„Romanţele” pentru mai târziu ale lui Minulescu erau chiar nişte romanţe, ca şi multe din poeziile lui Eminescu, şi, ca şi acelea, în ciuda unor complicări culte, întemeiate pe o formulă simplă fără de care vulgul nu poate fi câştigat. Temele romanţei sunt: părerea de rău de a nu fi înţeles de iubită, solemnitatea despărţirilor, jalea de a muri fără a fi trăit îndeajuns, temele în sfârşit ale poeziei populare, ale lui Eminescu, ale oricărui cântec de lume.

Poezia minulesciană e stăpânită de aceste motive. În ea întâlnim amanţi, în căutare de iubire-adevărată, despre a căror dragoste „ştie lu-mea toată„. „Amantul” invită pe amantă să rămână cu el „toată seara”,nefăgăduindu-i nici o statornicie, încredinţând-o că nu-i nimeni „să ne vadă şi să ne-auză„, că totul se uită pe lume; absolvind-o în schimb de presupusa necredinţă. Tonul e fanfaron şi teatral, ca al oricărei romanţe de altfel (care e un mijloc de insinuare), însă are împreună cu romanţa populară vibraţia emotivă, cel puţin momentan sinceră. Sentimentalismul lui Minulescu este bătător la ochi, contagios, şi asta a cucerit îndată pe cititorul simplu, deloc încurcat de obscurităţi, de vreme ce romanţele sunt prea adesea absurde. E de ajuns că aluzia la situaţiile elementare este clară. Cel puţin vom putea învinui această poezie de facilitate, ca şi romanţa lui Traian Demetrescu. Aici însă intervine arta. Eminescu, păstrând liniile simple sentimentale, întorsese cântecul spre mitologie şi meditaţia universului; Minulescu, mai terestru, îl tratează ca estet, de altminteri aşa cumva proceda în genere poezia modernă (pe urmele lui Eminescu) cu folclorul, punând mai multă coloare şi stingând clarităţile.

El pune în acţiunea de fascinare prin sentimentalism o grijă excesivă,la modul misterios, care cu toată teatralitatea şi cu un uşor comic inclus în orice mistificare, încântă prin ineditul contrastului [...]

Dragostea urmează după un ceremonial pedant. Bărbatul primeşte cheia de la poarta verde şi rămâne în turnul celor trei blazoane: al Iubirii,al Speranţei şi al Credinţei viitoare, mâinile femeii sunt ca albul altarelor din Babylon şi din Ninive, după aruncarea cheii bărbatul întreabă pe femeie: „Voieşti sau nu, să fii a mea?”, iar după o noapte întreagă de iubire într-un pat presărat cu trandafiri şi chiparoase din nou (aproape printr-un calambur): „Voieşti să nu mai fii a mea!...”

În această înscenare e ceva din savoarea vechilor romantisme perimate,refăcute însă cu voinţă în forma unui stil. Artificiul este enorm. Omul comun nu-l vede, cum nu percepe grotescul romanţei de periferie, absorbit de sentiment, omul de gust înregistrează contrastul între emoţia reală şi ceremonialul excesiv, cu un humor artistic în scopul stingerii prea marilor vibraţii. Oricare ar fi procesul psihic al ascultătorului, acest joc de emoţii grandilocvente şi de mari procedee estetice a dat câteva poeme ce se ţin minte. [...]

Nu toate romanţele sunt aşa de exterior erotice, însă vibraţia sentimentală este evidentă în toate şi ascunderea ei în ceremonialul simbolistic surprinde spiritul. Există un hieratism minulescian, moştenit într-o măsură şi de la Macedonski, nu lipsit de cabotinism, însă graţios tocmai pentru asta. [...]

Acestea toate sunt departe de a fi simboluri şi nu deşteaptă deloc impresia macabrităţii, ele sunt numai o poză estetică hieratică, decorativă, când e lipsită de conţinut, sugestivă când poezia e o adevărată romanţă sentimentală.

În poeziile din ultimele două decenii, rămânând acelaşi poet al sentimentalismului semiserio, Ion Minulescu îşi schimbă măştile. Acum hieraticul exotic e înlocuit cu poze ortodoxe în peisagiu autohton, planul compoziţiei fiind, ca şi mai înainte, o efuziune sentimentală prin variaţii pe aceeaşi temă. Impresia de comic e adesea foarte violentă şi întrebarea dacă avem de-a face cu un liric se pune fără voie. De fapt se sperie criticul prea formalist, spiritul inocent nu poate să nu simtă, sub o certă schimonoseală, sinceritatea. Rău citită, poezia pare o balivernă în limbă jurnalistică. [...]

Ea însă trebuie interpretată, jucată. Nuanţa ei e argotică aşa cum erau şi solilocviile lui Jehan Rictus, decât că aci nu e vorba propriu-zis de un lexic particular, ci de o stilistică şi o gesticulaţie de clasă. Ion Minulescu (literar vorbind) este un tip caragialian, tânărul muntean volubil, facil emotiv, incapabil de a lua ceva în serios, producător neobosit de „mofturi”.Poeziile lui Minulescu decurg în stilul familiar, prăpăstios francizant al cafenelei bucureştene, aşa cum foarte adesea pariziana „chanson” e scrisă în argot. Ele trebuiesc „zise” precum trebuie jucate „momentele” lui Caragiale, fiindcă Ion Minulescu este în bună măsură un Mitică, un Caţavencu şi un Eleutheriu Poppescu deveniţi lirici. El nu e umoristic în intenţie, deşi efectul e savoarea, ci, ca şi Anton Pann, nu-şi poate traduce sublimităţile decât în limbajul lui special, convins şi burlesc. În limba sa familiară cu „or”, cu „ştiut”, cu „dracul ştie”, cu jurăminte („mi-e martor Dumnezeu”) corespunzând pe altă treaptă celei din Florile de mucigai ale lui Arghezi, poetul îşi exprimă toate seriozităţile îngroşând cu mijloacele lui artistice mijloacele sale sufleteşti.

[...] Judecând după efecte unii ar putea alătura pe Minulescu de Topârceanu, însă apropierea este greşită. Umorul lui Topârceanu provine din caricare şi imaginaţie şi dintr-o lipsă de elan liric, în vreme ce Minulescu e serios. Excesul de seriozitate într-un limbaj prea pitoresc, firesc iar nu căutat, produce zâmbetul. Minulescu e un Villon al cafenelii, vibrant, plin de imaginaţie şi de simţ artistic, incapabil de a ieşi din tagma lui şi din dialectul lui, în care traduce toate subiectele lirice. Cea mai mare sforţare de seriozitate academică o găsim în În aşteptare, turburătoare înfruntarea misterului morţii. [...]

Dar şi aci spiritul de „moft” s-a strecurat în chipul unui mic pigment,căci sfârşitul este de fapt o izbucnire a neseriozităţii în momentele cele mai grave, constând în reprezentarea plăcerii prăpăstioase de a intra în veşnicie,ca şi Isus, călare pe asin.

GEORGE CĂLINESCU, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Fundaţiilor regale, Bucureşti, 1941, p. 613–617.

Agentul cel mai activ al simbolismului, înainte de război, d. Ion Minulescu, şi-a lichidat experienţa novatoare cu primele sale volume: Romanţe pentru mai târziu (1908) şi De vorbă cu mine însumi (1913). În Strofe pentru toată lumea (1930) precum şi în noul său volum, d-sa convoacă un larg public, să asiste la speech-urile sale pline de vervă. Poezia d-lui Ion Minulescu este prin excelenţa debutantă. Ea implică o familiaritate deplină cu cititorul. Ea presupune prezenţa unui public, dispus să se încălzească, să simtă zgomotos, să izbucnească în aclamaţii. Personalitatea sa familiară şi teatrală îl slujeşte de minune ca să stabilească punţi de simetrie între poet şi mase. Asta este în definitiv, considerabil. Îl socotim cel din urmă dintre poeţii noştri, care s-au lăsat ascultaţi. A declamat şi a fost urmat în cor. Jovial şi expansiv, revărsat şi bonom, cu clipiri şirete şi complice d-sa dă romanţei un stil similimodernist. Astfel, titlul pirandellesc al recentului volum, pare a invita pe cititor să mediteze asupra tainei personalităţii scriitoriceşti. Ca om de teatru, autorul e dintre acei care de altfel au experimentat tehnica dramaturgului italian şi problema raporturilor dintre esenţa şi aparenţa persoanei omeneşti. Autorul pare a se descifra pe sine însuşi, într-un sens invers. Pluralităţii deconcertante a omului de litere, pentru descifrarea căruia se propun soluţii multiple, d-sa substituie dezlegarea cea mai simplă [...] (În loc de prefaţă). [...]

Titluri ca Specific românesc denotă dorinţa autorului după ce a sleit exotismul, de a adopta toate stilurile. Din când în când, câte un simbol, ca în Moartea dresorului de sticleţi, sau Romanţa tinereţei, arată primejdia,care pândeşte acest preţios instrument de sugestie, prin diluarea sa orală. Verva improvizaţiei şi accentul ei directoral sunt trapele ce-şi întinde sie însuşi autorul. Motive lirice, cu un potenţial de sensibilitate reală poate,sunt convertite în monoloage nesubstanţiale. Poezia d-lui Ion Minulescu nu corespunde nevoii imanente a sufletului, de reculegere şi interiorizare. Dar dacă dorinţa sau ambiţia sa literară este de a realiza un proces sufletesc răsturnat, de a scoate pe cititor din starea morală interiorizată, oferindu-ion ospăţ de cuvinte şi de voie bună, autorul şi-a atins scopul.

ŞERBAN CIOCULESCU, Ion Minulescu: „Nu sunt ce par a fi”, în vol. Aspecte lirice contemporane, „Casa Şcoalelor”, 1942, p. 196–199.

Între cele două războaie se produce în lirica noastră un fenomen oarecum generalizat: cei mai de seamă dintre reprezentanţii poeziei noi,simbolişti sau inovatori, se întorc la realităţile autohtone, la o tematică naţională, lepădându-se de tot ce era exotic şi ostentativ cosmopolit în inspiraţia lor. Una din poeziile lui Tudor Arghezi, apărută în revista „Cugetul românesc” din mai 1922, este semnificativ intitulată Întoarcere în ţărână,spre a însemna ruptura cu acel trecut, la el, în ciclul de Agate negre,alternativ suav şi macabru — baudelairian. Strofa finală are caracterul unei palinodii (retractări!): „În sufletul, bolnav de oseminte / De zei străini, frumoşi în templul lor, / Se iscă aspru un îndemn fierbinte / Şi simt sculate aripi de cocor”.

Ion Minulescu nu pare a face parte dintre poeţii moderni care s-ar fi lepădat de acei „zei străini”, spre a-i restitui... templului lor. Nici una din poeziile lui nu acuză un caracter de manifest, care să autorizeze critica a-l integra acestui reflux general al liricii noastre interbelice, învederat maiales la Tudor Arghezi, la Adrian Maniu şi la Ion Pillat. La o mai atentă examinare, vom constata în culegerile ce au urmat primelor două din anii anteriori întâiului război mondial, coexistenţa aceleiaşi vine exotice, cu o tendinţă mereu mai marcată de a se integra climatului şi peisajului românesc. În mod semnificativ, cel de al treilea volum de versuri, apărut în 1930, prin titlul său, Strofe pentru toată lumea, îşi caută parcă un public mai larg, fără ca autorul să bănuiască faptul extraordinar că adevărata popularitate avea să-i fie consolidată de imaginea lui din Romanţele pentru mai târziu (1908) şi De vorbă cu mine însumi(1913). Ion Minulescu este poate singurul poet român care s-a impus simpatiei unui public mereu mai larg, dar nu prin formele relativ cuminţite ale imaginaţiei sale vagabonde, ci tocmai întâiul său avatar, de liric al aventurii, al plecărilor, al aspiraţiei către alte zări şi alte civilizaţii. Cu toate acestea, revirimentul temperării acestor tendinţe este mereu mai sensibil în Strofe pentru toată lumea, în Nu sunt ce par a fi... (1936) şi în ultimele lui versuri, adăugate ediţiei integrale din 1969. [...]

ŞERBAN CIOCULESCU, Ion Minulescu, în „România literară„, an. IX, nr. 2, 8 ianuarie 1976.

[...] La începuturile sale Minulescu n-a dispreţuit figuraţia solemnă,atitudinile pontificale, gesturile largi. În 1908, când apar Romanţele de mai târziu, poetul se înfăţişează pe sine ca un reprezentant al „artei viitoare”, bătând la „poarta celor care dorm”, afişând, împreună cu crezul unei revolte care anunţă moartea zeilor, un erotism aprins şi fără iluzii. În atmosfera mai mult rurală a poeziei noastre de atunci, şi chiar de mai târziu, el izbuteşte să impună figura unui poet urban, atât prin motivele pe care le împrumută uneori peisajului orăşenesc, cât şi prin stările de spirit pe care el le cultivă cu o preferinţă pe care o autoriza precedentul şi exemplul aşa-zişilor poeţi decadenţi ai Franţei: un Buadelaire, un Verlaine, un Jules Laforgue, un Tristan Corbière — zeii lui tutelari. [...]

De la început Minulescu se comportă ca şef de şcoală: al şcolii simboliste. Unele din primele sale poeme sunt adevărate manifeste, şi, creaţia sprijinind teoria, el întrebuinţează, sau crede a întrebuinţa, principalele tehnici ale acestei şcoli literare: versul liber, simbolul, sugestia, corespondenţele. Îndrăznelile formei sale sunt deopotrivă cu acele ale conţinuturilor lui,ambele stând la originea împotrivirilor pe care le va fi încercat la debuturile sale, dar pe care el le exagera, dacă ne gândim că nu numai succesul,dar chiar popularitatea i-au venit fără prea mare întârziere.

Astăzi, când începe posteritatea lui Ion Minulescu, putem judeca mai bine măsura inovaţiilor lui şi putem determina cu mai multă precizie felul sunetului pe care l-a introdus în concertul literar al vremii. Se cuvine decisă spunem că multe din noutăţile lui Minulescu au fost mai degrabă aparente. Astfel, în primul rând, renumitul lui vers liber, care, prin neregularitatea-i grafică, a lucrat ca un puternic motiv nu numai al neîncrederii,dar şi al interesului cu care i s-a răspuns, un interes la care au colaborat deopotrivă cohortele imitatorilor entuziaşti, ca şi parodiile numeroşilor umorişti. [...]

A fost Ion Minulescu un poet simbolist? Desigur, din practica poeziei simboliste a Apusului el a împrumutat mai multe din tehnicile apropiate. Intenţia sa evidentă nu este să exprime limpede şi complet, ci să sugereze. De aci deprinderea de a transforma unele cuvinte în simboluri hipostazându-le prin majusculare şi acordându-le parcă un înţeles mai bogat şi mai misteri-os decât cel obişnuit, ca atunci când evoca Albastrul, Aureolele, Marele Poem, Trecutul, Nimicul, Perpetuarea, Începutul, Sfârşiturile, Defunctele Dureri, ba chiar „Iubirea topită-n Albastrul ceresc, supremul de-a pururi şi eternul de atâtea ori”. Din aceeaşi înclinaţie de a insinua o impresie nedeterminată provine vasta toponimie pe care a primit-o în poezia sa, cititorului putându-i-se întâmplă să viseze, tocmai fiindcă îşi reprezintă atât de puţin tărâmurile îndepărtate ale Antilelor, ale Spaniei cu Xeres, Estamadura şi Alicante, ale Golfului de Aden, ale Babilonului şi ale Ninivei, ale Siracuzei, Cytherei, Lesbosului şi Corintului, când nu este Boston, New York şi Nor-folk.

Totul i se prezintă poetului în grupuri trinare: trei corăbii pornesc pentru el către largul zării şi alte trei putrezesc de o veşnicie în raza portului; o călătoare lasă să-i pice trei lacrimi reci, şi poetul îşi propune să-i adreseze trei romanţe, trei ode, trei elegii şi trei sonete, sau să-i aducă în dar trei smaralde, trei perle şi trei rubine etc. Cântăreţul îşi dă aerul că sesizează în numărul trei un înţeles adânc, inaccesibil mulţimii: „fiindcă nu-i în lume nimeni să-nţeleagă simbolul Trioletului”. Vechiul număr mistic nu este însă în realitate pentru Minulescu decât o mică floare decorativă sau o emblemă menită să distingă fabricaţia proprie.

Tot tehnicii sugestiei îi aparţine şi forma interogativă de care poetul,mai cu seamă în prima lui manieră, a uzat şi chiar a abuzat, poemele sale constituindu-se dintr-o serie de întrebări nostalgice, al căror răspuns ne-definit urmează să se constituie abia în imaginaţia cititorului.

Dacă însă, făcând abstracţie de toate aceste mijloace ale mani-erei minulesciene, ne întrebăm dacă poetul a manifestat vreodată o adevărată concepţie simbolică a poeziei, răspunsul nu mi se pare că poate fi dat în sens pozitiv. Căci, fără îndoială, că „poarta” la care bate poetul, sau „cheia” care i-a căzut din turn nu sunt simboluri,ci alegorii, concepţii noţionale mai mult sau mai puţin limpezi,folosind pentru a se exprima obiecte din lumea sensibilă, asociate cu ele printr-o legătură exterioară şi factice.

Adevărata poezie simbolistă a fost o formă a liricii indirecte, un mod al poetului liric de a se exprima printr-un mediu de aparenţe obiective (de pildă printr-un peisaj), sau cel puţin printr-o impresie nemijlocită primită de la lucruri. Simbolismul a însemnat, prin această îndrumare a lui, un gest al rezervei şi discreţiei lirice, un pas către intimitatea mai adâncă a conştiinţei, o reacţie antiretorică. „Prends l’éloquence et tordslui le cou”, sfătuia Paul Verlaine pe tinerii lui contemporani. N-a existat însă un alt poet mai retoric ca Ion Minulescu. Sub învelişul manierelor lui simboliste,adevărata fire a poeziei sale ni se dezvăluie abia atunci când o înţelegem cape o formă nu numai a limbii vorbite (ceea ce în definitiv stă în firea oricărei poezii), dar a limbii declamate. De aici porneşte, împreună cu muzicalitatea ei contagioasă, toleranţa ei pentru locurile comune ale limbajului, enumeraţiile şi amplificările ei retorice, mulţimea interjecţiilor şi antitezelor ei, forma ei adresată. [...]

TUDOR VIANU, Ion Minulescu al posterităţii, în vol. Figuri şi forme literare, Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1946, p. 118–125.

Dacă Bacovia se pune în scenă pentru a se exprima, Ion Minulescu joacă teatru pentru a se disimula. La el estetismul caracteristic simboliştilor pare aşa de evident încât nu mai trebuie dovedit. Toată poezia minulesciană constă în ceremonialul pe care-l propune, în afectare şi grandilocvenţă, în bufoneria pură. Ea este cel dintâi exemplu limpede de poezie a poeziei din literatura română. Valoarea vine nu din „sinceritatea” limbajului, ci din disproporţia pe care poetul o cultivă între ceea ce are de spus şi felul în care spune. La drept vorbind, Minulescu nu spune nimic (sub acest raport, emoţiile lui sunt de o banalitate desăvârşită); şi atunci se preface că spune. Indiferent de temă — totul este simulat: iubirea, tristeţea,nostalgia metafizică. Poetul este un simulant, dar unul plin de talent, în stare să joace orice rol, inclusiv pe al său propriu. [...]

NICOLAE MANOLESCU, Metamorfozele poeziei, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968, p. 23–24.

[...] Poeziile lui Minulescu şi romanţele sale în primul rând uzează deci de fondul de motive caracteristice, dar, în ceea ce au ele mai original,păstrează doar fiorul emotiv pe care îl cresc treptat după traiectoria ştiută, pentru a-i rezolva tensiunea în final. Încheierea nu e deci nici logică, nici retorică (decât în limitele arătate), nici anecdotică propriu-zis, deşi anecdota pare a da semnul multor poezii, dar o anecdotă ermetică întrucât facilitatea e aparentă şi accesibilitatea falsă. În încheieri se rezolvă doar tensiunea specifică printr-un acord final, cum se întâmplă,de exemplu, în strofa ultimă a Romanţei celor trei romanţe, care începe prin motivul iniţial, în crescendo, „Mi-am zis: / Voi scrie trei romanţe...”,pentru a aduce tonurile grave: „Dar azi, din aurul de alt’dată / Şi din carminul de pe buze / Nu mi-a rămas decât o pată — / O pată verde,ce m-apasă ca şi o piatră funerară / Sub care dorm, ca-n trei sicriuri, /Trei stinse-acorduri de chitară!...”.

Nici poeziile scrise pe un pretext epic nu ne duc la alte concluzii. Se satisface aici, e drept, o anume vocaţie anecdotică sau epică a lui Minulescu, după cum în poeziile lirice s-a satisfăcut vocaţia lirico-sentimentală, cum este cazul mai ales al Strofelor pentru elementele naturii sau al Strofelor pentru faptele diverse, dar totul se opreşte aici căci, în principal, sensul gratuit se păstrează.

Urmează oare, din acestea, că avem în persoana acestui poet un închinător gratuit al formelor estetice goale? Nicidecum. Necesităţi de exigenţă ne-au făcut să păşim mai întâi pe acest teren pe care însă nu vom întârzia, reluând o idee expusă anterior şi anume aceea după care prin anumite semne şi motive putem considera că poezia lui Minulescu se ridică pe o problematică umană destul de densă, concepută cu ochiul unui spirit clasic. Este, desigur, nivelul de cea mai mare adâncime al acestei poezii, deasupra căruia se ridică, mult mai vizibilă, suprastructura unui fond de trăiri şi sentimente de natură simbolistă şi modernă, între care nostalgia blazată, un anume rafinament de simţire şi ceea ce Lovinescu numea instinctul migraţiei iese mai puternic în relief. În totalitatea sa, problematica umană şi etică a operei lui Minulescu este însă departe de a fi difuză, răspândită superficial, cheltuită în ieşiri sporadice şi întâmplătoare. Ea deţine un sens constructiv destul de pregnant,organizându-se până la urmă într-un adevărat nucleu al unei virtuale drame. Iar poate că semnificaţia cea mai distinctivă, mai cuprinzătoare şi mai de esenţă totodată a dramei care se consumă în poezia lui Minulescu, este aceea tragicomică a arlechinului. Dealtfel, obsesia temei este vizibilă şi în teatrul aceluiaşi autor. Prudenţa este însă mai mult recomandabilă în formularea sentinţelor pe această temă, întrucât simpla denumire a semnului respectiv şi încadrarea operei minulesciene sub puterea lui reprezintă, poate, un abuz, ştergând fortuit o serie de aspecte pentru a promova altele. În ce ne priveşte, nu ţintim mai mult decât la o încadrare liberă într-o tipologie umană caracteristică, având problematica şi o rezolvare artistică specifice. Iar, pentru a face legătura cu o idee exprimată în preliminările însemnărilor noastre despre acest poet, identificăm aici un alt drum posibil de acces spre regiunile clasice,cărora, hotărât, drama atât de veche a arlechinului le aparţine.

Cât priveşte sensul estetic de interpretare a acestui fond dramatic,dat de intenţia de a produce emoţia artistică pură prin realizarea formulei de romanţă sau poezie simbolistă, debarasată de balastul noţional precis şi în care am putut identifica un program ermetic, el este obţinut printr-un proces creator foarte subtil, de domeniul experimentului muzical pur simbolist. Astfel că muzicalitatea poeziei lui Minulescu ni se pare mult mai complexă decât simplul aspect sonor; ea se realizează prin conjugarea unor tehnici subtile, la confluenţa dintre lirism şi gestul retoric ultim. O astfel de poezie deci, dacă e frumoasă, e frumoasă în sine sub aspectul ei muzical, gratuit, iar nu în vreo semnificaţie imediată cu oarecare grăbire. [...]

Înţeles în adevărata lui valoare, Minulescu este un poet major. În întregimea ei, poezia lui este un univers, dacă nu neapărat prin amploarea planului tematic, în orice caz prin cantitatea şi calitatea fluxului poetic. Valoarea acestei poezii credem că stă mai degrabă în condiţia ei inefabilă,în farmecul ei complex, subtil şi facil totodată, dar mereu original. Ca şi în cazul altor scriitori impuşi prin factura expresiei (Creangă, Sadoveanu), orice imitaţie rămâne palidă. Un neajuns intern de care suferă şi care îşi are desigur explicaţia lui este că această poezie, chiar când nu-şi propune să fie vulgară, este uneori pretabilă la vulgarizare şi chiar, după cum am văzut, la o interpretare facilă din partea criticii. Limitele ei însă, în totalitate, nu pot fi altele decât impuritatea liniei, abuzurile împotriva gratuităţii, coruperea inefabilului.

Mircea TOMUŞ, Poezia lui Minulescu, în vol. 15 poeţi, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968, p. 98, 100–102, 105–110, 111.

[...] În ce a constatat, totuşi, revoluţia minulesciană? Poetul începe fronda făcând din romanţă poezie programatică. Afişează în acest sens un cosmopolitism doctrinar, care este însă în primul rând polemic: antifilistin, antitradiţionalist, antisedentar.

Din raţiuni programatice, deci, volumul de debut din 1908 se cheamă Romanţe pentru mai târziu. Atmosfera cărţii are pulsul şi toată viziunea programului Aprindeţi torţele! cu care poetul deschidea, în acelaşi an„Revista celorlalţi”. Titlul stimulează exerciţiul comprehensiv al contemporanilor şi, poate, bravează ironic în faţa criticii prea circumspecte.

Odată ajunsă, prin Minulescu, la pragul unei „revizuiri” critice, trebuie văzut cum s-ar fi putut romanţa posteminesciană reabilita estetic.

Primul prag de depăşit fusese desuetudinea genului: prea confesivă întradiţie, romanţa trebuia acum să disimuleze, îi trebuia deci un transferestetic mai elaborat, o poetică. Un alt punct al programului a fost desigur masca şi nimic nu era mai concordant cu înclinaţia teatrală a lui Minulescu. Apoi arsenalul stilistic, caduc, nu mai putea avea decât o valoare parodică. Nu mic mai potrivit, iarăşi, cu vocaţia lui Minulescu. Poetul întrunise toate calităţile ca să fi putut reabilita „lirismul comun” a cărui avarie începuse, cum spunea Zarifopol, de multă vreme: „În Heine, chiar, gitaristul tipic al burgheziei sentimentale, a început criza liricii comune. El a turnat în stropul semnificativ al cântecelor otrava originală a humorului şi persiflajului”. Să recitim deci romanţele lui Minulescu din acest unghi şi vom găsi una din notele lor definitorii ca aparţinând deo-potrivă unei structuri poetice vizibil moderne ca şi unui program estetic foarte la obiect: căi sigure către succesul larg. Dacă privim atent nu recuzita petulantă (care va fi turmentat, desigur, atunci pe cititorul comun),ci această dedublare modernă, cu inteligenta prelucrare estetică a excesivei nevoi de autoexprimare, a instinctului bufon, a sterilităţii lucide premature, vom înţelege de ce Ion Munlescu a fost o prezenţă eficace în mişcarea poetică a timpului.

Romanţa românească devine, aşadar, la Minulescu atentă la ea însăşi ca gen, programatică: în speţă parodică şi estetizantă; ea asimilează acum tot prin „sincronizare” tehnica impresionistă a poeziei de notaţie în bun acord cu viziunea relativistă a poetului, dar şi cu nevoia cititorului de a înnoi filtrul perceptiv pentru lumea lui de senzaţii şi sentimente.

Autohtonismul minulescian apare mult dincolo de programul de aclimatizare a poeziei apusene şi în afara „duhului ornamental” al prozodiei sale, cu „arpegiile”, simetriile, triadele şi laitmotivele sale, cu parafrazele decorative şi stilizarea „oltenească„ a unor decoruri. Autohtonismul se instalează cu adevărat în însăşi viziunea minulesciană; găsim aici o confluenţă a estetismului cerebral occidental, de esenţă livrescă, şi a simţului balcanic al decorativului, cu bazarul, luminozităţile, pitorescul peisagistic,rafinamente ale unui estetism senzual, neepuizat de contemplaţia muzeistică. Un poet cu bună intuiţie a fost chiar tentat să-l includă pe Minulescu într-o serie afectată de „dubla influenţă a iconografiei bizantine şi ţărăneşti”, între Voiculescu, Blaga, Maniu, Arghezi ş. a.

Modul Minulescian de a contempla lumea este tradiţional, adică extravertit, tradiţia imediată fiind aceea a romantismului nostru clasicizant şi plasticizant, vizibil la toţi poeţii începutului de secol. [...]

GABRIELA OMĂT, Postfaţă la vol. Versuri, Seria „Arcade”. Editura Minerva, Bucureşti, 1977, p. 264–271.

---- Sfârşit ----

Notes

[

←1

]

Pe frumosul tău covor de pulbere trandafirie,

De pulbere cenuşie, de pulbere bălaie,