Arta puterii, R. G. H. Siu, 1979
Avem de-a face cu trei feluri de timp, fiecare prezentând probleme rezolvabile prin abilitate și antrenament. În primul rând, există timpul îndelungat – dilatat în ani întregi, care poate fi
„stăpânit” prin răbdare și corecții ușoare de direcție. Cu timpul îndelungat trebuie să umblăm cu grijă, atitudinea cea mai potrivită
fiind, în general, una defensivă – este arta de a nu acționa impulsiv, de a aștepta ocazia prielnică. În al doilea rând, există timpul impus
– un interval limitat, pe care îl putem utiliza ca pe o armă ofensivă, pentru răsturnarea planurilor de sincronizare ale adversarilor. În sfârșit, există un timp de finalizare – când planul trebuie executat cu toată viteza și forța. Am așteptat, am găsit momentul și am trecut la acțiune fără ezitare.
Timpul îndelungat. Celebrul pictor Chou Yung, trăitor în secolul al XVII-lea, pe vremea dinastiei Ming, ne povestește o întâmplare care i-a schimbat pentru totdeauna felul de a fi. Într-o după-amiază târzie de iarnă, s-a pornit să viziteze un oraș de pe
celălalt mal al fluviului pe țărmul căruia se afla orașul său. Luase cu el câteva cărți și documente importante și plătise unui băiat să-l ajute să le care. Pe când podul plutitor se apropia de malul celălalt, Chou Yung l-a întrebat pe cârmaci dacă va avea timp să ajungă în oraș înainte de a se închide porțile, pentru că era ceva drum până
acolo și începuse să se întunece. Cârmaciul i-a aruncat o privire băiatului, s-a uitat la legăturica în care erau cărțile și documentele și a răspuns: „Da, dacă nu o să mergeți prea repede”.
Când au plecat la drum, însă, soarele era pe cale să apună.
Temându-se că ar putea găsi porțile cetății încuiate și că ar fi siliți să
petreacă noaptea în afara zidurilor, pe unde mișunau tâlharii de prin partea locului, Chou și băiatul au luat-o la picior din ce în ce mai repede, până când au început să alerge de-a binelea. Deodată, sfoara cu care erau legate cărțile și documentele s-a rupt și toate hârtiile s-au împrăștiat pe jos. Le-au trebuit câteva minute bune ca să le adune și să lege pachetul la loc, și pe când au ajuns, porțile orașului erau deja zăvorâte – era prea târziu.
Dacă iuțești pasul de frică sau nerăbdare, îți creezi o sumedenie de probleme pe care ești silit să te oprești ca să le rezolvi, astfel încât, până la urmă, pierzi mai mult timp decât dacă nu te-ai fi grăbit. Se întâmplă uneori ca cei grăbiți să înainteze mai repede, dar hârtiile li se împrăștie peste tot, se ivesc primejdii neașteptate și au mereu o mare bătaie de cap cu soluționarea dificultăților pe care și le-au creat singuri. Există situații când cea mai bună mișcare în fața pericolului este tocmai să te abții de la a face vreo mișcare – să
aștepți, în mod deliberat, și să reduci viteza. Odată cu trecerea timpului, ți se vor prezenta ocazii favorabile ce nici măcar nu ți le-ai fi imaginat.
Așteptarea presupune exercitarea unui control strict nu numai asupra propriilor tale stări emoționale, ci și ale colegilor sau aliaților tăi, care, luând, în chip eronat, acțiunea drept putere, ar încerca să
te împingă, impulsivi, să treci la fapte. Pe de altă parte, îți poți încuraja rivalii să comită acest gen de greșeală: dacă îi lași să se repeadă orbește, în plină primejdie, în timp ce tu faci un pas îndărăt și aștepți, curând vei vedea că vine și momentul potrivit ca să
intervii și să aduni cioburile. Aceasta a fost înțeleaptă strategie de bază a marelui împărat Tokugawa Ieyasu, din Japonia începutului de secol al XVII-lea. Atunci când predecesorul său, încăpățânatul Hideyoshi, sub ordinele căruia slujise în calitate de general, a pus la
cale o pripită invazie a Coreei, Ieyasu a preferat să stea deoparte.
Știa că invazia avea să fie un dezastru și că va duce la căderea lui Hideyoshi. E mai bine să aștepți cu răbdare, pe linia de tușă, chiar vreme de mulți ani, pentru ca apoi să fii în măsură să preiei puterea, la momentul potrivit – adică exact așa cum a procedat, cu mare măiestrie, Ieyasu.
PĂSTRĂVIȚA ȘI PORCUȘORUL
În luna mai, un pescar stătea cu undița pe malul Tamisei, cu o muscă
artificială în cârlig. A aruncat momeala cu atâta artă, încât o păstrăviță
tinerică se și repezea s-o apuce, când mamă-sa a oprit-o. „Niciodată”, i-aspus ea, „niciodată, copila mea, să nu te grăbești atunci când te pot pândipericole. Acordă-ți timp destul ca să te gândești înainte de a-ți asuma unrisc ce ți-ar putea fi fatal. De unde știi că arătarea aceea este chiar o muscă
și nu vreo capcană a dușmanului? Lasă mai întâi pe altcineva să facă
această experiență. Dacă e o muscă, primul atac va da probabil greș, dar aldoilea poate fi încercat dacă nu cu succes, atunci măcar fără risc.”
Nici nu încheiase bine păstrăvița-mamă ce avusese de spus, că unporcușor a apucat pretinsa muscă și a devenit pildă grăitoare pentru fiicacea nesocotită, despre cât de mare însemnătate avea sfatul mamă-sii.
Fabule, Robert Dodsley, 1703–1764
Nu este vorba de a încetini timpul ca să trăiești mai mult sau să
guști mai pe îndelete clipa trecătoare, ci ca să joci mai bine jocul puterii. În primul rând, atunci când mintea îți este eliberată de zăpăceala permanentelor probleme urgente, vei vedea mai departe în viitor. În al doilea rând, vei fi capabil să reziști momelilor pe care oamenii ți le plimbă pe sub nas și vei evita să ajungi unul dintre fraierii grăbiți să se năpustească în capcană. În al treilea rând, vei dispune de o marjă mai mare, care să-ți asigure flexibilitatea. Ți se vor ivi, în mod inevitabil, ocazii favorabile neașteptate, pe care le-ai fi pierdut dacă ai fi iuțit pasul. În al patrulea rând, nu vei trece de la un lucru la altul fără să finalizezi niciunul. Așezarea unei temelii de putere solide necesită, uneori, ani întregi – ai grijă să torni bine betonul. Nu fi un meteor, care strălucește doar o clipă – singurul succes durabil este acela construit încet și sigur.
În sfârșit, încetinirea ritmului îți va crea o perspectivă mai clară
asupra timpului în care trăiești, ajutându-te să te detașezi din punct
de vedere emoțional ca să distingi mai limpede contururile evenimentelor ce urmează. Cei grăbiți se înșală adeseori luând fenomenele episodice și de suprafață drept evenimente decisive și văzând numai ce doresc să vadă. Este cu mult mai bine să percepi clar realitatea, oricât ar fi ea de neplăcută și oricât ți-ar îngreuna ducerea la bun sfârșit a planurilor.
Timpul impus. Ca să reușești să impui timpul, secretul constă
în compromiterea planificării temporale a altora – îi determini să se pripească, îi silești să aștepte, îi obligi să-și schimbe ritmul de înaintare, le distorsionezi percepția timpului. Perturbând calculele de timp ale adversarilor, dar rămânând tu însuți răbdător și calm, îți oferi un răgaz în plus, ceea ce înseamnă că jocul este pe jumătate câștigat.
În 1473, marele sultan turc Mahomed Cuceritorul i-a poftit pe unguri să vină la negocieri ca să se pună capăt unui război în care cele două țări se aflau angajate de ani întregi. Când emisarul ungur a sosit la Înalta Poartă și tratativele trebuiau să înceapă, demnitarii turci s-au scuzat plini de umilință – sultanul tocmai părăsise capitala, Istambul, ca să se războiască împotriva unui vechi dușman, Uzun Hasan, dar, cum ținea să încheie cât mai repede pacea cu ungurii, îl invita pe trimisul lor să i se alăture pe câmpul de bătălie.
Până să ajungă ungurul la locul cu pricina, Mahomed deja plecase către est, în urmărirea acestui dușman al său care se mișca atât de iute. Așa s-au petrecut lucrurile de câteva ori. Când emisarul ajungea undeva, turcii îl copleșeau cu daruri, îi ofereau ospețe și îl răsfățau cu ceremonii plăcute, dar care îi consumau timpul. În cele din urmă, sultanul l-a înfrânt pe Uzun Hasan și s-a întâlnit cu solul ungur. Condițiile pe care dorea să le impună Ungariei erau însă
excesiv de aspre. După câteva zile, negocierile au luat sfârșit, fiindcă
nu se ieșise din impas. Pe sultan acest lucru nu îl deranja câtuși de puțin. De fapt, asta și dorise. Planificându-și campania împotriva lui Uzun, știa că, dacă își concentra trupele în est, flancul său vestic avea să rămână vulnerabil. Ca să împiedice Ungaria să profite de această slăbiciune și de faptul că atenția sa era îndreptată altundeva, i-a aruncat momeala tratativelor de pace, impunându-i să aștepte –
adică să facă ce voia și când voia el.
A-i face pe oameni să aștepte constituie o modalitate esențială
de a le impune timpul tău – cu condiția ca ei să nu-și dea seama care
