vizează, evident, mai ales stilul sau suprafața lucrurilor. Se poate întâmpla să nimerești într-o astfel de situație fără s-o înțelegi pe deplin, în timp ce ceilalți o înțeleg bine și o compară cu o alta în care s-au mai aflat. În cele mai multe cazuri, o atare comparație îți este defavorabilă: fie le vei părea mai prejos decât predecesorul tău (pe care ei îl cunosc, dar tu nu), fie le vei aminti de unele aspecte neplăcute ale relațiilor lor cu acesta.
În 1864, compozitorul Richard Wagner s-a mutat la München, în urma invitației ce i-o făcuse regele Ludovic al II-lea al Bavariei (rămas în istorie și cu supranumele de „regele-lebădă” sau „regele nebun”). Ludovic era admiratorul cel mai fervent și patronul cel mai generos al artistului. Lui Wagner această admirație i s-a urcat însă la cap. O dată ce s-a asigurat de protecția suveranului, compozitorul a crezut că își poate permite să spună și să facă orice.
S-a stabilit într-o casă luxoasă, pe care, până la urmă, regele i-a și cumpărat-o. Casa era la o azvârlitură de băț de fosta locuință a Lolei Montez, notoria curtezană care îi sucise capul bunicului lui Ludovic, până la a-l împinge în criza din cauza căreia a și fost silit să
abdice. Deși avertizat că o asemenea vecinătate s-ar putea dovedi
„contaminantă”, Wagner a refuzat să dea atenție sfaturilor bune –
„Eu nu sunt Lola Montez”, a replicat el. Totuși, nu după mult timp, münchenezii au început să-l țină de rău pentru favorurile și banii cu care îl răsfăța regele în permanență și l-au poreclit „a doua Lola”
sau „Lolo e”. În mod inconștient, compozitorul a ajuns să calce pe urmele curtezanei, cheltuind bani cu nemiluita, amestecându-se în toate, inclusiv în politică și mergând până la a-i sugera regelui ce miniștri să numească. Afecțiunea pe care i-o purta acesta părea totuși exagerată și într-un fel, nedemnă de un monarh, exact după
cum fusese și pasiunea bunicului său pentru Lola.
Într-un târziu, miniștrii i-au trimis regelui o scrisoare: „În momentul de față, majestatea-voastră se află la o răscruce a destinului. Sire, trebuie să alegeți între dragostea și respectul credinciosului vostru popor și «prietenia» lui Richard Wagner”. În luna decembrie a anului 1865, cu toată politețea, Ludovic l-a rugat pe prietenul său să părăsească țara și să nu mai revină niciodată.
Din neatenție, compozitorul se plasase în oglinda Lolei Montez.
Odată sugerată această asociație de imagini, orice ar fi făcut Wagner, în mintea solidă a bavarezilor se trezise amintirea detestatei curtezane. Era o problemă fără soluție.
Î
Ferește-te ca de foc de asemenea efecte asociative. În situațiile
„în oglindă” ai prea puțin control asupra imaginilor reflectate și amintirilor puse în legătură cu tine și orice împrejurare pe care nu o poți ține sub control este periculoasă. Chiar dacă persoana sau evenimentul în cauză dă naștere la asociații pozitive, tot vei avea de suferit pentru că nu vei fi considerat „la înălțimea” lor, cu atât mai mult cu cât trecutul pare întotdeauna mai mare decât prezentul.
Dacă observi vreodată că oamenii te compară cu cineva sau te asociază cu ceva din trecut, fă absolut orice ca să te detașezi de acea imagine și să sfărâmi oglindă.
LEGEA 45
AFIRMĂ SUS ȘI TARE NECESITATEA
SCHIMBĂRII, DAR NU TRECE
NICIODATĂ LA REFORME
RADICALE BRUȘTE
ARGUMENT
Toată lumea înțelege nevoia de schimbare – din punct de vedereteoretic, pentru că în privința vieții de zi cu zi, oamenii preferă
sentimentul „de siguranță” pe care li-l inspiră lucrurile cu care suntobișnuiți. Noul constituie un element traumatizant și riscă să îi împingă
la revoltă. Dacă ești de puțină vreme la putere sau te numeri printredebutanții dornici să-și câștige o bază politică, ai grijă să demonstrezi că
respecți vechile procedee. În condițiile în care schimbarea este într-adevărnecesară, prezint-o ca pe o moderată ameliorare a situației existente.
ÎNCĂLCAREA LEGII
În primii ani de după 1520, regele Henric al VIII-lea al Angliei a hotărât să divorțeze de soția sa, Caterina de Aragon, din cauza faptului că aceasta nu reușise să-i aducă pe lume un fiu și pentru că, între timp, se îndrăgostise de tânăra și atrăgătoarea Anna Boleyn.
Papa Clement al VII-lea s-a opus divorțului și l-a amenințat pe Henric cu excomunicarea. Nici cel mai puternic dintre miniștrii regelui, cardinalul Wolsey, nu considera necesar divorțul, iar reticența cu care a susținut punctul de vedere al suveranului său avea să-l coste funcția și, ulterior, chiar viața.
Un singur membru al guvernului nu numai că l-a încurajat pe Henric în demersurile sale, ci i-a sugerat și un mijloc de a realiza completa ruptură cu trecutul: Thomas Cromwell. El l-a convins pe
rege că prin încetarea relațiilor cu Roma și asumarea conducerii bisericii anglicane, putea să se despartă de Caterina și s-o ia de soție pe Anna. Către 1531, aceasta părea, într-adevăr, unica soluție. Ca să-l răsplătească pentru simpla, dar strălucita sa idee, regele l-a ridicat pe acest fiu de fierar la înalta funcție de consilier regal.
În 1534, l-a numit secretarul său. Cromwell a devenit mintea din spatele tronului – omul cel mai puternic din Anglia. În ceea ce îl privea, ruptura cu Roma însemna mai mult decât soluția cea mai potrivită pentru a se oficializa adulterul monarhului. Cromwell se gândea la instaurarea în țară a unei noi ordini protestante, mai lesne de edificat după ce influența bisericii catolice ar fi fost anihilată, iar vastele ei bogății ar fi încăput pe mâna regelui și a cabinetului său. În același an, a pus să se facă un recensământ al tuturor bisericilor și mănăstirilor catolice din regat. A reieșit că
averile acumulate de acestea de-a lungul veacurilor erau chiar mai mari decât se crezuse. Agenții săi i-au adus la cunoștință niște cifre uluitoare.
Ca să-și justifice manevrele, Cromwell răspândise zvonuri despre corupția din aceste locașuri sacre, despre abuzurile de putere și exploatarea de care se făceau vinovați mai-marii lor față de poporul de credincioși în slujba căruia s-ar fi cuvenit să fie. După ce a obținut sprijinul parlamentului pentru desființarea mănăstirilor, a început să le confiște bunurile și să le închidă, una după alta. În paralel, Cromwell s-a străduit să impună protestantismul, introducând modificări în cultul liturgic, iar în codul civil, pedepse împotriva celor care rămâneau fideli catolicismului deveniți astfel
„eretici”. Practic peste noapte, Anglia a adoptat o nouă religie oficială.
Țara a fost cuprinsă de teroare. Existau unii care suferiseră din cauza bisericii catolice, până atunci foarte puternică, dar majoritatea populației nutrea un profund atașament pentru ritualurile ei dătătoare de mângâiere sufletească. Oamenii aceștia au asistat îngroziți la dărâmarea bisericilor, la sfărâmarea și profanarea statuilor Fecioarei și ale celorlalți sfinți, la distrugerea vitraliilor și confiscarea averilor acestor așezăminte sacre. După ce acestea au dispărut, sărăcimea aflată până atunci în grija lor a năpădit străzile orașelor. Rândurile cerșetorilor au fost îngroșate de călugării rămași pe drumuri. De parcă atâta nu ar fi fost de ajuns, Cromwell a instituit impozite foarte ridicate pentru finanțarea reformelor lui
ecleziastice.
Răscoalele puternice izbucnite în 1535, în nordul Angliei, amenințau tronul lui Henric. Ele au fost reprimate în cursul anului următor, dar regele începuse deja să-și dea seama că ambițiile reformatoare ale consilierului său cereau un preț prea mare. Henric nu dorise niciodată să se meargă chiar atât de departe. Tot ce voise el era să poată divorța. Și așa a venit rândul lui Cromwell să
constate cu neliniște că suveranul îi destrăma ceea ce considera el a fi reușita reformelor sale, reinstituind vechiul cult liturgic și celelalte practici bisericești pe care acestea le scoseseră în afara legii.
Presimțindu-și dizgrația, în 1540, Cromwell s-a hotărât să
recâștige bunăvoința regelui cu o singură lovitură măiestrită: găsirea unei noi mirese. Cea de-a treia soție a lui Henric, Jane Seymour, murise cu câțiva ani înainte și acesta își căuta o alta în loc.
