Trecutul este un cadavru de care te folosești cum vrei. Dacă
evenimentele recente sunt dureroase și violente, este o sinucidere să
îți asociezi imaginea lor. Când a venit la putere Napoleon, pentru francezi, Revoluția era o amintire încă vie. Dacă viața de curte pe care a creat-o ar fi semănat cu cea a risipitoarei Maria-Antoaneta și a lui Ludovic al XVI-lea, curtenii nu s-ar mai fi gândit la altceva decât posibilul lor sfârșit sub ghilotină. În loc de așa ceva, curtea împăratului se remarca prin sobrietate și lipsă de ostentație – curtea unui om care prețuia munca și virtutea militară. Această schimbare părea potrivită momentului și inspira încredere.
Cu alte cuvinte, fii receptiv la starea de spirit a vremii, dar trebuie să înțelegi că atunci când instrumentezi o revoluționare a trecutului, este necesar să eviți cu orice preț crearea impresiei unui vid de putere. În caz contrar, vei deschide drum panicii: până și o istorie recentă urâtă este preferabilă senzației de gol. Umple imediat golul cu forme, idei și ritualuri noi. Efectul lor liniștitor și din ce în ce mai familiar îți va asigura sprijinul maselor.
În sfârșit, s-ar părea că în artă, modă și tehnologie, puterea izvorăște tocmai din ruptura radicală de trecut și din înnoirea avangardistă. Într-adevăr, în aceste domenii, o asemenea strategie dă rezultat, dar implică și numeroase riscuri. În mod inevitabil, înnoirile aduse de tine vor fi depășite de altcineva care vine „tare”
din urmă. Nu poți ține lucrurile sub control – un individ mai tânăr și mai original face un pas într-o direcție neașteptată și inovațiile tale îndrăznețe de ieri, mâine vor părea neinteresante și prăfuite.
Ești într-o permanentă întrecere. Puterea este fragilă și de scurtă
durată. Tu vrei, desigur, ceva mai solid și mai temeinic. Folosește-te de trecut, pune-le înnoirilor tale câte un petic de tradiție, mizează
pe convenționalism ca să-l distrugi mai bine și vei fi în stare să le
conferi creațiilor tale ceva mai mult decât farmecul efemerului.
Uneori, epocile de schimbări spectaculoase ascund și anunță
aspirația nostalgică spre un trecut idealizat, care stă să reintre în scenă. În ultimă instanță, utilizarea trecutului în avantajul tău se dovedește mai înțeleaptă decât încercarea de a-l nega total sau de a-i întoarce spatele, ceea ce ar fi autodistructiv.
LEGEA 46
NU DA NICIODATĂ IMPRESIA CĂ AI
FI PERFECT
ARGUMENT
Este întotdeauna periculos să te arăți superior semenilor tăi, dar celmai periculos este să le dai impresia că ești fără pată și fără slăbiciuni.
Invidia dă naștere la dușmănii secrete, dar durabile. Este o tactică
inteligentă să scoți la iveală, din când în când, și câte un defect, să-țirecunoști și câte un viciu lipsit de gravitate, ca să previi acumularea deinvidie și să devii astfel mai „om ca toți oamenii” și mai accesibil. Numaizeilor și răposaților li se iartă perfecțiunea.
ÎNCĂLCAREA LEGII
Joe Orton și Kenneth Halliwell s-au cunoscut la Academia regală de arte dramatice din Londra, în 1953, unde studiau amândoi actoria. Curând s-au îndrăgostit unul de celălalt și s-au mutat împreună. Halliwell, care avea pe atunci douăzeci și cinci de ani, era cu șapte ani mai mare decât Orton și părea cel mai sigur de sine dintre ei. Niciunul nu era înzestrat cu un talent actoricesc deosebit și, după absolvire, stabilindu-se într-un apartament londonez igrasios, au decis de comun acord să lase deoparte scena și să se apuce de scris. Moștenirea lui Halliwell era suficient de substanțială
ca să poată trăi din ea câțiva ani fără să fie nevoiți să-și ia slujbă. Tot Halliwell era și acela care ducea greul la scrierea povestirilor și romanelor lor: Orton nota după dictarea lui și apoi bătea la mașină
manuscrisul, adăugând, ici și colo, propriile sale idei sau completări.
Primele lor încercări au stârnit un oarecare interes printre agenții literari, dar nimic mai mult. Speranța pe care o reprezentaseră se dovedise a nu fi fost întemeiată.
Î
În cele din urmă, banii moșteniți s-au dus, iar cei doi au fost siliți să-și caute de lucru. Colaborarea lor literară își mai pierduse din entuziasm și devenise mai degrabă sporadică. Viitorul părea sumbru.
În 1957, Orton a început să scrie pe cont propriu, dar nu și-a găsit stilul decât după încă cinci ani, când perechea a petrecut șase luni la închisoare pentru că distrusese câteva zeci de cărți dintr-o bibliotecă și poate că acest moment de autodefinire nu venise întâmplător – era pentru prima dată în nouă ani când cei doi nu se aflau împreună. Orton a ieșit din detenție hotărât să-și exprime disprețul față de societatea engleză prin lucrări aparținând genului dramatic, și anume farse și comedii. S-au decis să închirieze împreună un apartament, dar acum rolurile s-au inversat: Orton era cu dictatul și Halliwell cu dactilografia și completările.
În 1964, Joe Orton a terminat prima sa piesă de teatru de mari dimensiuni, Cum să-l distrăm pe domnul Sloane. Piesa a reușit să
ajungă pe scena teatrelor din West End, cartierul aristocrației londoneze și a primit cronici dintre cele mai elogioase: „un nou scriitor mare ivit de nu se știe unde” și așa mai departe. Acest succes a fost urmat de altele, într-un ritm amețitor. În 1966, dramaturgul a dat lovitura cu piesa Pradă și popularitatea sa a atins cote nemaivăzute. Nu au întârziat să apară comenzile din partea marilor companii de teatru, de peste tot – l-au solicitat până și Beatles-ii, care i-au oferit un onorariu substanțial ca să le scrie un scenariu de film.
PARABOLA LACOMULUI ȘI INVIDIOSULUI
Un lacom și un invidios l-au întâlnit pe rege. Regele le-a spus: „Unuldintre voi poate să-mi ceară orice și eu o să-i dau ceea ce mi-a cerut cucondiția să-i ofer celuilalt de două ori pe atât”. Invidiosul nu voia să ceară
el primul, pentru ca tovarășul lui să nu capete de două ori mai mult decât is-ar fi dat lui, iar lacomul nu voia să ceară primul pentru că ținea să ia elsingur tot ceea ce era de luat. În cele din urmă, lacomul l-a îndemnat peinvidios să înceapă el. Astfel, invidiosul i-a cerut regelui să-i scoată unochi.
Parabolă evreiască, Cele șapte păcate capitale, Solomon Schimmel, 1992
Totul mergea din bine în mai bine, cu excepția relației lui Orton cu Halliwell. Perechea continua să locuiască împreună, dar, odată
cu succesul, au venit și neînțelegerile. Văzându-și iubitul în centrul atenției tuturor, acesta din urmă începuse să se simtă umilit în noua sa situație de secretar particular al dramaturgului, iar contribuția sa la procesul de creație s-a redus din ce în ce mai mult. Prin anii ’50, îl întreținuse pe Orton din moștenirea sa, acum acesta era cel care plătea facturile. La orice petrecere sau în orice cerc de prieteni, oamenii gravitau, firește, în jurul lui Orton, care era de altfel fermecător și aproape mereu bine dispus. Spre deosebire de el, Halliwell era chel și se comporta cu stângăcie. Timiditatea sa îi îndemna pe ceilalți să-l evite.
Din cauza succesului, problemele cuplului s-au agravat.
Îmbufnările lui Halliwell făceau din traiul comun un infern. Orton afirma că vrea să-l părăsească, avea mereu alte și alte aventuri, dar sfârșea întotdeauna prin a se întoarce la vechiul său prieten și iubit.
A încercat să-l ajute să se lanseze în cariera de pictor, aranjându-i o expoziție la o galerie de artă din Londra; dar expoziția a fost un fiasco, ceea ce i-a accentuat lui Halliwell complexul de inferioritate.
În mai 1967, cei doi au plecat într-o scurtă vacanță la Tanger, în Maroc. În timpul călătoriei, Orton nota în jurnalul său: „Am vorbit despre cât de fericiți eram și despre faptul că această fericire nu avea, desigur, să dureze. Va trebui să plătim pentru ea. Sau vom fi loviți de vreo nenorocire acum îndepărtată, pentru că am fost, poate, prea fericiți. A fi tânăr, prezentabil, sănătos, celebru, relativ bogat și fericit este, în chip neîndoielnic, ceva ce nu stă în firea lucrurilor”.
Un admirator care simte că nu poate fi fericit dăruindu-și admirația,se hotărăște să devină invidios pe obiectul ei. Astfel, el vorbește o altă
