Nu și-a dat seama că vestea exploziei sale de furie se răspândise cu mare repeziciune – toată lumea discuta despre felul în care împăratul își pierduse stăpânirea de sine și despre faptul că, în fond, Talleyrand fusese cel care îl umilise pe el, rămânând imperturbabil și plin de demnitate. Se întorsese definitiv o pagină: pentru prima oară, oamenii își văzuseră suveranul pradă unui acces necontrolat într-o situație de mare tensiune – semn sigur că se îndrepta către declin. Așa după cum avea să spună Talleyrand ceva mai târziu: era
„începutul sfârșitului”.
Comentariu
Așa și era. Până la momentul Waterloo urmau să mai treacă șase ani, dar Napoleon luneca pe panta descendentă către înfrângere, care avea să prindă a se cristaliza peste doar trei ani, în 1812, odată
cu dezastruoasa campanie din Rusia. Talleyrand a fost primul care să detecteze simptomele acestui declin, mai ales din cauza necugetatului război cu spaniolii. Încă din cursul anului 1808, înțelesese clar că, pentru pacea și stabilitatea Europei viitoare, împăratul trebuia să dispară. Așa se face că împreună cu Fouché a hotărât să-i pună la cale pieirea.
Este posibil ca această conspirație să nu fi fost, în această fază, decât o stratagemă – provocarea care să-l împingă pe Napoleon să-și piardă controlul, pentru că este foarte greu de crezut că doi dintre cei mai realiști și mai pragmatici oameni din istorie s-ar fi oprit la jumătatea drumului. Poate că au vrut doar să scoată „vânatul” din vizuină, să-l determine pe Napoleon să comită o eroare revelatoare, să facă un pas greșit. Într-adevăr, au găsit exact provocarea în stare să-l scoată din fire, în văzul tuturor. De fapt, curând notoria sa
„ieșire” din acea după-amiază s-a dovedit a avea un efect profund negativ asupra imaginii sale publice.
ITAKURA SHIGEMUNE ÎȘI RÂȘNEȘTE SINGUR CEAIUL
Judecătorul Itakura Suwo-no-kami Shigemune din Kyoto era un adeptfervent al ceremoniei ceaiului și obișnuia să-și mărunțească singurfrunzele de ceai, chiar în timp ce judeca pricinile. Motivul era acesta:cândva, discutând cu un prieten al său pe nume Eiki, în compania căruiapractica ritualul ceaiului, îi ceruse să-i spună sincer ce părere aveauoamenii despre el. „Ei bine”, a răspuns Eiki, „oamenii zic că te enervezidin cauza celor care nu depun mărturie cu destulă claritate și că le faciobservații aspre, astfel încât se tem să-și aducă pricinile înaintea ta, iardacă vin la judecată, se tem că nu li se va face dreptate.”
„Ah, mă bucur că mi-ai spus toate acestea”, a spus Shigemune,
„fiindcă dacă stau acum și mă gândesc bine, este adevărat că mi-am camluat obiceiul de a vorbi cu asprime și nu încape îndoială că oamenii simpliși cei care nu au darul elocinței se zăpăcesc și nu mai sunt în stare să-și
apere bine cauza. Voi avea grijă ca pe viitor să nu se mai întâmple așaceva.”
Astfel, după această discuție, a pus să i se aducă o râșniță de ceai și să-i fie așezată dinainte chiar în sala de judecată, iar în fața ei, acoperit cuhârtie, avea vasul cu frunze de ceai. Shigemune se ocupa de măcinareaceaiului și, în acest mod, își păstra calmul și răbdarea de a-i asculta peîmpricinați. Putea să-și dea seama cu ușurință dacă izbutea sau nu să-șițină firea, după cum vedea că iese ceaiul râșnit, care, dacă judecătorul seenerva, nu mai cădea egal și fin, așa cum trebuia. Astfel, se asigura că facedreptate la toată lumea, fără părtinire, iar oamenii plecau de la judecată
satisfăcuți.
Cha-no-yu: ceremonia japoneză a ceaiului, A. L. Sadler, 1962
Așa se întâmplă cu izbucnirile mânioase. În primul moment, pot genera frică sau chiar teroare, dar numai asupra unora și, odată
cu scurgerea timpului și risipirea norilor furtunii, apar alte reacții –
stânjeneala, îndoiala în capacitatea „furiosului” de a se controla și resentimentele create de spusele sale. Când îți pierzi cumpătul, este imposibil să nu arunci acuzații nedrepte și exagerate. Îngăduie-ți câteva astfel de „scene” și oamenii vor începe să numere zilele ce ți-au mai rămas în funcția pe care o ocupi.
Confruntat cu o conspirație împotriva sa, urzită de cei mai importanți doi miniștri, Napoleon avea, ce-i drept, toate motivele să
fie mânios și neliniștit. Dar o asemenea reacție publică nu a făcut altceva decât să-i dea la iveală frustrarea. A-ți arăta frustrarea înseamnă a mărturisi că ai pierdut puterea de a stăpâni evenimentele – este o atitudine similară cu a unui copil care recurge la micile lui istericale ca să i se facă pe plac. Oamenii puternici nu își dezvăluie niciodată o atât de flagrantă slăbiciune.
Napoleon dispunea de o serie de alte opțiuni comportamentale în situația dată. Faptul că doi demnitari de o eminentă clarviziune se întorseseră contra sa ar fi trebuit să-i dea serios de gândit – ar fi putut să îi asculte și să învețe de la ei; ar fi putut să le recâștige sprijinul; ar fi putut să se și descotorosească de ei, transformând condamnarea lor la închisoare sau la moarte într-o demonstrație (altminteri, de rău augur) a forței sale imbatabile. Fără tirade violente, fără furii infantile, fără consecințe jenante – doar o curmare drastică a situației.
Ține bine minte: izbucnirile de mânie nici nu intimidează, nici nu inspiră loialitate. Creează doar îndoieli și dovedesc instabilitatea puterii tale. Întrucât îți dau la iveală slăbiciunea, aceste „ieșiri”
furtunoase ajung adeseori să-ți prevestească prăbușirea.
Dacă este cu putință, ar trebui să nu existe niciun fel de animozitate,față de nimeni. […] A-i vorbi cuiva cu mânie, a-ți arăta ura prin vorbe sauprin priviri este un lucru nefolositor – primejdios, prostesc, ridicol șivulgar.
Mânia și ura nu ar trebui dezvăluite niciodată altminteri decât princeea ce întreprinzi, iar simțămintele se vor vădi cu atât mai puternice înfapte, cu cât te ferești să ți le dai pe față în vreun alt fel. Otrăvitoare estenumai mușcătura animalelor cu sângele rece.
Arthur Schopenhauer, 1788–1860
RESPECTAREA LEGII
Spre sfârșitul anilor 1920, Haile Selassie aproape că își atinsese țelul de a aduce sub controlul său Etiopia întreagă, țară despre care știa că avea nevoie de o conducere fermă și unificatoare. Ca regent al împărătesei Zauditu (fiica vitregă a defunctei regine) și moștenitor al tronului, Selassie a continuat ani în șir să slăbească
puterea diverșilor șefi de triburi războinice. Nu îi mai rămăsese în cale decât un singur obstacol: împărăteasa și soțul acesteia, Ras Gugsa. Își dădea bine seama că cei doi îl urau și doreau să scape de el și, pentru a pune capăt comploturilor, l-a numit pe Gugsa guvernator al provinciei nordice Begemeder, obligându-l să
părăsească Addis-Abeba, capitala țării, unde se găsea reședința împărătesei.
Timp de câțiva ani, Gugsa a jucat rolul administratorului loial.
Selassie nu avea însă încredere în el: știa că, împreună cu împărăteasa, punea la cale să se răzbune. Cum vremea trecea, iar Gugsa nu făcea nicio mișcare, șansele complotului păreau să
sporească. Selassie a înțeles cum trebuia să acționeze: să-l scoată pe dușman din vizuină, să-l zăpăcească și să-l împingă la fapte înainte ca acesta să fie pregătit.
De mai mulți ani, unul dintre triburile din nord, Azebu Galla, se afla, practic, în stare de rebeliune împotriva tronului, membrii săi
dedându-se la jafuri asupra satelor din regiune și refuzând să
plătească impozite către stat. Selassie nu luase măsuri contra lor, lăsându-i să devină din ce în ce mai puternici, în cele din urmă, în 1929, i-a ordonat lui Ras Gugsa să ia comanda armatei ce trebuia să-i aducă la ordine pe rebeli. Gugsa a acceptat, dar în sinea lui, clocotea de furie: nu avea nimic cu Azebu Galla-șii, iar ordinul de a lupta împotriva lor îi jignise mândria. Nu putea să nu se supună, dar, în vreme ce își grupa și instruia trupele, a început să răspândească un zvon urât: că Selassie ar fi fost mână în mână cu papa de la Roma și că plănuia să convertească țara la catolicism, transformând-o într-o colonie a Italiei. Armata lui Gugsa devenea tot mai numeroasă, iar unele dintre triburile din care proveneau soldații se înțeleseseră, în secret, să se ridice împotriva lui Selassie. În martie 1930, o forță
impresionantă de treizeci și cinci de mii de oameni a pornit în marș, dar nu către nord, ca să-l înfrunte pe Azebu Galla, ci către sud, în direcția capitalei Addis-Abeba. Încrezător în capacitatea sa militară
din ce în ce mai redutabilă, Gugsa nu mai ascundea faptul că ducea un război sfânt, ca să-l răstoarne pe Selassie și să redea țara adevăraților creștini.
Nu și-a dat seama de capcana care i se întinsese. Înainte de a-l numi pe Gugsa la comanda trupelor ce trebuiau să restabilească
ordinea în nord, Selassie își asigurase susținerea bisericii etiopiene, iar apoi, când revolta acestuia amenința să se concretizeze în fapte, îi mituise pe unii dintre aliații săi cheie, astfel ca să nu participe la confruntarea armată propriu-zisă. Pe când forțele rebele înaintau spre sud, din avion erau lansați asupra lor o sumedenie de
