Dacă un nume apărea pe șase sute de tăblițe, purtătorul lui era obligat să plece imediat în exil. Dacă niciunul dintre nume nu se regăsea pe șase sute de tăblițe, persoana care întrunea cel mai mare număr de asemenea „voturi” trebuia să părăsească orașul și să nu mai revină timp de zece ani – era, adică, ostracizată. Ceremonialul acesta de expulzare a devenit, treptat, un fel de sărbătoare – ce bucurie să-i poți alunga pe nesuferiții care întrețin neliniștea și doresc să se ridice deasupra poporului pe care ar trebui să-l slujească!

În anul 490 î. Hr., Aristide, unul dintre cei mai mari generali din istoria Atenei, a contribuit la înfrângerea perșilor în bătălia de la Marathon. În afara câmpului de luptă, Aristide se dovedise a fi un judecător înțelept și imparțial, fapt care i-a adus supranumele de

„cel Drept”. Totuși, cu timpul, atenienii au încetat să-l mai simpatizeze. Prea făcea paradă de corectitudinea sa, ceea ce, credeau ei, dovedea că li se simțea superior și că disprețuia poporul.

Omniprezența lui Aristide în viața politică a devenit supărătoare.

Oamenii se plictisiseră să tot audă spunându-i-se „cel Drept”. Se temeau că era exact soiul de arogant sentențios care, până la urmă, va ajunge să stârnească antagonisme aprige în sânul cetății. Astfel, în anul 482 î. Hr., în ciuda neprețuitei sale capacități de comandant de oști în continua încleștare a grecilor cu perșii, Aristide a fost ostracizat.

După plecarea sa în exil, întâietatea pe scena politică a Alenei i-a revenit marelui general Themistocle. Numai că acestuia onorurile și victoriile cucerite i s-au urcat la cap – și el a devenit arogant și dominator, și el a prins să le reamintească cetățenilor, cu orice prilej, despre triumfurile sale militare, despre templele pe care le ridicase, despre primejdiile pentru îndepărtarea cărora îi datorau recunoștință. Părea să le dea de înțeles că fără el, Atena s-ar fi dus de râpă. Ca atare, în anul 472 î. Hr., pe foarte multe dintre faimoasele tăblițe a apărut numele său și cetatea a scăpat, în sfârșit, de prezența sa nedorită.

Personalitatea politică cea mai importantă a Atenei secolului al V-lea a fost, în mod neîndoielnic, Pericle. Deși amenințat și el în câteva rânduri cu ostracizarea, a evitat-o întreținând legături

strânse cu oamenii de rând. Poate că își însușise bine lecțiile primite în copilărie de la preceptorul său preferat, inegalabilul Damon, cel dintâi printre atenieni prin inteligența sa și prin talentele sale rare de muzician și orator. De la Damon a învățat Pericle arta guvernării.

Dar și Damon a fost ostracizat din pricina aerelor lui de superioritate și a disprețului față de cei mai prejos decât el, atitudine care a provocat resentimente puternice.

Către sfârșitul secolului al V-lea, trăia la Atena un anume Hyperbolos. Scriitorii epocii îl descriau ca pe cel mai de nimic om din cetate. Nu-i păsa ce credeau alții despre el și nu se dădea în lături să clevetească în legătură cu toți cei care nu-i erau pe plac. Pe unii îi amuza, dar pe cei mai mulți îi scotea din răbdări. În anul 417

î. Hr., Hyperbolos a prins ocazia să instige lumea împotriva celor doi puternici politicieni ai momentului, Alcibiade și Nicias. Spera ca unul din ei să fie ostracizat și el însuși să-i ia locul. Campania sa părea să se îndrepte spre succes: atenienilor nu le plăcea stilul de viața luxos al lui Alcibiade și se cam săturaseră și de bogăția îngâmfatului Nicias. Era cert că aveau să-l alunge pe unul dintre ei.

Însă deși adversari politici, Alcibiade și Nicias s-au coalizat și au izbutit să redirecționeze animozitatea publică asupra lui Hyperbolos, care s-a văzut trimis în exil. Cei doi au susținut că felul său nesuferit de a fi merita din plin să fie pedepsit cu ostracizarea.

Până atunci, victimele acestei măsuri punitive fuseseră oameni puternici și importanți. Hyperbolos nu era decât un măscărici fără

valoare, din care cauză atenienii au considerat că ostracizarea suferise o degradare. Au renunțat, așadar, la această practica deși, vreme de peste un veac, ea fusese un instrument esențial în menținerea stabilității și păcii cetății.

Comentariu

Atenienii din antichitate aveau un simț civic de o acuitate necunoscută astăzi, pe care secolele scurse între timp l-au erodat.

Erau cetățeni în adevăratul înțeles al cuvântului, detectau pericolele potențiale ale oricărui comportament asocial și identificau cu precizie modurile în care putea fi camuflat un asemenea comportament: atitudinea de aparentă intransigență morală care urmărește, pe tăcute, să le impună celorlalți anumite principii sau

criterii; ambiția arogantă care nu ține seama de interesul general; etalarea superiorității; urzirea conspirațiilor; felul de a fi insuportabil care deranja comunitatea. Unele dintre aceste tipuri de comportament reprezentau un atentat la coeziunea acestei comunități prin stimularea divizării și semănarea discordiei, altele periclitau existența spiritului democratic inducând complexe de inferioritate și invidie. Atenienii nu încercau să-i „reeduce” pe cei ce se comportau astfel, nici să-i absoarbă, dizolvându-i în cadrul grupului, și nu le impuneau pedepse brutale, care ar fi creat, la rândul lor, probleme suplimentare. Soluția era simplă și eficace: se descotoroseau de ei.

CUCERIREA PERU-ULUI

Acum lupta a devenit mai încrâncenată ca oricând în jurul lecticiiregale [a lui Atahualpa, regele incașilor]. Lectica se balansa din ce în cemai violent și cum mai mulți dintre nobilii care o duceau fuseseră

omorâți, s-a răsturnat, iar regele indian ar fi căzut și s-ar fi lovit grav dacă

nu i-ar fi sărit în ajutor Pizarro împreună cu câțiva cavaleri, care l-auprins în brațele lor. Un soldat i-a smuls iute borla imperială de pe frunteși nefericitul monarh, sprijinit zdravăn, a fost dus într-o clădire dinapropiere, unde a fost pus sub o pază puternică. Astfel a încetat oricetentativă de împotrivire. Știrea despre soarta marelui Inca [Atahualpa] s-arăspândit în cetate și în țară. Vraja care fi va fi ținut laolaltă pe toțiperuvienii se risipise. Acum fiecare dintre ei nu se mai gândea decât lasiguranța proprie. Chiar și soldații [incași] care își aveau tabăra pe câmpiadin vecinătate au intrat în panică și, aflând veștile fatale, au fost văzuțifugind în dezordine din fața urmăritorilor care, înfierbântați de triumf, nule arătau pic de milă. În cele din urmă, mai îndurătoare decât oamenii,noaptea și-a azvârlit mantia-i proteguitoare asupra fugarilor, iar trupelerisipite ale lui Pizarro s-au regrupat, la chemarea trompetelor, în piațaînsângerată din Cajamarca. […]

[Atahualpa] era venerat ca o ființă ce se afla mai presus de celemuritoare. Nu era numai conducătorul țării, ci și centrul către careconvergeau toate instituțiile acesteia – piatra unghiulară a unui sistempolitic ce era sortit năruirii sub puterea propriei greutăți odată ce ea fuseseînlăturată. Așa s-a întâmplat cu [execuția lui] Atahualpa. Moartea lui nunumai că a lăsat tronul neocupat și lipsit de orice succesor sigur, ci, prinfelul în care s-a petrecut, a dat de știre peruvienilor că acum sceptrul era

într-o mână mai puternică decât a regilor lor și că dinastia CopiilorSoarelui apusese pentru totdeauna.

Cucerirea Peru-ului, William H. Presco , 1847

În oricare grup, cel mai adesea, problemele pornesc dintr-o singură sursă – o persoană nefericită, suferind de o insatisfacție cronică, ce instigă la disensiuni și molipsește pe toată lumea cu starea ei de nemulțumire. Nici nu apuci să-ți dai seama de ceea ce se întâmplă și nemulțumirea s-a generalizat. Acționează înainte de a deveni imposibil să faci distincția între diferitele ei „paliere” sau să-i detectezi originea. În primul rând, identifică-i pe recalcitranți după felul lor de a fi aroganți sau firea lor veșnic cârcotașă. Odată ce i-ai reperat, nu încerca nici să-i schimbi, nici să-i potolești – nu ai face altceva decât să înrăutățești situația. Nu îi ataca nici direct, nici indirect, pentru că sunt plini de venin și nu se vor jena să te lovească pe la spate, complotând ca să te distrugă. Procedează

asemenea atenienilor: alungă-i cât mai ai timp. Separă-i de restul grupului înainte de a-și fi pornit ciclonul. Nu le da răgaz să

provoace neliniște și tulburare, nu le lăsa niciun fel de spațiu de manevră. Este preferabil să sufere un singur om pentru ca ceilalți din grup să poată trăi în liniște.

Când copacul cade, maimuțele se împrăștie.

Proverb chinez

RESPECTAREA LEGII (II)

În anul 1296, la Roma s-au adunat cardinalii din Conclav, ca să

aleagă un papă. L-au desemnat pe cardinalul Gaetani, pentru că era un om neasemuit de abil. Numai un asemenea papă ar fi fost în stare să transforme Vaticanul într-o mare putere. Luându-și numele de Bonifaciu al VIII-lea, Gaetani a dovedit în scurt timp că meritase din plin încrederea acordată de Conclav. Își punea la cale manevrele calculându-le atent dinainte și nu se lăsa abătut din drum de niciun obstacol. Odată ajuns pe tronul Sfântului Petru, papa Bonifaciu și-a zdrobit adversarii și a unificat stătulețele pontificale. Puterile europene începuseră să se teamă. I-au trimis ambasadori. Albrecht al Austriei i-a cedat o parte din teritoriul său.

Totul mergea după planurile papei.

Exista însă ceva care tulbura evoluția lină a situației: Toscana, regiunea cea mai bogată a Italiei. Bonifaciu știa că dacă avea să

cucerească Florența, orașul ei cel mai puternic, întreaga provincie avea să fie a lui. Dar Florența era o republică mândră și greu de învins. Papa trebuia să-și joace cărțile cu iscusință.

LUPII ȘI OILE

Odată, demult, lupii au trimis oilor o solie, exprimându-și dorința cape viitor să trăiască în pace unii cu alții.

„De ce să ducem mereu această luptă ucigătoare?”, au zis ei. „Totuleste numai din cauza câinilor acelora răi. Ei sunt cei care latră la noi și neprovoacă. Alungați-i și nu va mai exista nicio piedică în calea prieteniei șipăcii veșnice.”

Proaste, oile i-au ascultat, câinii au fost alungați din slujbă, iarturma, lipsită de cei mai buni păzitori ai ei, a devenit o pradă ușoară

pentru dușmanii cei vicleni.

Fabule, Esop, secolul al VI-lea î. Hr.

Florența era împărțita în două facțiuni rivale, Negrii și Albii.

Tabăra Albilor o alcătuiau familiile de negustori îmbogățite și ajunse la putere de puțină vreme; tabăra Negrilor reprezenta bogăția de dată mai veche. Datorită popularității de care se bucurau în rândul oamenilor de rând, cei care controlau orașul erau Albii –

spre crescânda nemulțumire a Negrilor. Treptat, rivalitatea dintre aceste facțiuni a devenit tot mai aprigă.

Papa Bonifaciu a înțeles că era momentul potrivit sa intervină: avea să-i sprijine pe Albi să preia controlul asupra Florenței, care urma să intre sub influența sa. A studiat situația și s-a hotărât să se concentreze asupra unui singur om – celebrul poet Dante Alighieri, înfocat partizan al Albilor. Pe Dante politica l-a interesat dintotdeauna. Era un republican convins, un orator fără pereche în Florența și i se întâmpla adeseori să-și mustre concetățenii pentru lipsa lor de fermitate. În 1300, anul în care papa Bonifaciu începuse să pună la cale cucerirea Toscanei, florentinii îl puseseră în cea mai înaltă dintre funcțiile elective, desemnându-l unul dintre cei șase priori ai orașului. În timpul mandatului său de șase luni, Dante a adoptat o atitudine intransigentă față de Negri, ca și față de

tentativele de a crea dezordine ale Vaticanului.

Totuși, în 1301, papa și-a schimbat strategia: l-a chemat în ajutor pe principele Carol de Valois, puternicul frate al regelui Franței, pentru a aduce la ordine Toscana. Pe când Carol străbătea în marș

nordul Italiei, iar Florența clocotea de mânie și de neliniște, Dante s-a vădit a fi omul capabil să-și unească toți concetățenii în numele unei cauze comune, ridicându-se vehement împotriva capitulării și străduindu-se din răsputeri să înarmeze poporul și să organizeze apărarea și riposta contra papei și a prințului-marionetă al acestuia.

Bonifaciu trebuia cu orice preț să-l neutralizeze pe Dante. Astfel, deși pe de o parte amenința Florența cu atacul lui Carol de Valois, pe de altă parte flutura creanga de măslin a unor eventuale tratative, sperând că poetul-om de stat avea să muște din momeală.