limbă – descrie lucrul admirat drept stupid, insipid și ciudat. Admirațiaeste o dăruire de sine fericită; invidia este o autoafirmare nefericită.
Søren Kierkegaard, 1813–1855
Ai nevoie de un mare talent și de multă abilitate ca să-ți ascunzitalentul și abilitatea.
La Rochefoucauld, 1613–1680
Halliwell părea și el la fel de fericit ca Orton. Sufletul său însă
p
ș
era cuprins de clocot. Două luni mai târziu, în dimineața de 10
august 1967, la numai câteva zile după ce îl ajutase să facă ultimele retușuri la malițioasa farsă Ce a văzut majordomul, neîndoielnic, capodopera sa, Halliwell l-a omorât pe dramaturg, lovindu-l de mai multe ori cu ciocanul în cap, apoi a luat douăzeci și una de tablete dintr-un flacon de somnifere și a murit și el. A lăsat un bilet, pe care a scris: „Dacă citiți jurnalul lui Orton, veți găsi acolo toate explicațiile”.
Comentariu
Kenneth Halliwell a încercat să-și prezinte ratarea ca pe rezultatul unei suferințe sufletești, dar ceea ce a citit în jurnalul lui Joe Orton era purul adevăr: fusese vorba nici mai mult, nici mai puțin decât despre invidie. Ea stătea la baza bolii. Caietele jurnalului, pe care Halliwell le răsfoia pe furiș, povesteau despre zilele când cei doi se simțeau egali între ei și despre cât luptaseră să
se afirme. După ce Orton a devenit un om plin de succes, caietele
„înfățișau” mohoreala îmbufnată a lui Halliwell, ieșirile lui nepoliticoase de la petreceri, mereu mai gravul lui complex de inferioritate. Despre toate acestea, autorul consemnărilor povestea cu o detașare foarte apropiată de dispreț.
Jurnalul a evidențiat limpede invidia unuia pentru reușita celuilalt. În ultimă instanță, Halliwell nu și-ar fi regăsit mulțumirea decât dacă Orton ar fi suferit și el un eșec, poate insuccesul uneia dintre piese, ceva care să-i alăture într-un necaz comun, așa cum se întâmpla în anii de început. Cum lucrurile nu s-au petrecut astfel, ci exact pe dos, iar Orton devenea din ce în ce mai renumit, celălalt le-a readus la egalitatea inițială, în singurul mod pe care l-a găsit –
prin egalitatea morții. Ucigându-și prietenul, a ajuns la fel de celebru ca și el, e drept, în chip postum.
Joe Orton nu a înțeles decât în parte decăderea psihică a lui Halliwell. Încercarea sa de a-l ajuta să se lanseze ca pictor a vădit clar ceea ce simțea: milă și vinovăție. Ar fi avut la îndemână două
soluții: ori să-și minimalizeze propriul succes, recunoscându-și unele erori care să risipească invidia celuilalt, ori, sesizând exact natura problemelor, să fugă de el ca de un șarpe, ceea ce Halliwell și era – un șarpe al pizmei. Odată ce i-ai stârnit cuiva invidia, orice ai
face, înrăutățești situația, fiindcă „șarpele” se cuibărește tot mai adânc în sufletul invidiosului. În cele din urmă, acesta te va lovi.
În jocul vieții, nu obține succesul visat decât un număr mic de oameni, iar această minoritate fericită nu se poate să nu își atragă
ura celor din jur. Când te întâlnești cu reușita, cel mai tare s-ar cuveni să te temi de persoanele apropiate, de prietenii și cunoscuții pe care i-ai lăsat în urmă. Se vor simți torturați de sentimentul propriei lor inferiorități, iar succesele tale le vor accentua senzația de stagnare. Invidia, pe care filosoful Søren Kierkegaard o numește
„admirație nefericită”, va trece la ei pe primul loc. S-ar putea să nu îți dai seama de existența ei pe moment, însă într-o zi tot o vei remarca – în afară de cazul în care înveți strategia contracarării ei și aduci câteva mici sacrificii pe altarul zeilor succesului. Ai de ales: fie îți mai estompezi, din când în când, strălucirea, dezvăluindu-ți în mod deliberat câte un defect, o slăbiciune sau o temere, eventual chiar convingerea că reușitele tale s-ar datora norocului, fie îți găsești, pur și simplu, alți prieteni. Să nu subestimezi niciodată
puterea invidiei.
RESPECTAREA LEGII
Clasa negustorimii și breslele meșteșugarilor cărora Florența medievală își datora prosperitatea creaseră un regim republican menit să le apere de tendințele represive ale aristocrației. Întrucât pentru funcțiile înalte, mandatul dura numai câteva luni, nu putea nimeni să-și consolideze poziția îndeajuns pentru a impune o tiranie și, cu toate că acest provizorat însemna o continuă luptă
între diversele facțiuni, sistemul ferise Florența de veleitățile dictatoriale ale potentaților locali. Familia Medici trăise veacuri de-a rândul sub acest regim republican, fără să iasă prea tare în evidență. Originile ei erau mai degrabă modeste – primii Medici fuseseră spițeri („farmaciști”, am spune noi astăzi), deci reprezentanți tipici ai clasei de mijloc. Nu s-au ridicat decât spre sfârșitul secolului al XIV-lea, când Giovanni de’ Medici a făcut ceva avere din activități bancare. Abia după aceea aveau să ajungă la statutul de forță pe care îl cunoaștem.
La moartea lui Giovanni, fiul său Cosimo a preluat afacerile familiei și nu a întârziat să-și demonstreze talentul. Datorită lui,
Medici-i au prosperat și au devenit una dintre cele mai reputate
„dinastii” de bancheri ale Europei. Dar în Florența aveau și rivali, căci, în ciuda egalitarismului republican, familia Albizzi reușise, de-a lungul anilor, să monopolizeze guvernarea și, prin intermediul unui solid sistem de alianțe, să-și asigure prezența continuă a lor sau a oamenilor lor în funcții importante. Cosimo nu a căutat să
schimbe această stare de lucruri; de fapt, le-a acordat Albizzi-lor sprijinul său tacit. În același timp, dacă aceștia începuseră să-și etaleze puterea, el a preferat să rămână în planul al doilea.
Totuși, de la o vreme, averea Medici-lor nu a mai putut fi ignorată, iar în 1433, simțindu-se în pericol, familia Albizzi și-a mobilizat prietenii din guvern și l-a aruncat pe Cosimo în închisoare sub învinuirea de conspirație împotriva ordinii republicane. Unii dintre ei doreau ca rivalul lor să fie executat, alții se temeau că această execuție ar declanșa un război civil. Până la urmă, l-au exilat din Florența. Cosimo nu a contestat sentința și a plecat fără să facă zarvă. Știa că există împrejurări în care este mai înțelept să ai răbdare și să nu fii în centrul scenei.
În cursul anului următor, Albizzi-i au început să dea motive de îngrijorare florentinilor, care îi bănuiau că pun la cale instaurarea unei dictaturi. Între timp, utilizând în mod inteligent atuul bogăției sale, Cosimo a continuat, chiar din exil, să-și exercite influența asupra treburilor orașului. Aici, în septembrie 1434, a izbucnit războiul civil, iar familia Albizzi a fost răsturnată de la putere și trimisă în exil. Reîntors de îndată la Florența, Cosimo și-a recăpătat statutul de dinainte de condamnare, dar a constatat că se afla într-o situație delicată: dacă se arăta mânat de ambiție asemenea rivalilor săi, Albizzi-i, avea să stârnească opoziție și invidie, ceea ce, în ultimă instanță, i-ar fi pus în pericol afacerile. Pe de altă parte, dacă
se menținea în umbră, ar fi netezit drumul către putere în fața altei facțiuni, care, ca și familia Albizzi, i-ar fi devenit rivală și ar fi sfârșit prin a-i invidia succesul și a dori să-l pedepsească pentru el.
Cosimo a rezolvat problema printr-o metodă dublă: în secret, și-a folosit averea ca să cumpere sprijinul cetățenilor importanți ai orașului și i-a plasat în funcțiile cheie pe propriii săi aliați, care fuseseră aleși, în mod abil, din rândul reprezentanților claselor de mijloc, pentru a nu trezi suspiciuni asupra legăturilor sale cu ei.
Celor care murmurau împotriva crescândei lui influențe politice li se aplicau impozite suplimentare sau erau siliți de bancherii aliați
să-și vândă afacerile și proprietățile astfel încât erau aduși la supunere. Republica ajunsese o formă fără fond. Frâiele guvernării se aflau în mâna lui Cosimo.
Dacă, în culise, acesta își continua manevrele de preluare a controlului asupra Florenței, în public, imaginea sa era cu totul alta.
Mergea pe jos, ca oamenii de rând, se îmbrăca în haine modeste, nu umbla însoțit decât de un singur slujitor și îi saluta cu respect pe demnitarii orașului și pe cetățenii mai în vârstă. Când ieșea călare, încăleca nu un cal, ci un catâr. Nu discuta niciodată despre chestiunile de însemnătate publică, deși deja conducea politica externă a statului de mai bine de treizeci de ani. Cheltuia mult cu operele filantropice și cultiva relațiile cu clasa negustorilor. Finanța tot felul de proiecte edilitare – a ridicat unele clădiri publice de care se mândreau toți cetățenii, iar când a construit un palat pentru el și familia sa, lângă Fiesole, a respins planurile excesiv de ornamentate desenate de Brunelleschi, alegându-le în schimb pe cele mult mai modeste elaborate de Michelozzo, un arhitect florentin de origine umilă. Palatul simbolizează întreaga strategie a lui Cosimo: pe dinafară simplitate, pe dinăuntru eleganță și opulență.
Cosimo a murit în 1464, după o domnie (neoficială) de peste treizeci de ani. Concetățenii săi au vrut să-i clădească un mausoleu măreț și să-i onoreze amintirea prin funeralii impresionante, dar, pe patul de moarte, el a cerut să fie îngropat „fără pompă și ceremonie”. Vreo șaizeci de ani mai târziu, Machiavelli avea să-l socotească pe Cosimo cel mai înțelept dintre toți principii (conducătorii, adică) „întrucât a știut că lucrurile minunate înfăptuite sub ochii tuturor și văzute ceas de ceas îi fac pe oameni mult mai pizmuiți decât cele înfăptuite sub pavăza modestiei”.
INVIDIA O CHINUIE PE AGLAUROS
Zeița Minerva și-a croit drum către casa Invidiei, o casă năpădită denoroi negru și urât mirositor, ascunsă departe, pe fundul râpelor, undesoarele nu pătrunde niciodată, unde vântul nu adie; un sălaș întunecos, încare intră un frig ce îți ajunge până la oase, un sălaș veșnic lipsit de foc,veșnic învăluit într-o beznă densă. Când a sosit în locul acela, Minerva s-aoprit în fața casei […] și a lovit în ușă cu vârful lăncii sale, iar laatingerea ei, ușa s-a deschis larg și a scos la iveală Invidia, care ședeaînăuntru și se ospăta cu carne de șarpe, hrana care îi nutrea răutatea.
