Odată pătruns în cercurile palatului, călugărul s-a făcut indispensabil și a ajuns să aibă o putere enormă. A țintit cel mai sus cu putință – către persoana în mâinile căreia se găseau frâiele guvernării: Alexandra (care își domina soțul), ca să descopere că nu mai era nevoie s-o separe de mediul ei. Izolarea deja exista.

Strategia lui Rasputin îți poate aduce o mare putere. Caută mereu oameni cu funcții înalte, dar care rămân în afara grupului. Ei seamănă cu niște fructe coapte, gata să se lase culese (seduse) și de care te poți folosi pentru a te catapulta tu însuți spre vârful piramidei.

Î

În sfârșit, motivul care face necesară atacarea păstorului este că

o atare acțiune antrenează distrugerea cu o rapiditate de neînchipuit a moralului turmei. Atunci când Hernando Cortés și Francisco Pizarro au pornit cu micile lor armate împotriva imperiilor aztec și incaș, ei nu au comis greșeala de a lupta pe mai multe fronturi și nici nu s-au lăsat intimidați de trupele incomparabil mai numeroase ale inamicului. Scopul lor, pe deplin atins, a fost să-i captureze pe cei doi împărați, Moctezuma și Atahualpa, după care aceste imense imperii le-au căzut la picioare.

O dată ce conducătorul dispare, dispare și centrul de greutate al grupului, punctul său de echilibru. Nemaiavând un punct în jurul căruia să se rotească, grupul se dezmembrează. Țintește conducătorii, răstoarnă-i de la putere și exploatează enormele posibilități oferite de starea de confuzie astfel creată.

Imagine: O turmă de oi puse la îngrășat. Nu-ți pierde timpul prețios încercând să furi una sau două; nu-ți risca viața și integritatea corporală în confruntarea cu dulăii de la stână. Țintește-l pe păstor. Momește-l să se îndepărteze și câinii îl vor urma.

Lovește-l și turma se va împrăștia – vei putea să te alegi cu câte oi dorești, luându-le una câte una.

Ultimul cuvânt: Dacă întinzi un arc, întinde-l pe cel mai tare.

Dacă pui în el o săgeată, pune-o pe cea mai lungă. Ca să dobori un călăreț, întâi doboară-i calul. Ca să prinzi o ceată de hoți, întâi prinde-o pe căpetenia lor. După cum o țară are hotar, așa are hotar și uciderea. Dacă poți opri atacul dușmanului [lovindu-i conducătorul], de ce să fie mai mulți morți și răniți decât este necesar? (Tu Fu, poet chinez din epoca dinastiei Tang, secolul al VIII-lea)

CONTRAARGUMENT

„Dacă îi faci un rău unui om, acționează în așa fel încât să nu mai ai a te teme de răzbunarea lui”, scria Machiavelli. În situația în care îți izolezi dușmanul, ai grijă să-l lipsești și de mijloacele de a-și lua revanșa. Cu alte cuvinte, dacă aplici legea de față, aplic-o de pe o poziție de superioritate, ca să nu te sperie urmările

resentimentelor pe care le trezești.

Succesorul lui Abraham Lincoln, președintele Andrew Johnson, îl considera pe Ulysses S. Grant un membru recalcitrant al guvernului său. În consecință, l-a izolat, măsură care, conform planului său, urma să-l silească să demisioneze. Numai că marele general nu a fost intimidat, ci înfuriat și a „răspuns” manevrei alcătuindu-și o bază de susținere solidă în cadrul partidului republican, fapt ce i-a și asigurat alegerea la Casa Albă după

încheierea mandatului lui Johnson. Acesta ar fi dat dovadă de o infinit mai mare înțelepciune dacă ar fi știut să-l păstreze pe Grant în cabinet, sub supravegherea sa, de unde nu putea să-i facă prea mult rău, în loc să-l transforme într-un dușman vindicativ. În mod similar, va fi necesar să nu-i îndepărtezi de lângă tine pe anumiți oameni, tocmai ca să le poți urmări mișcările fără a risca să-ți faci din ei dușmani înverșunați. Ține-i pe aproape și, treptat, străduiește-te în secret să le erodezi baza de susținere politică, pentru ca, la momentul potrivit, să te dispensezi de ei ușor, iar șocul căderii să li se pară atât de neașteptat, de dur și de rapid, încât să

nici nu aibă timp să-și dea seama din ce li s-a tras.

LEGEA 43

MANIPULEAZĂ OAMENII PRIN

LUCRURILE LA CARE ȚIN ȘI ÎN

CARE CRED

ARGUMENT

Dacă recurgi la manevre coercitive, vei provoca o reacție ce va sfârșiprin a se întoarce împotriva ta. Trebuie să seduci oamenii, determinându-isă vrea să facă ceea ce dorești tu. Persoana sedusă devine un simplu pionloial. Seducția se bazează pe arta de a-i influența pe ceilalți din punct devedere psihologic, manipulându-le vulnerabilitatea, învinge-le rezistențaexploatându-le emoțiile, valorile și prioritățile, afecțiunile și temerile.

Dacă nu ții seama de sufletul și de mintea semenilor tăi, îi vei face să teurască.

ÎNCĂLCAREA LEGII

Către sfârșitul domniei regelui Ludovic al XV-lea, toată Franța simțea o disperată nevoie de schimbare. Atunci când nepotul și succesorul acestuia, viitorul rege Ludovic al XVI-lea s-a căsătorit cu fiica de cincisprezece ani a împărătesei Maria Theresa a Austriei, francezilor li s-a părut că aveau motive să spere într-o evoluție favorabilă a evenimentelor. Tânăra mireasă, Maria-Antoaneta, era frumoasă și plină de viață. Venirea ei a schimbat numaidecât atmosfera de la curte, unde toată lumea se săturase de desfrâul regelui Ludovic al XV-lea. Până și poporul, care nici nu apucase încă

să-și vadă prințesa, era pregătit s-o primească cu entuziasm.

Francezii erau dezgustați de interminabilul șir de metrese ale bătrânului monarh și abia așteptau să fie supușii acestei noi regine.

În 1773, când Maria-Antoaneta și-a făcut prima apariție pe străzile

Parisului, mulțimea a întâmpinat-o cu aplauze și s-a îmbulzit, încântată, în jurul trăsurii ei. „Cât sunt de norocoasă”, îi scria tânăra augustei sale mame, „să mă aflu în situația de a câștiga o atât de mare afecțiune făcând atât de puțin ca s-o merit”.

În 1774 Ludovic al XV-lea a murit și la tron i-a urmat Ludovic al XVI-lea. Odată devenită regină, Maria-Antoaneta s-a lăsat în voia plăcerilor ei predilecte: își comanda și purta toaletele și bijuteriile cele mai scumpe ce se puteau găsi, își făcea perucile cele mai complicate din câte s-au văzut vreodată – adevărate sculpturi de șuvițe, înalte de aproape un metru, și dădea, unul după altul, baluri mascate și tot felul de alte petreceri somptuoase. Exorbitante, cheltuielile pentru aceste capricii nu erau plătite niciodată. Regina trăia pe datorie și nu se interesa deloc de prețurile extravaganțelor ei sau de cine îi achită cumpărăturile.

Distracția ei preferată o constituia proiectarea parcului (numit Grădina Paradisului) de la palatul Micul Trianon, situat în pădurile din preajma palatului Versailles. Parcul trebuia să fie cât mai

„natural” cu putință – s-a mers atât de departe încât grădinarii au pus mușchi pe copaci și pe pietre. Ca să se amplifice efectul pastoral, regina a angajat tinere țărăncuțe, care trebuiau să mulgă, pe pajiști, cele mai frumoase vaci din tot regatul; spălătorese și brânzărese îmbrăcate în costume rustice la crearea cărora ajutase ea însăși; păstori și păstorițe, păzind oi împodobite cu panglici. Când mergea să viziteze staulele, Mariei-Antoaneta îi plăcea să privească

lăptăresele adunând laptele în vase de porțelan făcute în atelierele regale. Își petrecea o parte din timp culegând flori din pădurea din jurul palatului Micul Trianon sau uitându-se la „bunii păstori” care își vedeau de „muncile” lor. Toată această mică parte de lume a devenit un univers închis, complet separat de orice comunicare cu exteriorul și delimitat precis de lucrurile și persoanele ei favorite.

Cu fiecare nou capriciu, costul întreținerii Micului Trianon sporea în mod din ce în ce mai îngrijorător. Între timp, în țară

situația se deteriora. Foametea și nemulțumirile cuprindeau un număr crescând de oameni. Până și curtenii, izolați de viața poporului, începuseră să aibă resentimente – regina se purta cu ei de parcă ar fi fost niște copii. Pentru ea nu contau decât cei care îi erau pe plac, iar aceștia deveneau din ce în ce mai puțini. Dar Maria-Antoaneta nu își făcea griji. Nu și-a dat niciodată osteneala să

citească nici măcar unul singur dintre rapoartele miniștrilor. Nu a

vizitat niciuna dintre regiunile țării, ca să-și apropie oamenii simpli.

O dată nu s-a amestecat printre parizienii de rând și nici nu a schimbat vreo vorbă cu reprezentanții acestora. Își închipuia că, fiind regina lor, francezii aveau datoria s-o iubească, fără ca ea să fie datoare să-i iubească la rândul ei.

În 1784, regina a fost amestecată într-un scandal. Ca urmare a unei escrocherii complicate, fusese cumpărat în numele ei cel mai scump colier de diamante din Europa, iar în cursul procesului escrocilor, toată lumea a aflat despre luxul vieții de la curte. Poporul a auzit câți bani se cheltuiau pe toaletele, bijuteriile și balurile ei mascate. Au poreclit-o „doamna Deficit” și, din acel moment, Maria-Antoaneta a ajuns ținta mereu mai profundului resentiment al mulțimilor. Atunci când apărea în loja regală de la operă, publicul o întâmpina cu fluierături. S-a întors împotriva ei chiar și curtea. Nu mai era un secret că în timp ce ea risipea banii fără să

stea pe gânduri, țara se ducea de râpă.

Cinci ani mai târziu, în 1789, s-a produs un eveniment fără

precedent în Franța: a început revoluția. Nici acum regina nu și-a făcut griji. Părea să creadă că dacă este lăsat să-și aibă mica sa răzmeriță, poporul se va liniști, iar ea își va putea relua viața de plăceri. Însă poporul a dat buzna în palatul Versailles, silind familia regală să-și stabilească reședința la Paris. Pentru rebeli, acesta era un triumf; pentru regină, o ocazie prielnică de a pune balsam pe rănile pe care tot ea le provocase, de a intra în comunicare cu oamenii.

Numai că Maria-Antoaneta nu învățase nimic din situația în care se afla. În perioada șederii la Paris, nu și-a părăsit niciodată palatul.

Soarta supușilor ei îi era total indiferentă.

În 1792, cuplul regal a fost mutat din palat în închisoare, iar revoluționarii au proclamat oficial sfârșitul monarhiei. În anul următor, Ludovic al XVI-lea a fost judecat, condamnat și executat prin ghilotinare. Aceeași soartă o aștepta și pe regină, dar nu s-a găsit nimeni să se ridice în apărarea ei – nici prietenii de altădată de la curte, nici ceilalți suverani din restul regatelor europene, care, în fond, aveau tot interesul să arate propriilor lor popoare că

revoluțiile nu dau rezultat și nu merită făcute. Nu i-a venit în ajutor nici măcar propria sa familie, deși pe tronul imperial al Austriei stătea acum fratele ei, Iosif al II-lea. Maria-Antoaneta devenise o paria. În octombrie 1793, neînțelegând nimic și neregretând nimic, nici în ultima clipă de viață, a sfârșit și ea prin a îngenunchea și a-și

pune gâtul sub cuțitul ghilotinei.

Comentariu

Maria-Antoaneta a fost victima unei educații profund (și periculos de) greșite; din copilărie, toată lumea a răsfățat-o și a copleșit-o cu daruri. Ca proaspătă soție a viitorului rege al Franței, s-a aflat în centrul atenției generale. Nu a învățat niciodată să-i cucerească pe alții, să le facă bucurii sau să le audieze sufletul și comportamentul. Nu a fost obligată nicicând să se străduiască

pentru a obține ceva, să calculeze, să uzeze de viclenie sau de arta de a convinge. Prin urmare, ca orice om crescut în răsfăț, s-a transformat într-un monstru de insensibilitate și de egoism.