Văzând-o, Minerva și-a întors privirea în lături. Dar cealaltă s-a ridicat,greoaie, de la pământ, părăsind cadavrele pe jumătate devorate și a ieșitafară pășind împleticit. Când a văzut-o pe zeiță în întreaga strălucire afrumuseții, purtând armura ei lucitoare, a gemut […].
Chipul Invidiei era bolnăvicios de palid, tot trupul îi era slăbănog șipipernicit, iar ochii încrucișați de te cuprindea groaza; dinții i seînnegriseră și se stricaseră, sânii veninoși aveau o culoare verzuie și de pelimbă îi picura otravă.
Nimic în afară de vederea suferinței nu îi putea aduce pe buzezâmbetul. Nu cunoscuse niciodată alinarea somnului, ci o țineau veșnictrează grijile și neliniștea; se uita cu spaimă la norocul oamenilor șivederea lui o slăbea și mai tare. Rozând din ceilalți ca și din sine, își erapropriul său chin. În ciuda repulsiei ce o simțea, Minerva i s-a adresat cuvorbe puține: „Strecoară-ți veninul în sufletul uneia dintre fiicele luiCecrop. Numele ei este Aglauros. Aceasta este ceea ce îți cer să faci”. Fără
a mai rosti un cuvânt, a apăsat cu vârful lăncii în tină, a părăsit pământulși s-a înălțat în văzduh. Cu coada ochiului, cealaltă a urmărit-o pe zeiță cuprivirea până ce nu a mai zărit-o, boscorodind de mânie că planulMinervei avea să izbutească. Apoi și-a adunat slujitorii încinși toți cubrâuri din tulpină de măceș plină de ghimpi, s-a învăluit în noriîntunecoși și a pornit la drum. Oriunde pășea, zdrobea cu tălpile câmpiileînflorite, veștejea iarba, usca ramurile tinere ale copacilor și cu răsuflareaei îmbolnăvea oamenii, cetățile lor, căminurile lor, până când, în cele dinurmă, a ajuns la Atena, orașul spiritului și al bogăției, loc de liniște și deprosperitate. Abia dacă s-a putut stăpâni să plângă atunci când a văzut că
nu era nicio pricină de a vărsa lacrimi. Apoi, intrând în iatacul fiicei luiCecrop a îndeplinit porunca Minervei. A atins pieptul fetei cu mânamuiată în răutate, i-a umplut inima cu spini ascuțiți și trăgând pe nasdintr-o otravă neagră și ucigașă, i-a strecurat-o până în oase, făcândveninul să-i ajungă adânc în inimă. Pentru ca pricina suferinței copilei să
nu fie prea greu de găsit, i-a arătat în vis chipul surorii ei, căsătoriafericită a acesteia [cu zeul Mercur] și chipul zeului însuși, în toată
splendoarea frumuseții lui și a sporit și mai tare minunăția acestorimagini.
Astfel, Aglauros a fost cuprinsă de gânduri rele și furia gelozieiascunse i-a devorat inima. Ofta zi și noapte, mereu nefericită și, însuferința ei cumplită, s-a topit încet, la fel cum se topește gheața sub
soarele arzător.
Focul ce fusese aprins în ea de gândul la norocul și la fericirea suroriiei era asemenea arderii buruienilor care nu izbucnesc în flăcări, darsfârșesc prin a fi mistuite.
Metamorfoze, Ovidiu, 43 î. Hr. – 18 d. Hr.
Comentariu
Un bun prieten al lui Cosimo, librarul Vespasiano da Bisticci, a scris despre el: „Și ori de câte ori dorea să înfăptuiască ceva, avea grijă ca nu cumva să trezească invidie, iar inițiativa părea a veni de la alții, nu de la el”. Unul dintre proverbele sale preferate spune că:
„Invidia este o buruiană care nu ar trebui udată”. Dându-și seama ce ravagii poate face ea într-un mediu democratic, Cosimo nu se împodobea cu niciunul din atributele exterioare ale măreției, ceea ce nu înseamnă că măreția ar trebui înăbușită și că s-ar cuveni să
supraviețuiască numai cei mediocri, ci că este necesar un joc al aparențelor. Pizma insidioasă a mulțimilor poate fi dezarmată
destul de lesne – dă-ți osteneala să te asemeni lor prin stil și valori.
Aliază-te cu cei mai prejos de tine și înalță-i în funcții importante, ca să-ți asiguri sprijinul lor în timpurile grele. Nu face niciodată
paradă de bogăția ta și nu lăsa pe nimeni să vadă în ce fel ți-ai cumpărat influența de care te bucuri. Fă-ți un obicei vizibil din a fi respectuos cu ceilalți de parcă ar fi mai puternici decât tine. Cosimo de’ Medici cunoștea bine regulile acestui joc și era un adevărat maestru în jongleria cu aparențele. Nu exista nimeni care să
aproximeze limitele puterii și influenței sale. Exteriorul modest masca realitatea.
Să nu fii niciodată atât de naiv încât să crezi că lăudându-te cu calitățile care te ridică deasupra altora, le vei trezi admirația. De fapt, le atragi atenția asupra propriei lor inferiorități și le stârnești invidia (sau „admirația nefericită”.) Ea îi va tortura până când te vor distruge și nu ai cum să prevezi în ce fel o vor face. Prostul îi sfidează pe zeii pizmei etalându-și victoriile. Stăpânul puterii știe însă că aparența superiorității nu înseamnă nimic în comparație cu superioritatea reală.
Dintre toate bolile sufletului, invidia este singura pe care nimeni nu o
mărturisește.
Plutarh, circa 46–120 d. Hr.
CHEILE PUTERII
Omul suporta greu sentimentul inferiorității. Puși în fața unui talent superior celui cu care ne credem înzestrați ori a unei priceperi sau puteri superioare, ne simțim tulburați și nu mai suntem chiar în largul nostru. Motivul: în majoritate, avem despre noi înșine o părere mai bună decât ar fi cazul, iar atunci când întâlnim persoane care ne depășesc, ele ne dau a înțelege că suntem niște mediocrități sau, oricum, nu atât de dotați precum ne-am închipuit. Această destabilizare a imaginii despre noi înșine nu întârzie să ne provoace unele emoții urâte. La început, simțim invidie – Ce bine ar fi să fiu și eu atât de talentat/pregătit ca această
ființă care îmi este superioară, atunci aș fi și eu fericit. Numai că
invidia nu ne consolează și nu ne aduce în situația de a restabili egalitatea. Nici măcar nu ne-o putem recunoaște public, pentru că
societatea ne-ar condamna, căci a manifesta invidie înseamnă a-ți proclama inferioritatea. Față de unii prieteni apropiați, ne mai confesăm uneori și vorbim de visele sau dorințele nerealizate, invidia însă, nu o mărturisim niciodată. O mascăm în diverse feluri:
„O fi el mai deștept ca mine, dar nu are pic de conștiință sau de simț
moral” sau: „Poate că el are o putere mai mare, dar asta pentru că
nu joacă cinstit.” Dacă nu începem să îl calomniem, putem să
exagerăm cu laudele – o altă mască a invidiei.
Invidiosul se ascunde cu tot atâta grijă ca și desfrânatul și inventează
neîncetat alte trucuri și stratageme ca să-și mascheze viciul. Astfel, el esteîn stare să pretindă că ignoră superioritatea altora (care îl roade la inimă)de parcă nici nu i-ar vedea pe aceștia sau nu ar fi auzit niciodată de ei. Esteun maestru al disimulării. Pe de o parte, încearcă din toate puterile să seprefacă și astfel, să împiedice apariția oricărei forme de superioritate, înorice situație. Iar dacă [asemenea oameni superiori apar totuși] el aruncă
asupra lor întunecarea, hipercriticismul, sarcasmul și calomnia, aidomabroaștei care, din ascunzătoarea ei, scuipă venin. Pe de altă parte, îi vasusține la infinit pe unii oameni nesemnificativi, mediocri ori chiarinferiori din același domeniu de activitate.
Arthur Schopenhaurer, 1788–1860
Există un număr de strategii prin intermediul cărora să se facă
față acestei emoții insidioase și profund distructive. Mai întâi, acceptă ideea că unii oameni te pot depăși într-un fel sau altul, ca și faptul că i-ai putea invidia. Fă însă din acest sentiment un imbold la a-i egala și întrece tu pe ei într-o zi. Dacă lași invidia să-ţi intre în suflet, ți-l va otrăvi – scoate-o la lumina zilei și te va purta spre realizări și mai mari.
În al doilea rând, înțelege că, pe măsură ce acumulezi o putere tot mai mare, cei mai prejos de tine te vor invidia. S-ar putea să nu o arate, dar acest lucru este inevitabil. Nu te mulțumi, naiv, să te încrezi în fațada pe care ţi-o prezintă. Citește printre rândurile criticilor și remarcilor lor sarcastice, semnele că ar dori să te înjunghie pe la spate, laudele exagerate care îți pregătesc căderea urzită de ei, privirile pline de ură. Problema invidiei ar fi pe jumătate rezolvată dacă ne-am da seama de existența ei înainte de a fi prea târziu.
Căci nu sunt mulți oamenii care, spune proverbul, pot nutri iubirepentru un prieten pe care îl favorizează norocul, fără a simți invidie; iar înjurul minții invidioase, stăruie otrava rece care face de două ori mai marichinurile vieții. Propriile-i răni, el singur trebuie să-și oblojească, iarbucuria altuia îi pare un blestem.
