stăpânească întreaga Chină.

Comentariu

Cele două jocuri care se aseamănă cel mai bine cu strategia războiului sunt șahul și go-ul. La șah câmpul de luptă este mic. În comparație cu go-ul, atacul pare rapid și se îndreaptă inexorabil spre bătălia hotărâtoare. Rareori merită să te retragi sau să-ți sacrifici piesele, care trebuie plasate în poziții cheie. La go, lucrurile sunt mult mai vagi. Se joacă pe o grilă cu 361 de puncte nodale –

adică de aproape șase ori mai multe poziții decât în șah. Pietrele negre și albe (o culoare pentru fiecare „tabără”) sunt așezate în aceste puncte de intersecție, câte una la fiecare mutare, oriunde vrei. După ce le-ai plasat toate (52 la număr pentru fiecare dintre cei doi jucători), obiectivul jocului este să izolezi pietrele adversarului încercuindu-le.

IEPURELE ȘI COPACUL

Înțeleptul nici nu caută să urmeze căile celor vechi, nici nu stabileștecriterii fixe și eterne, ci cercetează lucrurile din vremea sa și apoi sepregătește să le facă față.

În Sung, un om ara un câmp pe care se afla un trunchi de copac. Uniepure a venit în goană, s-a izbit de trunchi, și-a frânt gâtul și a murit.

Văzând ce se întâmplase, omul a lăsat plugul deoparte și a început să seuite la copac, sperând să se mai aleagă cu încă un iepure. Nu a mai prinsniciodată altul și a ajuns de râsul tuturor celor din Sung.

Dacă, să zicem, cineva ar vrea să conducă poporul din vremea noastră

prin metodele regilor din vechime, ar face exact același lucru ca omul carestătea să se uite la copac.

Han-Fei-Tzu, filosof chinez din secolul al III-lea î. Hr.

O partidă de go – joc numit în China wei-chi – poate cuprinde până la trei sute de mutări. Strategia este mai subtilă și mai fluidă

decât în șah și se desfășoară lent. Cu cât este mai complex

„dispozitivul” în care ți-ai așezat inițial pietrele, cu atât mai dificil îi este adversarului tău să-ți deslușească strategia. Nu merită să lupți pentru dominarea unei anumite zone a grilei. Trebuie să gândești în perspectivă amplă și să fii pregătit pentru sacrificarea unei zone în

vederea obținerii controlului asupra grilei întregi. Nu obținerea unor poziții fixe ai de urmărit, ci mobilitatea. Fiind mobil, îți poți izola adversarul în mai multe zone mici, care sunt lesne de încercuit. Scopul nu este să elimini piesele sale, ca la șah, ci să i le paralizezi până la colapsul total. Șahul este liniar, pozițional și agresiv, go-ul este nonliniar și fluid. Agresiunea este aici indirectă

până către sfârșitul partidei, când învingătorul poate grăbi ritmul încercuirii pietrelor adversarului.

De câteva secole încoace, strategii chinezi sunt influențați de go.

Principiile acestui joc au fost adesea aplicate și în războaie, între alții, de către Mao Tse-tung, un împătimit jucător de wei-chi, care și-a perfecționat astfel propria sa strategie. Un concept cheie în wei-chi îl reprezintă, de exemplu, utilizarea avantajoasă a dimensiunilor

„câmpului de luptă”, în ideea de a te extinde în toate direcțiile, astfel încât adversarul să nu îți poată descifra planul prin deducții liniare.

Mao scria cândva: Fiecare chinez ar trebui să se arunce în acest război de zigzag împotriva naționaliștilor. Plasează-ți oamenii într-o asemenea formație neregulată ca de go și adversarul tău se va pierde în labirintul speculațiilor asupra obiectivului tău. Ori va irosi timp încercând să te urmărească, ori, asemenea lui Chiang Kai-și, te va lua drept un strateg incompetent și incapabil să se apere, iar dacă se va concentra asupra unui singur punct, așa cum recomandă strategii occidentali, se va expune, ca un naiv, încercuirii. În războiul de tip wei-chi, încercuiești creierul inamicului prin intermediul jocurilor minții, al propagandei și tacticilor destabilizatoare, care creează

confuzie și atacă moralul. Aceasta a fost strategia comuniștilor chinezi – aparența informă, fluidă, care le-a dezorientat și le-a înspăimântat dușmanii.

Dacă șahul este liniar și direct, străvechiul go se apropie mai mult de tipul de strategie ce se dovedește eficace și simptomatică

într-o lume în care bătăliile sunt indirecte și au loc pe spații vaste, între care conexiunea este laxă. Aceste strategii sunt abstracte și multidimensionale; aparțin unui plan situat dincolo de timp și de spațiu – se află în mintea strategului. În acest gen de război fluid, mișcarea are întâietate asupra poziției. Viteza și mobilitatea ta vor face imposibilă anticiparea manevrelor pe care le plănuiești.

Incapabil să te înțeleagă, adversarul nu își poate construi nici el strategia cu care să te distrugă. În loc să se fixeze asupra unor

g

g

p

anumite puncte, această formă indirectă de luptă devine difuză, astfel încât ai ocazia să folosești în avantajul tău structura vastă și discontinuă a lumii reale. Fii ca aburul. Nu-i oferi dușmanului nimic solid de atacat. Privește-l cum își irosește forțele urmărindu-te și străduindu-se să țină pasul cu evanescența ta. Numai lipsa ta de formă îți permite să-ți iei adversarii prin surprindere – când ajung să-și dea seama unde te afli și ce ai de gând, este deja prea târziu.

Generalul Rommel îl depășea pe [generalul] Pa on în privințacreativității intelectuale. […] Rommel evita formalismul militar. Nu îșifăcea planuri fixe decât pentru ciocnirea inițială. Mai departe, își adaptatactica la situațiile specifice, pe măsură ce acestea apăreau. Era un om aldeciziilor fulgerătoare, apt să țină pasul, fizic, cu ideația sa rapidă. Aflat înmijlocul unei neprimitoare mări de nisip, a acționat ca într-un spațiu totalliber. După ce a străpuns liniile britanice, Rommel și-a deschis câmp deacțiune în întreaga parte de nord a Africii. Relativ neatins deconstrângerile impuse rigid de autoritățile de la Berlin, nesfiindu-se să

treacă uneori și peste ordinele lui Hitler, Rommel a executat, una după

alta, o serie de operațiuni militare victorioase până când și-a extinscontrolul asupra celei mai mari părți a Africii de Nord, iar orașul Cairo aajuns să tremure la picioarele sale.

Arta câștigării războaielor, James Mrazek, 1968

Atunci când vrei să te lupți cu noi, nu te lăsăm și nu ne poți găsi. Darcând vrem noi să ne luptăm cu tine, ne asigurăm că nu vei putea fugi, telovim direct […] și te zdrobim. […] Dacă inamicul înaintează, noi neretragem; dacă inamicul se oprește, îl hărțuim; când obosește, îl atacăm;dacă se retrage, îl urmărim.

Mao Tse-tung, 1893 – 1976

CHEILE PUTERII

Omul se deosebește de celelalte specii prin faptul că este un creator de forme. Nemanifestându-și în mod direct emoțiile decât rareori, el le dă expresie prin limbaj sau prin ritualuri acceptabile din punct de vedere social. În absența formei, nu ne putem

comunica emoția.

Dar formele pe care le creăm se schimbă tot timpul – în modă, stil și toate aspectele comportamentului omenesc dictat de stările de spirit ale momentului. Le modificăm neîncetat pe cele moștenite de la generațiile anterioare și aceste modificări constituie un semn de vitalitate. Într-adevăr, lucrurile care nu se schimbă, formele care se rigidizează ajung să ne pară moarte și le înlăturăm. Tinerii ne arată

cel mai limpede acest lucru: nu se simt în largul lor cu rigorile pe care societatea li le impune și, cum nu și-au conturat încă

personalitatea, își joacă propriile lor roluri, încercând o întreagă

diversitate de măști și de „poze”, adică străduindu-se să se exprime.

Această vitalitate pune în mișcare forma și creează perpetua schimbare caracteristică vieții.

Oamenii puternici sunt adesea aceia care în tinerețe au dat dovadă de o imensă creativitate și au realizat ceva original exprimându-se într-o formă originală. Societatea le-a conferit putere tocmai pentru că are nevoie de nou și îl recompensează. Din păcate, mai târziu, aceiași oameni cândva novatori devin conservatori și acaparatori. Încetează să viseze la a crea lucruri noi.

Personalitatea le este deja formată, automatismul comportamental fixat, iar rigiditatea îi expune la pericol. Oricine le poate ghici pasul următor. Inspiră nu atât respect, cât plictiseală: Ieși la pensie! le spunem, lasă pe altcineva mai tânăr să urce pe scenă și să ne distreze! Atunci când devin prizonierii trecutului, cei puternici încep să pară ridicoli – sunt ca un fruct răscopt, care așteaptă să

cadă din copac.

Puterea nu supraviețuiește decât dacă își menține flexibilitatea.

A fi inform nu înseamnă a fi amorf. Toate au o formă, acest lucru este inevitabil. Informitatea puterii seamănă cel mai bine cu aceea a apei sau a mercurului, care au proprietatea de a lua forma recipientului ce le conține. Fiind în permanenta schimbare rămân veșnic imprevizibile.

Oamenii puternici creează tot timpul forme. Însăși puterea lor izvorăște din rapiditatea cu care se transformă. Informitatea lor se află în mintea adversarilor – aceștia sunt cei neînstare să le descifreze planurile și să găsească un punct vulnerabil pe care să-l lovească. Iată ipostaza cea mai importantă a puterii: aspectul insesizabil, evanescent și iute asemenea zeului Mercur, care putea lua ce formă dorea și profita de această calitate ca să facă adevărate

ravagii în Olimp.

Creațiile umane evoluează către abstracțiune, dinspre material spre mental. Această evoluție s-a exprimat deja în artele plastice, care au inventat în secolul nostru abstracționismul și conceptualismul, dar și în politică, unde violența manifestă tinde să