate. Într-adevăr, în ciuda înzestrării sale, Borromini nu a ajuns niciodată la o faimă comparabilă cu a lui Bernini. Acesta a practicat strategia aceasta o viață întreagă: temându-se, de pildă, că marele sculptor Alessandro Algardi l-ar eclipsa, a aranjat astfel încât acesta să nu găsească de lucru decât ca ajutor al său. Iar orice ajutor care se revolta împotriva autorității lui Bernini și încerca să-și croiască un drum propriu risca să-și ruineze cariera.

LEGEA 42

LOVEȘTE PĂSTORUL ȘI TURMA SE

VA ÎMPRĂȘTIA

ARGUMENT

Adeseori, toate problemele ți se trag de la un singur om puternic – celcare tulbură apele și otrăvește sufletele binevoitoare, unealta aroganței.

Dacă le permiți unor asemenea inși să-și facă jocul, nu vor întârzia să-șicâștige adepți. Nu aștepta ca necazurile pe care ți le provoacă să seagraveze și nu încerca să negociezi cu ei – sunt incorigibili. Neutralizează-le influența izolându-i sau compromițându-i. Scoate din luptă păstorul șiturma va fi pusă pe fugă.

RESPECTAREA LEGII (I)

Spre sfârșitul secolului al VI-lea î. Hr., orașul-stat Atena i-a răsturnat de la putere pe o serie de tirani mărunți care dominau scena politică a cetății de câțiva zeci de ani. S-a instaurat un regim democratic ce avea să dureze vreme de peste un veac și să constituie temelia hegemoniei ateniene și cea mai de seamă realizare a cetățenilor ei. Dar pe măsură ce evolua democrația, se contura și o problemă cu care cetatea nu se mai confruntase până atunci: ce trebuia făcut cu cei ce nu erau interesați în păstrarea coeziunii acestei mici formațiuni statale înconjurate de dușmani și care nu se gândeau decât la interesele, ambițiile și intrigile lor meschine?

Atenienii știau că dacă îi lăsau în voia lor pe acești indivizi, îngăduindu-le să semene discordia, să divizeze poporul și să

provoace tulburări, riscau să pună în primejdie regimul democratic.

Pedepsele brutale de altădată nu se mai potriveau cu noua ordine civilizată instituită în cetate. S-a găsit însă o soluție mai puțin violentă până și pentru acești oameni „bolnavi” de egoism

cronic: o dată pe an, cetățenii urmau să se adune în piața publică și să scrie pe o tăbliță (un ostrakon) numele unuia dintre ei pe care doreau să-l îndepărteze din Atena pentru o perioadă de zece ani.