ARGUMENT
Dacă recurgi la manevre coercitive, vei provoca o reacție ce va sfârșiprin a se întoarce împotriva ta. Trebuie să seduci oamenii, determinându-isă vrea să facă ceea ce dorești tu. Persoana sedusă devine un simplu pionloial. Seducția se bazează pe arta de a-i influența pe ceilalți din punct devedere psihologic, manipulându-le vulnerabilitatea, învinge-le rezistențaexploatându-le emoțiile, valorile și prioritățile, afecțiunile și temerile.
Dacă nu ții seama de sufletul și de mintea semenilor tăi, îi vei face să teurască.
ÎNCĂLCAREA LEGII
Către sfârșitul domniei regelui Ludovic al XV-lea, toată Franța simțea o disperată nevoie de schimbare. Atunci când nepotul și succesorul acestuia, viitorul rege Ludovic al XVI-lea s-a căsătorit cu fiica de cincisprezece ani a împărătesei Maria Theresa a Austriei, francezilor li s-a părut că aveau motive să spere într-o evoluție favorabilă a evenimentelor. Tânăra mireasă, Maria-Antoaneta, era frumoasă și plină de viață. Venirea ei a schimbat numaidecât atmosfera de la curte, unde toată lumea se săturase de desfrâul regelui Ludovic al XV-lea. Până și poporul, care nici nu apucase încă
să-și vadă prințesa, era pregătit s-o primească cu entuziasm.
Francezii erau dezgustați de interminabilul șir de metrese ale bătrânului monarh și abia așteptau să fie supușii acestei noi regine.
În 1773, când Maria-Antoaneta și-a făcut prima apariție pe străzile
Parisului, mulțimea a întâmpinat-o cu aplauze și s-a îmbulzit, încântată, în jurul trăsurii ei. „Cât sunt de norocoasă”, îi scria tânăra augustei sale mame, „să mă aflu în situația de a câștiga o atât de mare afecțiune făcând atât de puțin ca s-o merit”.
În 1774 Ludovic al XV-lea a murit și la tron i-a urmat Ludovic al XVI-lea. Odată devenită regină, Maria-Antoaneta s-a lăsat în voia plăcerilor ei predilecte: își comanda și purta toaletele și bijuteriile cele mai scumpe ce se puteau găsi, își făcea perucile cele mai complicate din câte s-au văzut vreodată – adevărate sculpturi de șuvițe, înalte de aproape un metru, și dădea, unul după altul, baluri mascate și tot felul de alte petreceri somptuoase. Exorbitante, cheltuielile pentru aceste capricii nu erau plătite niciodată. Regina trăia pe datorie și nu se interesa deloc de prețurile extravaganțelor ei sau de cine îi achită cumpărăturile.
Distracția ei preferată o constituia proiectarea parcului (numit Grădina Paradisului) de la palatul Micul Trianon, situat în pădurile din preajma palatului Versailles. Parcul trebuia să fie cât mai
„natural” cu putință – s-a mers atât de departe încât grădinarii au pus mușchi pe copaci și pe pietre. Ca să se amplifice efectul pastoral, regina a angajat tinere țărăncuțe, care trebuiau să mulgă, pe pajiști, cele mai frumoase vaci din tot regatul; spălătorese și brânzărese îmbrăcate în costume rustice la crearea cărora ajutase ea însăși; păstori și păstorițe, păzind oi împodobite cu panglici. Când mergea să viziteze staulele, Mariei-Antoaneta îi plăcea să privească
lăptăresele adunând laptele în vase de porțelan făcute în atelierele regale. Își petrecea o parte din timp culegând flori din pădurea din jurul palatului Micul Trianon sau uitându-se la „bunii păstori” care își vedeau de „muncile” lor. Toată această mică parte de lume a devenit un univers închis, complet separat de orice comunicare cu exteriorul și delimitat precis de lucrurile și persoanele ei favorite.
Cu fiecare nou capriciu, costul întreținerii Micului Trianon sporea în mod din ce în ce mai îngrijorător. Între timp, în țară
situația se deteriora. Foametea și nemulțumirile cuprindeau un număr crescând de oameni. Până și curtenii, izolați de viața poporului, începuseră să aibă resentimente – regina se purta cu ei de parcă ar fi fost niște copii. Pentru ea nu contau decât cei care îi erau pe plac, iar aceștia deveneau din ce în ce mai puțini. Dar Maria-Antoaneta nu își făcea griji. Nu și-a dat niciodată osteneala să
citească nici măcar unul singur dintre rapoartele miniștrilor. Nu a
vizitat niciuna dintre regiunile țării, ca să-și apropie oamenii simpli.
O dată nu s-a amestecat printre parizienii de rând și nici nu a schimbat vreo vorbă cu reprezentanții acestora. Își închipuia că, fiind regina lor, francezii aveau datoria s-o iubească, fără ca ea să fie datoare să-i iubească la rândul ei.
În 1784, regina a fost amestecată într-un scandal. Ca urmare a unei escrocherii complicate, fusese cumpărat în numele ei cel mai scump colier de diamante din Europa, iar în cursul procesului escrocilor, toată lumea a aflat despre luxul vieții de la curte. Poporul a auzit câți bani se cheltuiau pe toaletele, bijuteriile și balurile ei mascate. Au poreclit-o „doamna Deficit” și, din acel moment, Maria-Antoaneta a ajuns ținta mereu mai profundului resentiment al mulțimilor. Atunci când apărea în loja regală de la operă, publicul o întâmpina cu fluierături. S-a întors împotriva ei chiar și curtea. Nu mai era un secret că în timp ce ea risipea banii fără să
stea pe gânduri, țara se ducea de râpă.
Cinci ani mai târziu, în 1789, s-a produs un eveniment fără
precedent în Franța: a început revoluția. Nici acum regina nu și-a făcut griji. Părea să creadă că dacă este lăsat să-și aibă mica sa răzmeriță, poporul se va liniști, iar ea își va putea relua viața de plăceri. Însă poporul a dat buzna în palatul Versailles, silind familia regală să-și stabilească reședința la Paris. Pentru rebeli, acesta era un triumf; pentru regină, o ocazie prielnică de a pune balsam pe rănile pe care tot ea le provocase, de a intra în comunicare cu oamenii.
Numai că Maria-Antoaneta nu învățase nimic din situația în care se afla. În perioada șederii la Paris, nu și-a părăsit niciodată palatul.
Soarta supușilor ei îi era total indiferentă.
În 1792, cuplul regal a fost mutat din palat în închisoare, iar revoluționarii au proclamat oficial sfârșitul monarhiei. În anul următor, Ludovic al XVI-lea a fost judecat, condamnat și executat prin ghilotinare. Aceeași soartă o aștepta și pe regină, dar nu s-a găsit nimeni să se ridice în apărarea ei – nici prietenii de altădată de la curte, nici ceilalți suverani din restul regatelor europene, care, în fond, aveau tot interesul să arate propriilor lor popoare că
revoluțiile nu dau rezultat și nu merită făcute. Nu i-a venit în ajutor nici măcar propria sa familie, deși pe tronul imperial al Austriei stătea acum fratele ei, Iosif al II-lea. Maria-Antoaneta devenise o paria. În octombrie 1793, neînțelegând nimic și neregretând nimic, nici în ultima clipă de viață, a sfârșit și ea prin a îngenunchea și a-și
pune gâtul sub cuțitul ghilotinei.
Comentariu
Maria-Antoaneta a fost victima unei educații profund (și periculos de) greșite; din copilărie, toată lumea a răsfățat-o și a copleșit-o cu daruri. Ca proaspătă soție a viitorului rege al Franței, s-a aflat în centrul atenției generale. Nu a învățat niciodată să-i cucerească pe alții, să le facă bucurii sau să le audieze sufletul și comportamentul. Nu a fost obligată nicicând să se străduiască
pentru a obține ceva, să calculeze, să uzeze de viclenie sau de arta de a convinge. Prin urmare, ca orice om crescut în răsfăț, s-a transformat într-un monstru de insensibilitate și de egoism.
A focalizat asupra ei nemulțumirea unei țări întregi pentru că
nimic nu este mai supărător decât să vezi că o persoană nu depune niciun fel de efort ca să se facă plăcută ori să te convingă, chiar dacă
nu urmărește decât să te înșele. Să nu-și închipuie cineva că Maria-Antoaneta reprezintă o epocă revolută sau un tip uman rar întâlnit.
Dimpotrivă – insensibilii egoiști sunt astăzi mai numeroși ca oricând. Acest gen de oameni trăiesc în crisalida lor, unde se simt regi și regine cărora li se datorează atenție și afecțiune. Nu acordă
nicio considerație celorlalți – îi calcă în picioare cu aceeași aroganță
încăpățânată a Mariei-Antoaneta. Răsfățați și protejați excesiv în copilărie, deși adulți, continuă să creadă că totul li se cuvine; convinși că au un farmec irezistibil, nu își dau osteneala să se facă
agreabili și nici să-și pledeze cauza cu blândețe și amabilitate.
ȘIRETLICUL LUI CYRUS
Cugetând în ce fel ar izbuti mai bine să-i convingă pe perși să serăscoale, gândul [lui Cyrus] l-a îndemnat să adopte planul care i s-a părutcel mai potrivit scopului său. A scris pe un sul de pergament că Astyagesîl numise la comanda armatei persane; apoi i-a chemat pe perși la adunare,a desfășurat pergamentul în prezența lor, a citit cele scrise și a spus:
„Acum am un ordin să vă dau: să vină fiecare om la paradă cu câte unfoarfece de grădinărie”. Ordinul a fost executat. S-au adunat toți oameniicu foarfecele, iar următorul ordin al lui Cyrus a fost ca până la lăsareaserii, să curețe o anumită bucată de pământ nedesțelenită și plină demărăcini de vreo optsprezece-douăzeci de stadii. Și acest ordin a fost
