Au trecut mai mulți ani de la această făgăduință și faraonul sortitpierzării continua să trăiască în toată strălucirea sa. Moise nu mai răbdasă aștepte ca Domnul să-l piardă pe faraon. Astfel, a ajunat patruzeci dezile și apoi s-a urcat pe muntele Sinai și vorbind cu Dumnezeu, a zis: „O
Doamne, mi-ai făgăduit că îl vei pierde pe faraon, iar el încă nu s-a lepădatde niciuna din blasfemiile lui. Când oare îl vei da pierzării?”
Un glas mare s-a ridicat din Adevăr spunând: „O Moise, tu vrei să-ldau pierzării pe faraon cât mai repede cu putință, dar de o mie de ori o miedintre slujitorii Mei mă roagă să nu fac aceasta niciodată, căci seîmpărtășesc din traiul bun și se bucură de pace sub stăpânirea lui. Jur peînsăși puterea mea că atâta vreme cât le dă hrană și alinare făpturilorMele, Eu nu îl voi da pierzării.” Și Moise a spus: „Atunci când, Doamne,îți vei îndeplini făgăduiala?” Și Dumnezeu a spus: „Făgăduiala Mea va fiîndeplinită atunci când el nu va mai avea grijă de făpturile Mele. Dacă
vreodată va începe să-și împuțineze bunătatea, să știi că ceasul lui seapropie.”
Așa s-a făcut într-o zi că faraonul i-a spus lui Haman: „Moise i-aadunat în jurul său pe fiii lui Israel și ne aduce nemulțumire. Nu știmcum se vor sfârși acestea pentru noi. Trebuie să ne umplem hambarele casă nu rămânem nicicând fără provizii. Astfel vom înjumătăți porțiazilnică și vom păstra hrana.” A poruncit să se taie două mii de oi, două
sute de vaci și o sută de cămile și la fel, la tot două sau trei zile, să seînjumătățească hrana. Atunci Moise a știut că făgăduiala Adevărului eraaproape de îndeplinire, căci micșorarea aspră a porțiilor vestea sfârșitul și
era semn rău. Știutorii cei vechi spun că în ziua în care faraonul s-aînecat, în bucătăriile palatului se tăiaseră numai doi miei.
Nimic nu prețuiește cât dărnicia. […] Dacă un om are bogății și,chiar dacă nu este rege, vrea să se poarte ca un domnitor, dacă vrea caoamenii să se închine înaintea lui, să-l slăvească și să-l numească stăpânulși conducătorul lor, atunci spune-i să le întindă masă mare, în fiecare zi.
Toți cei care și-au dobândit un nume pe lumea aceasta și l-au făcut mai cuseamă prin dărnicia ospeției, căci cei zgârciți și hapsâni nu sunt plăcuținici pe lumea aceasta, nici pe cealaltă.
Cartea domniei sau legile regilor, Nizam al-Mulk, secolul al XI-lea Varianta a II-a
Curând după ce a făcut avere în Parisul din preajma anului 1820, baronul James Rothschild s-a văzut confruntat cu cea mai grea problemă din câte întâlnise: cum putea un evreu – și încă un evreu german – un intrus în societatea franceză, să-și câștige respectul claselor superioare xenofobe din această țară? Rothschild știa cum funcționează mecanismul puterii. Își dădea seama că averea îi conferă statut social, dar că în condițiile în care nu este acceptat de această societate, nici statutul, nici bogăția nu vor fi de durată. Prin urmare, a privit în jurul său și s-a întrebat ce anume ar putea cuceri inimile acestor oameni.
Actele de caritate? Prea puțin le păsa francezilor de ele.
Influența politică? Deja o avea și dacă ea le stârnea vreo reacție, aceea era mai degrabă una de suspiciune. A ajuns la concluzia că
punctul nevralgic al societății îl constituia blazarea. În epoca Restaurației Bourbonilor, nobilimea franceză se plictisea. Prin urmare, Rothschild a pus la bătaie sume uriașe de bani ca s-o distreze. A angajat pe cei mai buni arhitecți din Franța ca să-i proiecteze grădini și o sală de bal; și-a asigurat serviciile lui Marie-Antoine Carême, cel mai celebru dintre bucătarii francezi, pentru dineurile cele mai copioase și mai rafinate din câte se văzuseră
vreodată la Paris. Nimeni nu a putut să-i reziste, chiar dacă
petrecerile erau oferite de un evreu german. Seratele săptămânale ale lui Rothschild au început să atragă din ce în ce mai multă lume.
În următorii câțiva ani, bancherul a obținut acel unic lucru care poate să consolideze puterea unui intrus: acceptarea socială.
Comentariu
Generozitatea strategică constituie întotdeauna o armă
puternică în cucerirea susținerii sociale, mai ales pentru cineva străin. Dar baronul Rothschild era inteligent: știa că tocmai averea crease o barieră între el și francezi și îl făcea să pară nesuferit și nedemn de încredere. Calea cea mai bună de a le schimba această
impresie era aceea de a risipi enorme sume de bani, gest menit să
dovedească faptul că punea cultura și societatea franceză mai presus de avere. Aceasta semăna cu faimoasele petreceri „potlatch”
din nord-vestul Statelor Unite, unde, distrugându-și periodic toate bunurile în mijlocul unor serbări gigantice, cu ospețe și focuri mari, indienii voiau să-și demonstreze puterea asupra altor triburi. La baza puterii nu stăteau banii, ci capacitatea acestor oameni de a-i cheltui și încrederea în superioritatea talentelor lor care, valorificate, le vor aduce cel puțin tot atâtea bogății câte distrugeau ei în acest ceremonial.
În ultimă instanță, seratele reflectau dorința baronului de a se integra nu numai în lumea afacerilor, ci și în societatea „elegantă” a Franței. Cheltuind bani cu aceste petreceri-potlatch, spera să
dovedească tuturor că puterea sa depășea domeniul financiar, pătrunzând în cel mult mai valoros al culturii. Rothschild și-a căpătat acceptarea socială adunând bani, dar baza de susținere dorită nu putea fi cumpărată cu ei. Ca să-și asigure averea, trebuia s-o „risipească”. Aceasta este generozitatea strategică în esența ei –
capacitatea de a fi flexibil față de bogăția ta, de a o pune la lucru nu ca să achiziționezi obiecte, ci ca să câștigi inimile oamenilor.
Varianta a III-a
Familia Medici din Florența Renașterii și-a clădit puterea sa colosală pe averea rezultată din afaceri bancare. Dar în această
republică veche de secole, ideea că banul cumpără puterea venea în contradicție cu nobilele valori democratice. Cosimo de’ Medici, primul din familie care a dobândit mare faimă, prefera să nu facă
zarvă în legătură cu aceste lucruri. Nu și-a etalat averea niciodată.
Totuși, pe vremea când nepotul său Lorenzo a ajuns la vârsta maturității, în anii de după 1470, bogăția familiei devenise prea
mare, iar influența ei prea vizibilă ca să mai poată fi mascate.
Lorenzo a rezolvat problema în felul lui, aplicând o strategie diversionistă care, de atunci încoace, a slujit multor oameni bogați: s-a transformat în cel mai ilustru patron și ocrotitor al artelor din câți existaseră vreodată. Nu numai că plătea regește tablourile cumpărate, ci a creat și cele mai bune școli pentru tineri artiști din Italia. Tocmai într-una dintre aceste școli l-a remarcat pe Michelangelo și l-a invitat să vină să locuiască în palatul său. Cu aceeași generozitate s-a purtat Lorenzo și cu Leonardo da Vinci.
Odată luați sub aripa sa proteguitoare, atât Michelangelo, cât și Leonardo i-au răsplătit dărnicia prin loialitate.
Ori de câte ori Lorenzo avea de înfruntat un dușman, scotea la iveală arma mecenatului. Atunci când, în 1472, inamicul tradițional al Florenței, Pisa, s-a revoltat împotriva supremației acesteia, Lorenzo i-a împăcat pe pisani dăruind o mulțime de bani universității care, cândva, fusese mândria și bucuria acestui oraș, dar, între timp, își pierduse mult din faima de altădată. Pisanii nu se puteau apăra împotriva unei asemenea manevre insidioase care, pe de o parte, le hrănea dragostea pentru cultură, iar pe de altă parte, le înăbușea dorința de a porni la luptă.
Comentariu
Nu încape îndoială, Lorenzo iubea arta. Mecenatul său nu era totuși lipsit și de un scop practic deliberat. În Florența epocii, activitatea bancară era poate cea mai puțin admirată dintre modalitățile de a face bani și în niciun caz nu reprezenta o sursă de putere respectată. Arta, în schimb, se situa exact la polul opus, bucurându-se de o venerație aproape religioasă. Investind în acest domeniu, Lorenzo dilua impresia generală negativă asupra originii averii de familie a Medicilor, înnobilând-o. Nu există utilizare mai bună a generozității strategice decât diversiunea – atenția publicului este deturnată dinspre realitatea lipsită de poezie, către farmecul magic al artei sau religiei.
Varianta a IV-a
Ludovic al XIV-lea avea un fler deosebit în privința puterii Î
banului. În epoca venirii sale la domnie, aristocrația încă mai reprezenta, așa cum o dovedise recent, un adevărat spin în coasta monarhiei și amenințarea rebeliunii fierbea înăbușit. Prin urmare, regele i-a determinat pe acești nobili puternici să cheltuiască sume imense, până la limita decavării, pentru a ține pasul cu traiul luxos de la curte. Odată aduși în pragul ruinei și depinzând de generozitatea monarhului, au devenit inofensivi. Apoi Ludovic a mai făcut un pas: i-a îngenuncheat tocmai prin această generozitate strategică. Mecanismul era următorul: ori de câte ori remarca un curtean recalcitrant de a cărui influență avea nevoie sau a cărui tendință spre revoltă ținea s-o înăbușe, regele se folosea de marea sa bogăție ca să netezească asperitățile. Începea prin a-și ignora victima, care se lăsa cuprinsă de neliniște. Apoi aceasta constata brusc că fiului său i se acordase o funcție bine plătită, că se alocaseră
