[…] Era un număr uriaș de blocuri de marmură, astfel că odată sositeși cum umpleau piața, au deșteptat admirația tuturor și bucuria papei,

care l-a copleșit pe Michelangelo cu favoruri nemăsurate; și când a începutsă lucreze la ele, se ducea iar și iar să-l vadă și să vorbească cu el despremormânt și despre alte lucruri, de parcă ar fi vorbit cu propriul său frate.

Și ca să ajungă la el și mai lesne, papa a poruncit să se arunce o punte dela Corridore până la odăile lui Michelangelo, și așa să meargă la el întaină.

Aceste multe și dese favoruri au fost pricină (cum se întâmplă adeseala curte) de mare pizmă, de nesfârșite persecuții, căci Bramante,arhitectul, care îi era drag papei, l-a făcut să-și întoarcă gândul de lamormânt, spunându-i, așa cum se zice în popor, că ar fi semn rău să-șizidească omul mormântul câtă vreme trăiește și alte povești din acestea.

Pe Bramante îl mânau și frica, și pizma, căci judecățile lui Michelangelo îidăduseră în vileag multe din greșeli. […]

Acum că nu se mai îndoia că Michelangelo știa de aceste greșeli alesale, [Bramante] căuta cu tot dinadinsul să-l facă să plece din Roma saumăcar să-l lipsească de bunăvoința papei și de gloria și folosul ce le-ar fiputut dobândi prin munca sa. În privința mormântului, a izbutit. Nuîncape îndoială că dacă lui Michelangelo i s-ar fi îngăduit să-l terminedupă planurile lui dintâi, având un teren atât de larg ca să-și aratemăiestria, niciun alt artist, oricât de celebru (fie spuse acestea fără vreopizmă), nu l-ar fi putut smulge din înălțimea la care s-ar fi ridicat.

Viața lui Michelangelo, Ascanio Condivi, 1553

Nu încerca să-i ajuți ori să le faci servicii celor care te invidiază

– vor bănui că bunătatea ta este amestecată cu dispreț. Tentativa lui Joe Orton de a-l sprijini pe Halliwell în lansarea sa ca pictor nu a făcut decât să-i accentueze acestuia complexul de inferioritate și invidia. Odată ce devine limpede că de invidie este vorba, adesea, singura soluție este să fugi de oamenii invidioși și să-i lași să fiarbă

în amarul lor suc propriu.

În sfârșit, fii conștient de faptul că unele „cercuri” sunt mai predispuse la invidie decât altele. Efectele acesteia riscă să fie mai grave între colegi, unde există o spoială de egalitate, și cu totul distructive într-un mediu democratic, în care manifestarea fățișă a autoritarismului este socotită condamnabilă. Fii, așadar, foarte receptiv la semnalele de alarmă dintr-un atare context social.

Regizorul Ingmar Bergman a fost urmărit de reprezentanții fiscului din Suedia mai ales pentru că a ieșit în evidență într-o țară unde a Î

te ridica deasupra celorlalți nu este un lucru ușor de acceptat. În asemenea cazuri, nu poți evita să fii invidiat și nu ai mai nimic de făcut în afară de a înfrunta situația cu eleganță, neluând animozitatea celorlalți drept o ofensă personală. După cum a spus odată Thoreau: „Invidia este impozitul pe superioritate cu care sunt datori toți oamenii deosebiți.”

A mărturisit vreodată în mod serios cineva că ar fi invidios? Îninvidie există un lucru resimțit de toată lumea ca mai rușinos decât însășiticăloșia unui delict.

Și nu numai că toți o resping, dar oamenii de calitate sunt chiarînclinați spre incredulitate atunci când ea îi este imputată unuiainteligent. Însă cum sălașul acesteia se află în inimă și nu în creier, oricâtde mare ar fi inteligența, tot nu furnizează garanții împotriva invidiei.

Billy Budd, Herman Melville, 1819–1891

Învață cum să învingi invidia și răutatea. Aici disprețul, deși înțelept,nu mai înseamnă, într-adevăr, decât prea puțin; este mai potrivită

magnanimitatea. Un cuvânt bun spus despre cineva care te vorbește de răueste neprețuit; nu există răzbunare mai eroică decât aceea datorată tocmaimeritelor și calităților care îi frustrează și îi chinuie pe invidioși. Fiecareatingere a norocului este o nouă răsucire a funiei din jurul gâtului celorrăuvoitori, căci paradisul invidiaților este infernul invidioșilor. A face dinnorocul tău o otravă pentru dușmani este, se spune, cea mai aspră

pedeapsă ce ai putea să le-o dai. Invidiosul moare nu o singură dată, ci oride câte ori aude cel invidiat rostirea vreunei laude; eternitatea faimeiacestuia din urmă este măsura pedepsei celui dintâi; unul este nemuritorîn glorie, celălalt în nefericire. Trâmbița celebrității care vestește pentruunul nemurirea, pentru celălalt, vestește moartea, căci acesta estecondamnat să se înăbușe în propria lui invidie.

Baltasar Gracián, 1601–1658

Imagine: O grădină năpădită de buruieni. Nu pe ele le cultivi, dar se dezvoltă odată cu plantele sădite și din apa cu care le uzi pe acestea. Poate că nu înțelegi în ce fel, dar buruienile invadează

totul, cresc înalte și urâte, împiedicând orice cultură să se dezvolte frumos și să înflorească. Înainte de a fi prea târziu, nu turna apă fără

să te uiți ce plantă stropești. Stârpește buruienile invidiei nedându-

le nimic din care să se hrănească.

Ultimul cuvânt: Din când în când, dă la iveală un cusur nevinovat. Pizmașii îi acuză de păcate pe cei mai desăvârșiți și străini de păcat. Ei se fac asemenea unui Argus cu toți ochii scormonind ca să găsească pata de pe obrazul perfecțiunii – este singura lor mângâiere. Nu lăsa pizma să-și împroaște veninul –

prefă-te că ai și tu câte o scădere în curaj sau în deșteptăciune, ca s-o dezarmezi din vreme. Așa îți fluturi mantia cea roșie prin fața coarnelor de taur ale pizmei ca să-ți scapi de osândă nemurirea.

(Baltasar Gracián, 1601–1658)

CONTRAARGUMENT

Trebuie să fii prudent cu invidioșii pentru că sunt atât de ascunși și au la îndemână nenumărate mijloace de a-ți face rău. Însă

ocolindu-i, îi poți adesea îndârji și mai tare. Își vor da seama că ești precaut, calitate ce o vor adăuga celor pentru care te consideră

superior lor, invidiindu-te, deci, și mai mult. De aceea este necesar să acționezi înainte ca invidia să prindă rădăcini.

Dacă acest lucru s-a întâmplat deja, din vina ta sau nu, uneori cel mai bine e să alegi calea opusă: manifestă-ți disprețul cel mai adânc față de oamenii care te invidiază. În loc să-ți ascunzi desăvârșirea, etalează-ți-o nestingherit. Fă din fiecare triumf o ocazie de a-i sili să se vânzolească în chinuri. Norocul și puterea ta devin infernul lor de suferință. Dacă ajungi destul de sus ca să nu îți mai poată face rău, invidia lor nu mai contează și vei avea cea mai bună răzbunare posibilă: ei vor rămâne prizonierii torturii lor în timp ce tu, liber, te vei bucura de putere.

În acest fel l-a învins Michelangelo pe veninosul Bramante, care l-a determinat pe papa Iuliu al II-lea să se răzgândească și să nu mai construiască mausoleul conceput de artist. Bramante invidia talentul dumnezeiesc al sculptorului și la această unică victorie a sa

– abandonarea mausoleului – a vrut să mai adauge una, convingându-l pe pontif să-i încredințeze lui Michelangelo pictarea tavanului Capelei Sixtine. Lucrarea presupunea ani întregi de muncă, în cursul cărora artistul avea să fie obligat să renunțe la crearea magnificelor sale statui, căci Bramante îl considera mult mai

puțin înzestrat ca pictor decât ca sculptor. Intenția sa fusese să

distrugă imaginea de artist desăvârșit a lui Michelangelo.

Acesta a înțeles capcana ce i se pregătise și nu a vrut să accepte comanda, însă pe papă nu îl putea refuza, așa încât s-a supus. Apoi a transformat invidia lui Bramante într-un imbold spre încă o culme a perfecțiunii, realizând pe tavanul Capelei Sixtine o capodoperă

neîntrecută. Văzând-o și auzind mereu vorbindu-se despre ea, Bramante se simțea sufocat de propria sa ură. Iată răzbunarea cea mai dulce și mai durabilă cu care îi poți pedepsi pe invidioși.

LEGEA 47

NU ÎȚI DEPĂȘI OBIECTIVUL PROPUS

– DUPĂ CE AI OBȚINUT VICTORIA,

ÎNVAȚĂ SĂ TE OPREȘTI LA TIMP

ARGUMENT

Clipa victoriei este adeseori și clipa celui mai mare pericol. În bețiagloriei, aroganța și supraestimarea propriei tale forțe te pot împinge să

mergi mai departe decât ți-ai planificat și să-ți faci astfel mai mulțidușmani decât ai capacitatea de a învinge. Nu lăsa succesul să ți se urce lacap. Nimic nu poate înlocui strategia și planificarea atentă. Fixează-ți unobiectiv și, după ce l-ai atins, oprește-te.

ÎNCĂLCAREA LEGII

În anul 559 î. Hr., un tânăr pe nume Cyrus a adunat o armată

uriașă, alcătuită din triburile răzlețe ale Persiei și a pornit la luptă

împotriva bunicului său Astyages, regele mezilor. L-a înfrânt cu ușurință, s-a încoronat, la rândul său, rege al Mediei și Persiei și astfel a pus bazele imperiului persan. Au urmat, în ritm rapid, victorii după victorii. Cyrus l-a învins pe Croesus, regele Lydiei, a cucerit insulele Ionice și alte câteva regate, apoi s-a îndreptat asupra Babilonului și l-a zdrobit. A început să fie supranumit Cyrus cel Mare, regele lumii.

După ce s-a înstăpânit pe bogățiile imperiului babilonian, și-a pus ochii, mai departe către răsărit, pe triburile pe jumătate barbare ale massagetailor, care trăiau într-un ținut întins, aflat în vecinătatea Mării Caspice – un neam de războinici încrâncenați, asupra cărora domnea regina Tomyris. Nu erau atât de bogați ca babilonienii, dar Cyrus a hotărât totuși să-i atace, considerându-se un supraom imposibil de înfrânt. Era sigur că nu vor fi în stare să