Într-adevăr, regele a remarcat-o și i-a dăruit vânatul abia doborât.

În 1744, a murit metresa „în funcție” a suveranului, ducesa de Châteauroux, iar Jeanne a trecut la atac. Se ducea oriunde știa că va apărea și Ludovic: la balurile mascate de la Versailles, la operă, în orice loc în care putea să-și etaleze farmecul și talentele la muzică, dans, călărie și cochetare. În septembrie 1745, această tânără de douăzeci și patru de ani, fiica unui modest slujbaș de bancă, a fost recunoscută oficial ca metresă a regelui: i s-a dat o cameră în palat, unde acesta putea s-o viziteze oricând, folosind o scară secretă și, pentru că nobilii de la curte erau supărați din pricina originii ei sociale, i s-a acordat rangul de marchiză. De atunci, Jeanne Poisson

a devenit doamna de Pompadour.

GENERALUL CARE ÎNTRECE MĂSURA

Găsim în cărți multe exemple de acest fel, căci generalul care, prinvitejia sa, a cucerit un stat în numele stăpânului său, iar pentru sineînsuși a dobândit o mare glorie și și-a încărcat soldații cu prăzi bogate, îșicâștigă în mod necesar, atât în rândurile trupelor sale, cât și ale celorvrăjmașe, ca și printre supușii principelui, un renume atât de înalt, încâtînsăși victoria repurtată de el devine respingătoare și dă naștere temeriloracestuia. Căci întrucât firea omenească este pe cât de ambițioasă pe atât debănuitoare și nu recunoaște limita norocului, nu este imposibil casuspiciunea ivită pe neașteptate în mintea principelui din cauza victorieigeneralului să fie agravată de unele vorbe arogante sau insolente aleacestuia, astfel că principele va ajunge în chip firesc să se gândească lanecesitatea de a se pune la adăpost de ambiția generalului.

Ca să facă acest lucru, soluțiile ce se impun de la sine sunt fie să

poruncească uciderea acestuia, fie să-l lipsească de renumele dobândit înrândul armatei și al poporului, folosind orice mijloace pentru a dovedi că

victoria nu a fost obținută datorită priceperii și curajului său, cimulțumită norocului și lașității dușmanilor sau înțelepciunii celorlalțicomandanți aflați alături de el în luptă.

Niccolò Machiavelli, 1469–1527

Ludovic al XV-lea era un om pe care cel mai vag semn de plictiseală îl indispunea peste măsură. Doamna de Pompadour știa că nu îl putea ține sub vraja ei decât dacă reușea să-l distreze. În acest scop, a inaugurat seria spectacolelor teatrale de la Versailles, spectacole în care ea însăși juca rolurile principale; a organizat complicate partide de vânătoare, baluri mascate și orice alte amuzamente care să-i mențină regelui buna dispoziție și în afara iatacului ei. A devenit o patroană a artelor și autoritatea supremă în materie de bun gust și modă, dând tonul eleganței pentru întreaga Franță. Cu fiecare succes, numărul dușmanilor ei de la curte sporea și mai mult, însă doamna de Pompadour îi reducea la tăcere cu o armă nemaifolosită până atunci de vreo metresă a regelui: politețea desăvârșită. Pe toți snobii aceștia care nu îi puteau ierta originea modestă, îi fermeca cu grația ei. Și, culmea neobișnuitului, s-a împrietenit cu regina și a insistat ca Ludovic al XV-lea să-i acorde

mai multă atenție soției sale și să se poarte mai frumos cu ea. Ca o încununare a gloriei, acesta a făcut-o din marchiză, ducesă.

Influența ei a devenit tot mai puternică și în politică – într-adevăr, la un moment dat, a fost un fel de ministru de externe neoficial.

În 1751, pe când se afla în culmea puterii, doamna de Pompadour s-a văzut confruntată cu cea mai gravă criză din viața ei: epuizată fizic din pricina multiplelor responsabilități asumate, a constatat că îi era din ce în ce mai greu să se ridice la înălțimea exigențelor erotice ale suveranului. De obicei, într-o asemenea situație, favoritele simțeau că zilele fericite stau să apună și se luptau cu disperare să-și păstreze locul, în ciuda vestejirii frumuseții. Dar doamna de Pompadour avea strategia ei: l-a încurajat pe rege să-și organizeze un fel de bordel pe domeniile regale de la Versailles – așa-numitul Parc aux Cerfs. Acolo, suveranul aflat acum între două vârste putea să le întâlnească pe cele mai frumoase tinere din țară.

Doamna de Pompadour știa că farmecul și abilitatea sa politică

o făcuseră indispensabilă regelui. Ce teamă putea să-i inspire una sau alta dintre fetele de șaisprezece ani care nu dispuneau nici de puterea, nici de prestanța ei? Ce importanță avea faptul că își pierduse exclusivitatea alcovului regal atâta timp cât rămânea cea mai puternică femeie din Franța? Aceasta era poziția la care ținea și ca să şi-o apere, s-a împrietenit și mai strâns cu regina, ba chiar a început să o însoțească la liturghie. Deși dușmanii ei de la curte conspirau ca s-o înlăture, suveranul nu a îndepărtat-o – lângă ea se simțea liniștit. Doamna de Pompadour a hotărât să renunțe, treptat, la a se mai amesteca în politică abia după ce jucase un rol activ în dezastruosul Război de șapte ani.

Avusese dintotdeauna o sănătate fragilă și a murit la numai patruzeci și trei de ani, în 1764. Fapt fără precedent, „domnia” ei ca metresă oficială durase peste două decenii. „Am regretat-o toți”, scria ducele de Croy, „căci era amabilă și ajuta pe oricine îi cerea sprijinul.”

Comentariu

Conștientă de efemeritatea puterii lor, amantele regale se lăsau îndeobște cuprinse de un fel de frenezie odată ce cucereau inima

monarhului: încercau să adune averi cât mai mari, ca să se pună la adăpost după inevitabila cădere în dizgrație, iar pentru a-și păstra domnia cât mai mult timp posibil, se arătau necruțătoare cu dușmanii lor de la curte. Cu alte cuvinte, însăși situația lor părea să

le facă avide de bani și vindicative, ceea ce adeseori se dovedea o greșeală care se întorcea împotriva lor. Doamna de Pompadour a reușit acolo unde celelalte metrese de rege dăduseră greș pentru că

niciodată nu a urmărit să se îmbogățească. În loc să-i domine pe curteni cu puterea pe care o deținea, s-a străduit să le câștige sprijinul. Nu a dat nicicând, nici cea mai mică dovadă de lăcomie sau de aroganță. Când nu a mai putut să satisfacă pretențiile erotice ale regelui, nu s-a neliniștit la gândul că locul ei din alcovul acestuia avea să fie luat de altcineva, ci a recurs la o stratagemă – l-a încurajat să-și ia amante tinere, știind prea bine cum stăteau lucrurile, cu cât erau mai tinere și mai frumoase, cu atât prezentau mai puțin pericol, pentru că în niciun caz nu se puteau compara cu farmecul ei sofisticat, iar Ludovic sfârșea întotdeauna prin a se plictisi de ele.

Un cunoscut cățărător în copaci învăța odată pe cineva cum să se suieîntr-un arbore înalt. I-a poruncit să taie crengile din vârf, dar când, întimp ce făcea acest lucru, omul a părut să fie în primejdie, priceputulcățărător nu i-a spus nimic. Abia după ce a coborât până în dreptulstreșinii cățărătorul i-a strigat: „Ai grijă! Fii atent cum cobori!”. L-amîntrebat: „De ce ai spus asta? De la înălțimea aceea putea tot atât de binesă și sară dacă voia”. „Tocmai de asta”, a răspuns priceputul cățărător.

„Câtă vreme era sus, la o înălțime amețitoare, unde ramurile amenințausă se rupă, îi era lui însuși așa de frică încât nu i-am zis nimic. Greșelilese fac întotdeauna atunci când oamenii ajung la partea mai ușoară adrumului.”

Omul acesta aparținea clasei celei mai de jos, dar vorbele sale se aflauîn perfectă armonie cu învățăturile înțelepților. Și în jocul cu mingea sezice că tocmai după ce o lovești corect cu piciorul ieșind dintr-o situațiedificilă și începi să crezi că următoarea va fi mai ușoară, atunci poți să fiisigur că o pierzi.

Eseuri despre lene, Kenko, Japonia, secolul al XIV-lea Succesul joacă feste inteligenței. Te face să te simți invulnerabil

și, în același timp, mai ostil și mai nestăpânit față de cei care îți contestă puterea. Din cauza lui, devii mai puțin capabil să te adaptezi împrejurărilor. Ajungi să crezi că victoriile se datorează

mai degrabă forței tale de caracter decât strategiei și planurilor bine concepute. Trebuie să înțelegi, asemenea doamnei de Pompadour, că tocmai în momentul triumfului se cuvine să mizezi pe abilitate și pe strategie, consolidându-ți baza de putere, recunoscând șansei și împrejurărilor importanța meritată și rămânând receptiv la orice schimbare a norocului. Tocmai în momentul victoriei este necesar să joci jocul curteanului și să respecți mai mult ca oricând legile puterii.

Cel mai mare pericol apare în clipa victoriei.

Napoleon Bonaparte, 1769–1821

CHEILE PUTERII

Puterea își are ritmurile și formulele ei. Reușesc să câștige cei care țin sub control aceste formule și le alternează după voie, destabilizându-i pe ceilalți în vreme ce bat tactul după cum le place.

Esența strategiei constă în a prevedea ceea ce urmează să se întâmple, iar euforia victoriei îți poate diminua această capacitate de control. În primul rând, pentru că succesul tău se datorează unei asemenea formule pe care te simți tentat s-o aplici din nou. Vei încerca să înaintezi în aceeași direcție fără să-ți pui întrebarea dacă

este direcția cea bună. În al doilea rând, succesul tinde să ți se urce la cap și să te facă să nu mai judeci limpede. Te simți invulnerabil și acționezi agresiv, iar această agresivitate va distruge tot ceea ce ai dobândit prin victoria deja obținută!

Lecția este simplă: Oamenii puternici schimbă ritmurile și formulele, modifică traseul, se adaptează la împrejurări și învață să

improvizeze. În loc să-și lase picioarele fără astâmpăr să-i poarte singure înainte, preferă să facă un pas înapoi ca să se uite pe unde calcă. Ca și cum în sângele lor ar exista un vaccin, se imunizează la beția victoriei, și își țin în frâu emoțiile; imediat după triumf își impun un gen de blocaj. Se domolesc, își acordă timpul necesar analizării celor petrecute, cercetează ponderea elementelor de context și a hazardului. După cum ți se spune la școala de echitație,

întâi trebuie să fii în stare să te stăpânești pe tine însuți și abia apoi știi să stăpânești calul.

Împrejurările și întâmplarea participă întotdeauna la jocul puterii. Acest fapt este inevitabil și face lucrurile mai interesante.

Dar indiferent ce ai crede, norocul este mai periculos decât ghinionul. Ghinionul ne dă lecții prețioase despre răbdare, planificare și nevoia de a fi pregătit pentru ce este mai rău, norocul, însă, te amăgește cu lecții contrarii și te îndeamnă să consideri că

inteligența ta infailibilă te va purta spre victorie. În mod inexorabil, norocul e schimbător, iar schimbarea te ia întotdeauna pe nepregătite.

După părerea lui Machiavelli, aceasta a fost cauza căderii lui Cesare Borgia. Repurtase numeroase triumfuri, era într-adevăr un strateg remarcabil, dar avea ghinionul de a fi prea norocos: tatăl său devenise papă. Apoi, când a cunoscut ghinionul autentic – moartea părintelui său – faptul l-a surprins total nepregătit, iar nenumărații săi dușmani au sărit să-l sfâșie. Norocul care te înalță sau își pune pecetea pe succesele tale aduce și momentul când e bine să deschizi ochii: roata te poate coborî tot atât de lesne pe cât te ridică. Dacă

ești pregătit pentru cădere, este mai puțin probabil să-ți frângi gâtul odată ajuns jos.

Oamenii răsfățați de succes sunt cuprinși de febrilitate și chiar dacă se străduiesc să-și păstreze calmul, cei de sub ordinele lor îi îndeamnă insistent să-și depășească ținta inițială și să se avânte acolo unde apa este primejdios de adâncă. Trebuie să ai o strategie și față de acești instigatori la imprudențe. Dacă pledezi pur și simplu în favoarea moderației, vei părea slab și fără orizont, iar impresia că nu ai fi capabil să-ți continui seria triumfurilor s-ar putea să-ți slăbească autoritatea.

Atunci când generalul și omul de stat atenian Pericle a condus un număr de campanii navale în Marea Neagră, în anul 436 î. Hr., victoriile ușoare le-au deschis concetățenilor săi gustul cuceririlor.

Au început să-și facă vise că vor supune Egiptul, îi vor zdrobi pe perși și vor ataca de pe mare Sicilia. Pe de o parte, Pericle ținea în frâu aceste stări emoționale primejdioase avertizând asupra exceselor de orgoliu care îi sfidează pe zei, iar pe de altă parte, le hrănea imaginația angajând trupele în mici bătălii pe care știa sigur că nu avea cum să le piardă și creându-le iluzia succesului continuu.

Abilitatea cu care Pericle făcea acest joc reiese din ceea ce s-a

întâmplat după moartea lui: puterea a încăput pe mâna demagogilor care au împins Atena la invadarea Siciliei și, astfel, printr-o singură hotărâre necugetată, au năruit un imperiu.

Ritmica puterii pretinde adeseori alternarea forței cu subtilitatea. Excesul de agresivitate generează reacții la fel de agresive; prin supralicitare și repetare, subtilitatea devine previzibilă și lesne de descifrat. Aflat în serviciul stăpânului său, shogunul Oda Nobunaga, marele general japonez (ulterior, împărat) din secolul al XVI-lea, Hideyoshi, a cucerit odată o uimitoare victorie asupra armatei temutului general Yoshimoto.

Shogunul dorea să meargă mai departe și să zdrobească încă un vrăjmaș puternic, dar Hideyoshi i-a amintit un vechi proverb nipon:

„După ce ai obținui o victorie, leagă-ți bine curelușa coifului.”

Hideyoshi considera că venise momentul în care shogunul trebuia să treacă de la forță, la viclenie și la manevre indirecte, instigându-și dușmanii unul împotriva celuilalt printr-o serie de alianțe înșelătoare. Astfel evita să fie socotit exagerat de agresiv. Prin urmare, atunci când ești victorios, oprește-te și creează-i adversarului tău iluzia că și el poate sta liniștit. Schimbările de ritm joacă un rol imens.