Cu timpul, lumea a început să înțeleagă că Simeon era un fel de dublură a lui Ivan: se îmbrăca asemenea lui, se purta ca el, dar, de fapt, nu avea nicio putere reală din moment ce nimeni nu-i dădea ascultare cu adevărat. Boierii suficient de bătrâni ca să-și mai amintească felul în care își bătuseră joc de micul Ivan așezându-l pe tron au priceput înțelesul situației: cândva, îl făcuseră să se simtă un monarh de bâlci, căruia nu i se supune nimeni, iar acum țarul le repeta batjocura ca într-o oglindă, înscăunând pe propriul său tron un alt monarh de bâlci, în fața căruia să-i facă să se închine.
Ivan i-a silit pe ruși să privească în această oglindă vreme de doi ani. Voia să le spună prin ea: jeluirile și nesupunerea voastră m-au făcut să ajung un țar fără putere adevărată și de aceea vă dau acum imaginea unui țar fără putere adevărată. Nu mi-ați arătat respect, nici eu nu vă arăt respect, iar Rusia nu are decât să fie ținta batjocurii lumii întregi. În 1577, boierii pedepsiți au venit pentru a doua oară la Ivan ca să-l roage, în numele poporului său, să se întoarcă pe tron, ceea ce el a și făcut. A domnit încă șapte ani, până
la moartea sa, survenită în 1584, dar în tot acest timp comploturile, jeluirile, nemulțumirile și criticile au dispărut odată cu „țarul”
Simeon.
Comentariu
După ce, în 1564, amenințase cu abdicarea, lui Ivan i se recunoscuse puterea absolută. Treptat, însă, această putere a început să fie ciuntită, primind lovituri din partea tuturor: nobilimea, clerul, guvernul. Toți doreau să-și extindă controlul.
Războaiele din afară istoviseră țara, conflictele interioare se agravaseră, iar încercările țarului de a pune lucrurile în ordine se izbiseră de un zid de dispreț. Rusia se transformase, parcă, într-o clasă gălăgioasă, plină de elevi obraznici, care nu se sfiesc să-i râdă
în nas profesorului. Dacă acesta ridică vocea să protesteze, hărmălaia devine și mai asurzitoare. În această situație, Ivan s-a hotărât să le plătească recalcitranților cu exact aceeași monedă și să
le dea o lecție. Ca să-și atingă scopul, și-a construit o oglindă: Simeon Behbulatovici.
După doi ani în care tronul fusese ținta ridiculizării și a dezgustului general, poporul rus și-a însușit lecția. Doreau reîntoarcerea țarului și i-au arătat respectul și supunerea cuvenite unui monarh. Până la sfârșitul domniei, Rusia și Ivan s-au înțeles cât se poate de bine.
Trebuie să înțelegi că oamenii sunt prizonierii propriilor lor obiceiuri, propriului lor fel de a fi. Dacă te plângi de lipsa lor de sensibilitate, deși par să te înțeleagă, nu izbutești să ajungi în sufletul lor și vor reacționa printr-o împotrivire și mai încăpățânată.
Scopul puterii este însă tocmai înfrângerea acestei împotriviri de care te lovești. În acest sens, ai nevoie de unele stratageme, de exemplu aceea a lecției date oponenților.
În loc să te ciorovăiești cu oamenii, mai bine creează o oglindă
în care să-și vadă comportamentul. Astfel nu vor avea de ales decât între a te ignora și a începe să se gândească. Dar chiar dacă te ignoră, tot ai reușit să sădești în subconștientul lor o sămânță care va încolți mai târziu. În treacăt fie spus, atunci când le prezinți imaginea reflectată a propriei purtări, nu te jena să mai adaugi și câte o trăsătură de penel caricaturală, ușor exagerată, așa cum a procedat și Ivan cu înscăunarea unui tătar în Rusia pravoslavnică –
puțină picanterie le va deschide ochii și așa vor vedea mai bine ridicolul propriilor lor fapte.
Varianta a V-a
Unul dintre pionierii psihoterapiei strategice, doctorul Milton H. Erickson, obișnuia să-și educe pacienții într-o manieră forte dar indirectă, bazată pe valorificarea efectului oglinzii, și anume prin realizarea unei analogii care să-i ajute să ajungă singuri la concluzia cuvenită și, deci, să evite reacția de rezistență la schimbare. De exemplu, ocupându-se de terapia cuplurilor cu probleme sexuale, doctorul Erickson a constatat că procedeul tradițional al discuției directe cu și dintre soți, discuție din care terapeutul să sesizeze aspectele problematice, nu făcea decât să amplifice rezistența partenerilor acestor pacienți și să agraveze disensiunile. În loc de așa ceva, doctorul Erickson îi atrăgea pe cei doi în discuții străine de
problema sexului, abordând adesea subiecte anodine, în care identifica analogii cu conflictul lor sexual.
La prima ședință terapeutică, perechea discuta despre habitudinile alimentare, mai ales cu referire la masa de seară. Soția prefera o abordare mai decontractată a momentului respectiv – un aperitiv, o băutură, apoi un singur fel principal, totul în ritm așezat, civilizat. Aceasta părea să-l irite pe soț, care prefera să se așeze la masă imediat și să atace direct felul principal, într-o porție cât mai substanțială. Pe măsură ce conversația continua, cuplul începea să
întrevadă o paralelă între comportamentul la masă și comportamentul în pat. În momentul în care sesizau conexiunea, doctorul Erickson schimba însă subiectul, evitând cu grijă să aducă
vorba de problemele sexuale.
Cei doi pacienți își închipuiau că terapeutul încerca doar să-i cunoască și că de adevăratele lor dificultăți avea să se ocupe în ședința următoare. Dar la sfârșitul acestei prime întâlniri, doctorul Erickson le-a recomandat ca la o cină, peste câteva zile, să se străduiască să găsească o cale de mijloc; soția să mănânce pe îndelete și mai „ușor”, așa cum își dorea, și să aibă și timpul pentru aperitiv, iar soțul, să se bucure de mâncărurile consistente care îi plăceau. Fără să-și dea seama de ceea ce le cerea terapeutul, pacienții au intrat în „oglinda” problemei lor, rezolvându-și singuri dificultățile de adaptare reciprocă și au încheiat seara exact așa cum sperase acesta, adică reluând în „oglinda” dormitorului dinamica ameliorată a sufrageriei.
Atunci când aborda cazuri mai grave, de pildă cel al fictivului univers-oglindă al unui schizofren, doctorul Erickson încerca de fiecare dată să pătrundă în această lume construită de pacient și să
acționeze dinlăuntrul ei. Odată, terapeutul s-a ocupat de un bărbat internat într-un spital psihiatric, care se credea Iisus Hristos. Omul umbla înveșmântat în cearșafuri, vorbea în parabole obscure și îi asalta pe toți, bolnavi și membri ai personalului medical deopotrivă, cu permanentele sale tentative de prozelitism. Nici tratamentul medicamentos, nici psihoterapia nu dăduseră rezultat până când, într-o zi, doctorul Erickson s-a apropiat de tânărul pacient și i-a spus: „Înțeleg că te pricepi la tâmplărie”. Considerându-se Iisus, acesta a trebuit să recunoască faptul că, într-adevăr, se pricepea, iar terapeutul s-a grăbit să-l pună la lucru. I-a cerut să-i facă un dulap pentru cărți și alte obiecte din lemn. Nu i-a interzis să poarte Î
„veșmântul” pe care și-l alesese. În timpul săptămânilor următoare, concentrat asupra muncii sale de tâmplar, omul a început să se gândească mai puțin la fanteziile cristice. Mintea îi era ocupată cu ceea ce făceau mâinile. Datorită schimbării priorităților, și starea sa psihică s-a modificat. Fanteziile religioase nu au dispărut, dar s-au estompat, retrăgându-se într-un „fundal” suportabil, care nu îl mai împiedica pe tânăr să se integreze în mod normal, în societate.
Comentariu
Comunicarea depinde de metaforă și de simbol. Acestea constituie baza limbajului. Metafora este un gen de oglindă a realului concret și îl exprimă mai clar și mai profund decât descrierea lui exactă. În mod similar, atunci când ne vedem confruntați cu puterea greu de mânuit a voinței altora, comunicarea (și, în general, abordarea) directă riscă cel mai adesea să ducă la amplificarea reacției de respingere.
Este ceea ce se întâmplă dacă cineva se plânge de comportamentul defectuos al altei persoane, mai ales într-un domeniu atât de sensibil precum cel al vieții sexuale. Se pot obține schimbări mai de durată prin metoda doctorului Erickson: se construiește o analogie, o oglindă simbolică a situației și individul în cauză este îndrumat să pășească în ea. Iisus însuși știa că cea mai bună cale de a-i învăța pe ceilalți o reprezintă parabola, tocmai pentru că oamenii ajung la adevăr prin propriile lor eforturi.
Dacă ai de-a face cu persoane pierdute în lumea lor fantezistă
(dintre care, o mulțime nu sunt pacienți în spitale de psihiatrie), nu încerca niciodată să le obligi să reintre în realitate spărgând oglinzile deformate în care își văd universul lor fictiv. Este preferabil să pătrunzi tu în acest univers și să acționezi dinlăuntrul lui, conform legilor lui, până când le îndrumi, încet și cu blândețe, să iasă din el.
Varianta a VI-a
Marele maestru japonez al ceremoniei ceaiului Takeno Sho-o, care a trăit în secolul al XVI-lea, trecând odată pe lângă o casă, a văzut că un tânăr uda florile de la poartă. Două au fost lucrurile care
i-au atras atenția maestrului: întâi, felul plin de o grație firească în care băiatul își făcea munca și apoi, frumusețea nespusă a bobocilor și florilor de trandafir din grădină.
S-a oprit, s-a prezentat tânărului după cuviință și a aflat că
acesta se numea Sen no Rikyu. Sho-o ar fi vrut să mai rămână în grădina aceea atât de fermecătoare, dar era așteptat altundeva și s-a grăbit să plece. Totuși, înainte de a-și lua rămas bun de la el, tânărul l-a invitat să bea împreună o ceașcă de ceai în dimineața următoare.
Încântat, Sho-o a acceptat.
A doua zi, când a deschis poarta grădinii, oaspetele a constatat îngrozit că toate florile dispăruseră. Venise, înainte de orice, ca să
privească bobocii trandafirilor de Sharon, de splendoarea cărora nu apucase să se bucure în seara precedentă. Acum, dezamăgit, a dat să
plece, dar s-a răzgândit și a decis să intre în casă, pentru ca măcar să
vadă spațiul consacrat ceremoniei ceaiului. De-abia intrat, a încremenit de uimire: în fața lui, atârna suspendat de tavan un vas, iar în vas era un singur boboc de trandafir, cel mai frumos din toată
