grădina. Într-un fel sau altul, Sen no Rikyu îi citise gândurile și, cu acest gest grăitor, a vrut să arate că în ziua aceea, gazda și invitatul aveau să fie într-o armonie deplină.
Sen no Rikyu a devenit cel mai celebru dintre toți maeștrii ceremoniei ceaiului, iar caracteristica stilului său a constat tocmai în capacitatea de a crea armonia între starea sa de spirit și cea a oaspeților, de a gândi cu un pas mai departe, încântându-i și adaptându-se flexibil la preferințele lor.
Într-o zi, Rikyu a fost invitat la ceai de Yamashina Hechigwan, un mare admirator al tradiției ceremoniei ceaiului, dar, în același timp un om înzestrat cu un deosebit simț al umorului. Când a sosit acasă la Hechigwan, Rikyu a găsit poarta grădinii închisă, așa încât a deschis-o cu gând să pornească în căutarea gazdei. De cealaltă parte a porții, a văzut că cineva mai întâi săpase un șanț, apoi îl acoperise bine cu o pânză pe care presărase pământ. Dându-și seama că
Hechigwan pusese la cale o farsă și nevrând să i-o strice, oaspetele a călcat, politicos, în șanț, murdărindu-și hainele de sus până jos.
Cuprins de cea mai convingătoare consternare, gazda s-a grăbit să-i iasă înainte și l-a condus într-o încăpere unde, din motive aparent inexplicabile, tocmai fusese pregătită baia. După ce s-a spălat, Rikyu i s-a alăturat lui Hechigwan pentru ceremonia ceaiului, de care s-au bucurat din plin amândoi, râzând de incidentul cu șanțul. Ulterior,
Sen no Rikyu avea să-i explice unui prieten că știuse dinainte de gluma gazdei sale, „dar întrucât țelul omului ar trebui să fie întotdeauna acela de a se conforma dorințelor celuilalt, am căzut în șanț cu bună știință și astfel m-am asigurat de succesul întâlnirii.
Ceremonia ceaiului nu este sub nicio formă un prilej de ploconeală, însă atmosfera potrivită nu se poate realiza dacă gazda și oaspetele nu se află în armonie unul cu altul.” Imaginea atât de demnului Sen no Rikyu rostogolit în fundul șanțului plin de noroi l-a amuzat copios pe Hechigwan, dar și maestrul a avut partea sa de bucurie, căci i-a făcut pe voie gazdei sale și s-a amuzat de amuzamentul acesteia.
Comentariu
Sen no Rickyu nu era nici magician, nici profet. Atâta doar că îi cerceta cu atenție pe oameni, ghicind din gesturile lor adeseori nesemnificative, dorințele ascunse de care erau animați și apoi, crea o imagine care să le reflecte. Deși Sho-o nu rostise o vorbă despre bobocii trandafirilor de Sharon, Rickyu îi citise admirația în privire.
Dacă a „oglindi” intenția unei persoane presupunea căderea într-un șanț, fie că face. Forța lui Rikyu consta în măiestria cu care utiliza oglinda Curteanului, ceea ce îi dădea aerul neobișnuit al unui om capabil să pătrundă în gândurile celorlalți.
Învață să manevrezi oglinda Curteanului – este o însemnată
sursă de putere. Studiază ochii semenilor noștri, gesturile lor, tot atâtea barometre infailibile ale durerii și bucuriei, cu mult mai fidele realității decât cuvintele. Observă și reține detaliile: hainele, grupul de prieteni, rutina zilnică, remarcile scăpate din nebăgare de seamă. Toate dezvăluie dorințe secrete, prea rareori satisfăcute.
Absoarbe aceste date, descoperă ce se ascunde sub crusta aparențelor și apoi transformă-te în oglinda eului neexprimat al oamenilor. Cheia succesului o reprezintă faptul că ei nu ți-au solicitat atenția și aprecierea, nu ți-au vorbit despre trandafirul lor de Sharon, iar când li-l oferi prin reflectarea în oglindă, plăcerea pe care le-o produci este cu atât mai intensă cu cât este mai neașteptată. Nu uita: puterea cea mai mare o au comunicarea fără
cuvinte și complimentul indirect. Nu există om în stare să reziste farmecului imaginii din oglinda Curteanului.
Varianta a VII-a
Extraordinarul escroc care a fost Yellow Kid Weil se folosea de oglinda înșelătorului. Datorită ei a izbutit să dea loviturile sale cele mai strălucite. Poate că cea mai îndrăzneață a reprezentat-o re-crearea unei bănci în Muncie, statul Indiana. Cum tocmai citise întrun ziar că Banca comercială din această localitate se mutase, a
„văzut” imediat o șansă care merita exploatată.
A închiriat vechiul sediu al băncii, în care încă se mai afla mobilierul și l-a completat cu ghișeele casierilor. A cumpărat saci pentru bani, i-a imprimat cu o ștampilă reproducând numele inventat al unei bănci, i-a umplut cu șaibe de oțel și i-a aliniat, ca să
facă impresie, în spatele ghișeelor casierilor, alături de teancuri de bancnote (dintre care numai cea de deasupra era autentică, restul teancului conținând hârtie de ziar, tăiată frumos, ca să corespundă
dimensiunilor bancnotelor). În chip de funcționari și clienți a angajat o serie de înrăiți ai sălilor de joc, agenți de pariuri, prostituate din casele de toleranță de prin partea locului și alți asemenea colegi de breaslă. Ba chiar l-a adus și pe un mardeiaș local să facă pe detectivul băncii.
Pretinzându-se brokerul unei anumite investiții oferite de bancă, Weil căuta să pescuiască fraierul bogat cel mai potrivit. Îl invita la sediul băncii și cerea să fie primit la președintele acesteia.
Un „funcționar” îi spunea că trebuie să aștepte, ceea ce adăuga o notă de realism în plus regiei – ai întotdeauna de așteptat atunci când vrei să intri la un președinte de bancă. În răstimpul cât așteptau, sediul zumzăia de o activitate debordantă: deghizați, complicii intrau și ieșeau într-una, depunând sau retrăgând bani și salutându-l, cu un deget dus la pălărie, pe falsul detectiv al instituției. Indus în eroare de această copie perfectă a realității, fraierul se grăbea să depună cincizeci de mii de dolari în așa-zisa bancă, fără să-i treacă prin minte să-și facă vreo grijă.
Peste câțiva ani, Weil avea să repete figura, pe rând, cu un club de iahting părăsit, un birou de brokeraj desființat, o agenție imobiliară care își schimbase sediul și un club pentru jocurile de noroc – toate recreate cu un realism impresionant.
Comentariu
Reflectarea în oglindă a realității oferă înșelătorilor un potențial imens. Uniforma potrivită, accentul care trebuie, cadrul care
„cadrează” – înșelătoria nu poate fi detectată pentru că este întrețesută în pânza aparenței de realitate. Oamenii au o intensă
dorință și nevoie de a crede, iar primul lor impuls îi îndeamnă să
aibă încredere într-o fațadă bine construită și s-o ia drept reală. La urma urmei, nu putem trăi îndoindu-ne de toți și de toate. Ar fi din cale afară de obositor. De obicei, acceptăm aparențele și tocmai de această credulitate poți tu profita.
În acest joc anume, ceea ce contează cel mai mult este primul moment. Dacă după ce aruncă cea dintâi privire în oglinda creată
de tine, fraierii nu intră la bănuieli, ai tăi sunt, iar odată intrați în
„sala oglinzilor”, devin incapabili să mai deosebească ceea ce este real de ceea ce este fals și îți va fi din ce în ce mai lesne să-i înșeli.
Nu uita: studiază suprafața tuturor lucrurilor și învață să o reproduci în comportamentul tău obișnuit, în felul tău de a fi și de a te îmbrăca – fii asemenea unei plante carnivore pe care insectele încrezătoare o iau drept o floare obișnuită, între celelalte flori.
Ultimul cuvânt: Scopul unei operații militare este acela de a se acorda perfid cu intențiile inamicului […], de a i-o lua înainte, de a-i anticipa cu subtilitate mișcările. Menține disciplina și adaptează-te la inamic. […] Astfel, la început ești ca o fecioară și inamicul îți deschide ușa; apoi, ești ca un iepure aflat în libertate, iar inamicul nu te poate îndepărta. (Sun- u, secolul al IV-lea î. Hr.) Imagine: Scutul lui Perseu. Este lustruit ca o oglindă. Medusa nu te poate vedea, în el nereflectându-se decât propria ei hidoșenie.
În spatele unei asemenea oglinzi, poți înșela, batjocori, înfuria.
Medusa nu se așteaptă la nimic rău – îi poți reteza capul dintr-o singură lovitură.
AVERTISMENT: FEREȘTE-TE DE
SITUAȚIILE „ÎN OGLINDĂ”
Oglinzile au o mare putere, dar ascund „stânci submarine”
extrem de periculoase, inclusiv genul de situații care par să
reproducă exact sau să semene cu unele deja trăite, asemănare ce
