nu joacă cinstit.” Dacă nu începem să îl calomniem, putem să

exagerăm cu laudele – o altă mască a invidiei.

Invidiosul se ascunde cu tot atâta grijă ca și desfrânatul și inventează

neîncetat alte trucuri și stratageme ca să-și mascheze viciul. Astfel, el esteîn stare să pretindă că ignoră superioritatea altora (care îl roade la inimă)de parcă nici nu i-ar vedea pe aceștia sau nu ar fi auzit niciodată de ei. Esteun maestru al disimulării. Pe de o parte, încearcă din toate puterile să seprefacă și astfel, să împiedice apariția oricărei forme de superioritate, înorice situație. Iar dacă [asemenea oameni superiori apar totuși] el aruncă

asupra lor întunecarea, hipercriticismul, sarcasmul și calomnia, aidomabroaștei care, din ascunzătoarea ei, scuipă venin. Pe de altă parte, îi vasusține la infinit pe unii oameni nesemnificativi, mediocri ori chiarinferiori din același domeniu de activitate.

Arthur Schopenhaurer, 1788–1860

Există un număr de strategii prin intermediul cărora să se facă

față acestei emoții insidioase și profund distructive. Mai întâi, acceptă ideea că unii oameni te pot depăși într-un fel sau altul, ca și faptul că i-ai putea invidia. Fă însă din acest sentiment un imbold la a-i egala și întrece tu pe ei într-o zi. Dacă lași invidia să-ţi intre în suflet, ți-l va otrăvi – scoate-o la lumina zilei și te va purta spre realizări și mai mari.

În al doilea rând, înțelege că, pe măsură ce acumulezi o putere tot mai mare, cei mai prejos de tine te vor invidia. S-ar putea să nu o arate, dar acest lucru este inevitabil. Nu te mulțumi, naiv, să te încrezi în fațada pe care ţi-o prezintă. Citește printre rândurile criticilor și remarcilor lor sarcastice, semnele că ar dori să te înjunghie pe la spate, laudele exagerate care îți pregătesc căderea urzită de ei, privirile pline de ură. Problema invidiei ar fi pe jumătate rezolvată dacă ne-am da seama de existența ei înainte de a fi prea târziu.

Căci nu sunt mulți oamenii care, spune proverbul, pot nutri iubirepentru un prieten pe care îl favorizează norocul, fără a simți invidie; iar înjurul minții invidioase, stăruie otrava rece care face de două ori mai marichinurile vieții. Propriile-i răni, el singur trebuie să-și oblojească, iarbucuria altuia îi pare un blestem.

Eschil, circa 525–456 î. Hr.

În sfârșit, atunci când ești invidiat, așteaptă-te ca oamenii să

comploteze împotriva ta în mod perfid. Îți vor așeza în cale obstacole pe care nu le vei putea prevedea sau a căror sursă nu vei ști s-o identifici. Este dificil să te aperi de un asemenea gen de atac, iar până când ajungi să-ți dai seama că atitudinea cutăruia pornește din invidie, se poate întâmpla să fie deja prea târziu: scuzele pe care ți le-ai cere, falsa umilință pe care ai aborda-o, toate gesturile defensive nu ar face decât să agraveze problema. Din moment ce este incomparabil mai ușor să eviți din capul locului crearea invidiei decât să o elimini odată ce a încolțit, ar trebui să urmărești prima variantă. Adeseori propriile tale acțiuni sunt cele care generează

această patimă, propria ta lipsă de tact, propria ta opacitate la sentimentele celorlalți. Fii mai atent la gesturile și la calitățile care o

g

pot face să se ivească și scoate de la început dintele viperei, înainte de a fi sfâșiat de ea.

Kierkegaard considera că există anumite categorii de oameni ce stârnesc invidia semenilor lor și că ei sunt la fel de vinovați de apariția ei ca și cei care o simt. Tipul cel mai des întâlnit îl cunoaștem cu toții: acești indivizi fac mare zarvă ori de câte ori li se întâmplă ceva bun, indiferent că au vreun merit în această reușită

sau o datorează norocului. În realitate, le place să-i umilească pe ceilalți. Sunt lesne de înțeles și incorigibili. Alții, însă, deșteaptă

pizma într-un fel mai subtil și fără să-și dea seama, fiind, în parte, răspunzători de situația creată și de necazurile lor. Acestei categorii îi aparțin persoanele înzestrate cu un mare talent.

Sir Walter Raleigh era unul dintre oamenii cei mai sclipitori de la curtea reginei Elisabeta I a Angliei: savant, poet (ale cărui scrieri continuă să fie considerate printre cele mai semnificative ale vremii sale), dar și abil conducător, om de afaceri plin de cutezanță, mare navigator și, ca și cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, acest ilustru reprezentant al culturii Renașterii era un bărbat frumos și un curtean pe cât de fermecător, pe atât de îndrăzneț, care a știut să își deschidă drum până la statutul de favorit al suveranei sale. Totuși, oriunde se îndrepta, existau mereu unii care să-i pună bețe în roate.

În cele din urmă, a căzut în dizgrație, cumplitul său declin încheindu-se în temniță și apoi, sub securea călăului.

IOSIF ȘI HAINA SA

Și iubea Israel pe Iosif mai mult decât pe toți ceilalți fii ai săi, pentrucă el era copilul bătrâneților lui, și-i făcuse haină lungă și aleasă. Frații lui

[…] îl urau […]. Iar ei, văzându-l de departe, până a nu se apropia de ei,au început a unelti asupra lui să-l omoare. Și au zis unii către alții: „Iată

visătorul acela de vise vine! Haidem să-l omorâm, să-l aruncăm într-unpuț și să zicem că l-a mâncat o fiară sălbatică și vom vedea ce se va alege devisele lui!”

Vechiul Testament, Facerea, 37:3–4, 18–20

Raleigh nu reușea să înțeleagă această permanentă împotrivire încăpățânată din jurul său. Nu își dădea seama că nu făcuse niciun efort să-și ascundă calitățile înnăscute sau dobândite prin învățătură; dimpotrivă, și le etala în fața tuturor, arătându-și

multilateralitatea cu convingerea că așa îi impresiona și le câștiga prietenia. În realitate, își făcea dușmani tăcuți, care i se simțeau inferiori și nu s-ar fi dat în lături de la nimic pentru ca, la momentul potrivit, când avea să comită cea mai neînsemnată greșeală, să-l distrugă. În ultimă instanță, Raleigh a ajuns pe eșafod învinuit fiind de trădare, dar invidia știe să-și ascundă distructivitatea sub orice fel de mască.

Resentimentele stârnite de Sir Walter Raleigh erau de soiul cel mai rău: se datorau talentului și grației sale naturale, pe care nu se sfia să și le dezvăluie. Averi pot aduna și alții, puterea nu este nici ea inaccesibilă celor abili și perseverenți, dar inteligența superioară, frumusețea fizică, farmecul sunt calități pe care ori le ai din naștere, ori nu le vei dobândi niciodată. Oamenii desăvârșiți au cel mai mult de lucru atunci când trebuie să-și diminueze strălucirea și să-și scoată la iveală câte un defect de natură să-i ajute în prevenirea invidiei celor din jur înainte ca aceasta să prindă rădăcini. Este o greșeală și o naivitate să crezi că vei fermeca lumea cu talentele tale native, când, în fond, îți atragi ură, nu prietenie.

În ceea ce privește puterea, un mare pericol îl reprezintă

schimbările în bine – o promovare neașteptată, o victorie sau un succes ca picat din cer. Fii sigur că foștii tăi egali te vor invidia.

În 1651, când a fost ridicat la rangul de cardinal, arhiepiscopul de Re știa prea bine că mulți dintre episcopi îl vor pizmui. Ar fi fost stupid să și-i îndepărteze și de Re a făcut tot ceea ce i-a stat în putință ca să-și micșoreze meritele și să sublinieze importanța rolului pe care îl jucase în avansarea sa norocul. Pentru a-i ajuta pe oameni să se simtă în largul lor, cardinalul se arăta modest și plin de politețe, ca și cum nu s-ar fi petrecut nimic deosebit. (În realitate, puterea pe care o deținea acum era mult mai mare decât înainte.) În memoriile sale, nota că această purtare înțeleaptă „a produs efecte bune, reducând invidia creată împotriva mea, [este] cel mai mare dintre secrete”. Urmează exemplul lui de Re . Accentuează în mod subtil cât ai fost de norocos, astfel ca fericirea ta să le pară celorlalți mai accesibilă, iar impulsul către invidie mai puțin acut. Ai grijă, totuși, să nu îți iei un aer de falsă modestie ce nu va înșela pe nimeni și îi va face pe toți încă și mai invidioși. Trebuie să-ți joci bine rolul – să nu sune fals nici modestia, nici cordialitatea ta față de cei pe care i-ai lăsat în urmă. Orice nuanță nesinceră va îngreuna acceptarea noului tău statut. Ține minte: deși acesta îți asigură mai

multă putere, nu va fi deloc în interesul tău să-ți îndepărtezi foștii egali. Puterea are nevoie de o bază de susținere solidă, iar invidia o poate distruge pe nesimțite.

Indiferent de nivel, puterea politică creează invidie și una dintre cele mai bune metode de a combate această invidie, înainte ca ea să prindă rădăcini, este să pari lipsit de ambiție. La moartea lui Ivan cel Groaznic, Boris Godunov își dădea seama că era unicul în stare să conducă Rusia, dar dacă se arăta prea nerăbdător să se înscăuneze țar, boierii l-ar fi pizmuit, drept care a refuzat coroana nu o dată, ci de repetate ori. A silit poporul să insiste și abia după

aceea a acceptat. Aceeași strategie a folosit-o cu mare efect și George Washington, la început refuzând să păstreze comanda supremă a armatei americane și apoi, președinția. În ambele cazuri, popularitatea sa a sporit substanțial. Oamenii nu pot invidia puterea pe care ei înșiși au dat-o cuiva aparent nedoritor s-o primească.

După spusele omului de stat și scriitorului Sir Francis Bacon, politica cea mai înțeleaptă a celor puternici este aceea de a inspira semenilor lor un fel de milă, de parcă responsabilitățile asumate de ei ar fi o povară grea, care le impune sacrificii. Cum ar putea invidia cineva pe un om silit să ia pe umerii săi greutatea copleșitoare a interesului public? Pretinde, așadar, că puterea este mai degrabă un act de autojertfire decât un izvor de fericire și vei fi mai puțin invidiat. Subliniază-ți necazurile și transformă un pericol potențial (invidia) într-o sursă de sprijin moral (mila). Un truc similar este să

sugerezi ideea că de șansa aceasta a ta vor beneficia, de fapt, cei din jurul tău. În acest sens, s-ar putea să fie nevoie să-ți mai desfaci baierele pungii, ca Cimon, un bogat general din antica Atena, care împărțea daruri generoase cetățenilor pentru a-i împiedica să-l țină

de rău din cauza influenței sale (datorate averii) în viața politică a cetății. Cimon nu s-a zgârcit la bani și a reușit să abată de la persoana sa pizma, evitând astfel ostracizarea.

Pictorul englez J. M. W. Turner a găsit o altă soluție ca să

ocolească invidia confraților săi, pe care o considera cel mai mare obstacol pe drumul său către succes. Știind că incomparabilul său talent de colorist îi făcea foarte refractari la ideea de a-și expune lucrările lângă ale sale, a înțeles că această teamă avea să se transforme în invidie, fapt ce i-ar fi îngreunat obținerea unor spații de expoziție în galeriile de artă. Au existat situații în care pictorul

și-a „întunecat” (cu funingine), în mod temporar, strălucirea petelor de culoare din tablourile sale pentru a câștiga bunăvoința celorlalți artiști.

Pentru a abate de la ei invidia, Gracián le recomanda celor puternici să se arate slabi, să comită în public câte o greșeală

neînsemnată, să-și dezvăluie un viciu inofensiv. Deci: dă-le invidioșilor ceva de făcut, distrage-le atenția de la păcatele sau erorile tale mai grave. Ține minte: valoare nu are, de fapt, decât realitatea. Poate că ești obligat să manevrezi aparențele, însă în ultimă instanță, rămâi cu singurul lucru care contează: puterea. În unele țări arabe, cei bogați ocolesc invidia procedând ca altădată

Cosimo de’ Medici, adică neetalând-o în afara, ci în interiorul casei.

Aplică și tu această înțelepciune, adaptând-o la contextul în care te afli.

Ferește-te și de celelalte măști ale invidiei. Laudele exagerate sunt semn sigur că persoana care le rostește te pizmuiește. Ele au menirea să te lege la ochi, ca să nu vezi că îți pregătește căderea fie pentru că oricum îți este imposibil să te ridici la nivelul lor, fie că își ascute cuțitul ca să te înjunghie pe la spate. Același lucru este valabil și pentru oamenii care te critică excesiv de sever sau te calomniază public – te invidiază. Trebuie să recunoști invidia și sub aceste înfățișări de împrumut și să te ferești să cazi în capcana lor: nici nu le răspunde cu aceeași monedă celor care te împroașcă cu noroi, nici nu le pune la inimă criticile. Răzbună-te ignorându-i ca pe niște nulități ce sunt.

TRAGEDIA MORMÂNTULUI

[Când papa Iuliu a văzut prima oară proiectul lui Michelangelopentru mormântul său,] i-a fost atât de tare pe plac încât a trimis pe dată

la Carrara să se taie blocurile de marmură necesare, dându-i poruncă luiAlamanno Salviati de la Florența să îi plătească o mie de ducați în acestscop. Michelangelo a stat pe munte mai mult de opt luni, împreună cu doipietrari și calul său, fără să primească altceva decât hrana. […] După ce s-au tăiat și s-au ales destule blocuri de marmură, le-a adus la țărmul măriiși a lăsat acolo pe unul din oamenii săi care să vegheze la îmbarcarea lor.

El s-a întors la Roma.