Nu a trecut prea mult și cum îl cam urmărise ghinionul, negustoruls-a întors în oraș și primul lucru pe care l-a făcut a fost să se ducă laprietenul său ca să-i ceară înapoi fierul. Numai că prietenul, care avea maimulte datorii, îl vânduse ca să și le plătească și i-a răspuns astfel:
„Prietene, adevărul este că am pus fierul într-o încăpere bine ferecată,crezând că avea să fie în tot atâta siguranță cât și aurul meu, dar s-aîntâmplat ceva ce nimănui nu i-ar fi dat prin minte să prevadă, fiindcă înîncăperea aceea era un șobolan care a ros tot metalul”.
Făcând pe prostul, negustorul i-a răspuns: „Într-adevăr, marenenorocire a căzut pe capul meu, dar știu din bătrâni că șobolanilor leplace grozav fierul. Și eu am avut multe de tras din pricina aceasta și deaceea nici nu mă supără prea tare necazul ăsta de acum.”
Acest răspuns i-a făcut mare plăcere prietenului său, care s-a bucuratsă audă că negustorul lua drept bună istoria cu șobolanii care îi roseseră
fierul și ca să-i înlăture orice urmă de bănuială, l-a poftit la cină pentru adoua zi. Negustorul a făgăduit că vine, dar, între timp, s-a întâlnit în oraș
cu unul dintre copiii prietenului său. A luat copilul la el acasă și l-aîncuiat într-o odaie. A doua zi s-a dus la cină și l-a găsit pe prietenul săufoarte supărat. L-a întrebat de pricina supărării de parcă nu ar fi știutnimic despre cele întâmplate. „O, dragul meu prieten”, i-a spus omul, „terog să mă ierți dacă nu mă vezi la fel de vesel pe cât aș fi fost de obiceiîntr-o împrejurare ca aceasta când îmi vii în ospeție, dar mi-am pierdut peunul din copii și, cu toate că am dat de veste prin trâmbițaș, încă nu știuce s-a întâmplat cu el.”
„O, cât de rău îmi pare”, a răspuns negustorul, „căci ieri seara,tocmai pe când plecam din casa ta, am văzut o bufniță zburând cu un copilîn gheare, dar nu știu dacă era sau nu copilul tău”. „Tu, făptură
nemaivăzut de proastă și de zănatică”, a sărit prietenul, „nu te rușinezioare să spui o minciună atât de gogonată? Cum să care o bufniță ce abia decântărește două-trei măsuri, un băiat de treizeci de ori mai greu decât ea?”
„Păi nu înțeleg de ce te miri atât de tare”, i-a răspuns negustorul, „deparcă într-un ținut în care un șobolan poate roade un car de drugi de fier,
ar mai fi neobișnuit ca o bufniță să ridice în gheare un băiat mare!”.
Auzind acestea, prietenul s-a dumirit că negustorul nu era, până laurmă, atât de prost pe cât îl crezuse, i-a cerut iertare pentru că-l înșelase,i-a dat banii cuveniți pe fier și și-a recăpătat fiul.
Fabule, Pilpay, India, Secolul al IV-lea
EXEMPLE DE RESPECTARE A LEGII
EFECTULUI OGLINZII
Varianta I
În februarie 1815, Napoleon a fugit din insula Elba, unde fusese ținut sub pază de puterile europene coalizate și s-a întors la Paris într-un marș triumfal, care i-a adus alături soldații și cetățenii din toate straturile societății franceze. Odată reînscăunat împărat, în luna martie, a devenit limpede că situația țării se deteriorase grav.
Franța era secătuită de resurse, nu avea niciun aliat, iar cei mai importanți dintre miniștri îl părăsiseră sau plecaseră chiar în străinătate. Dintre oamenii din vechiul regim nu îi mai rămăsese decât fostul său ministru al poliției, Joseph Fouché.
În anii domniei sale precedente, Napoleon îi încredințase toate misiunile neplăcute, dar nu ajunsese să-l înțeleagă. Deși avea un serviciu de informații care îi supraveghea pe absolut toți miniștrii, ca să dispună oricând de un atu împotriva lor, despre Fouché nu știa nimic compromițător. Dacă i se arătau suspiciuni, acesta nu se supăra, nu lua acuzațiile cu titlu personal, ci se supunea, pleca fruntea, surâdea și, asemenea cameleonului, își schimba „culoarea”
opiniilor în funcție de împrejurări. La început, această versatilitate i se păruse agreabilă dacă nu chiar fermecătoare, dar, după o vreme, a devenit frustrantă, fiindcă Napoleon se simțea întrucâtva depășit de acest om insesizabil. S-a întâmplat ca, într-un moment sau altul, să-și concedieze toți miniștrii importanți din cabinet – de Fouché însă, nu s-a atins niciodată. Și așa, din nou la putere și în nevoie de sprijin, în 1815 Napoleon nu a avut de ales: l-a reconfirmat pe Fouché în vechea sa funcție de ministru al poliției.
Când ai ajuns la încleștarea luptei cu dușmanul și îți dai seama că nu
poți înainta, trebuie să te lași „absorbit” de el, să devii una cu el. Dacă tuși dușmanul sunteți încleștați în luptă, poți să-l învingi folosind tehnicapotrivită. […] Adeseori obții o victorie hotărâtoare datorită avantajului ceți-l dă știința ta de a te lăsa „absorbit” în dușmanul tău, pe câtă vremedacă te desprinzi de el, ți-ai pierde șansa să învingi.
Cartea celor cinci inele, Miyamoto Musashi, Japonia, secolul al XVII-lea
După câteva săptămâni, spionii i-au spus că era bănuit de a păstra legătura secretă cu miniștrii țărilor coalizate, inclusiv cu Me ernich, cancelarul Austriei. Temându-se de trădarea celui mai valoros colaborator ce îi mai rămăsese, împăratul trebuia să afle care era adevărul înainte de a fi prea târziu. Nu putea să-l chestioneze direct – Fouché știa să se arate mai alunecos ca un țipar. Prin urmare, avea nevoie de dovezi.
Un prim succes în acest sens a prins contur în aprilie, când poliția secretă privată a lui Napoleon l-a capturat pe un aristocrat vienez venit la Paris ca să-i transmită lui Fouché anumite informații.
După ce a ordonat să fie adus înaintea lui, împăratul l-a amenințat cu moartea prin împușcare dacă nu face mărturisiri complete. Omul a sfârșit prin a ceda nervos și a recunoscut că îi predase ministrului poliției o scrisoare din partea lui Me ernich. Se pare că scrisoarea fusese scrisă cu cerneală invizibilă și că stabilea o întâlnire secretă la Basel, între niște agenți cu împuterniciri extraordinare. Ca urmare, Napoleon a luat măsuri ca la întâlnirea astfel programată să se infiltreze și un spion al său. Dacă Fouché plănuia într-adevăr să-l trădeze, avea să-l prindă în flagrant delict de duplicitate și să-l trimită la spânzurătoare. Împăratul aștepta cu mare nerăbdare reîntoarcerea spionului său, dar, spre marea sa uimire, după câteva zile, acesta a venit să-i raporteze că nimic din ceea ce auzise la Basel nu îl implica pe ministrul poliției. Mai mult decât atât, înțelesese că
ceilalți agenți îl suspectau că îi înșală pe ei și că făcuse din capul locului numai jocul lui Napoleon. Împăratul nu a crezut nicio clipă
că acesta ar fi fost adevărul – era sigur că Fouché i-o luase înainte o dată în plus.
În cursul dimineții următoare, ministrul s-a prezentat la palat și a spus, în treacăt: „Apropo, sire, nu v-am spus că acum câteva zile am primit o scrisoare din partea lui Me ernich; am atât de multe
lucruri la care să mă gândesc în acest moment, încât amănuntul acesta mi-a ieșit din minte cu totul. În plus, emisarul trimis de el a omis să-mi dea praful acela cu care scrisul cu o astfel de cerneală
devine vizibil… Iată, în sfârșit, scrisoarea, sire”. Convins că Fouché se joacă cu el, Napoleon a explodat: „Fouché, ești un trădător! Ar fi trebuit să te fi trimis la spânzurătoare.” A continuat să-l mustre cu asprime, dar nu avea cum să-l demită fără dovezile trădării. Fouché nu a făcut decât să-și exprime uimirea deși probabil că îi venea să
surâdă, pentru că, de fapt, jocul său fusese un joc al oglinzii.
Comentariu
Fouché știa prea bine că, de ani întregi, Napoleon se menținea la putere și datorită faptului că îi spiona pe toți cei din jur, zi și noapte. În ceea ce îl privea, ministrul poliției supraviețuise acestui joc punându-și propriii săi spioni să-i spioneze pe spionii împăratului, pentru a neutraliza orice acțiune a acestuia împotriva sa. În cazul întrunirii de la Basel, Fouché a răsturnat situația: cunoscându-l pe agentul dublu trimis de Napoleon, a aranjat lucrurile de așa manieră încât să pară că, asemenea acestuia, și el era un agent dublu loial împăratului.
Fouché a acumulat putere și a progresat în carieră de-a lungul unei perioade istorice de mari frământări tocmai aplicând celor din preajma sa tehnica „oglindirii”. În timpul Revoluției franceze, a fost iacobin, adică radical; după regimul Terorii, a devenit republican moderat, iar odată cu ascensiunea lui Napoleon, bonapartist înflăcărat, mai ales că împăratul l-a ridicat la rangul de duce de Otranto. Din moment ce Napoleon se hotărâse să scormonească în noroi ca să aibă cu ce-și împroșca dușmanii, Fouché își luase măsuri să
nu
rămână
nici
el
dezarmat,
adunând
