Abia lovesc pământul. De soare sunt pârliţi
În negrele lor rase par umbre şi-s slăbiţi
De-atâta post. Mănâncă doar pâine şi beau apă.
Târziu din mănăstire toţi fraţii ies. Pe sus,
Pe umeri duc sicriul al unui frate mort,
Cu paşi mărunţi la groapă, în cântece îl port
Şi-n urmă-o cruce-nseamnă viaţa ce-a apus...
În preajma mănăstirii e iar tăcere-adâncă
Sub candele aprinse se odihnesc de veci
Atâţia fraţi. În vale izvorul cu-ape reci
Mai şopoteşte încă.
SONET
Cum se deşir din straşina-nvechită
Şi picur jos broboanele de ploaie!...
Un paltin tânăr crengile şi-ndoaie
Ai crede că îşi frânge vreo iubită.
Tăcerea casei-mi pare mai greoaie
Şi mă dezgustă viaţa netrăită
Şi fără sens... Pe fiece clipită
Mai scad din partea vremii câte-o foaie.
Aş vrea să prind a gândului aripă
Să pot s-o ţin în loc măcar o clipă,
Să-mi mângâie viaţa-ntunecată...
Şi o aştept... dar nu ştiu... o să-mi vină?
Mi-e dor de ea... mi-e dor de luna plină
A nopţilor din vremile de-alt’dată.
CÂNTEC DE DRUM
Când am pornit, ştiam doar că-i departe
Şi-i tare greu de-ajuns unde voiam;
Dar unde-i acel unde nu ştiam
Căci nu-l găsisem încă-n nici o carte.
Pe drumuri lungi şi vechi, bătătorite
De-atâţia mulţi porniţi ’naintea mea,
Am colindat călăuzit de-o stea ―
Icoana unei lumi întrezărite,
Dar într-o zi o fată ― bat-o focul ―
Mi-a-ntors din cale pasul obosit...
― Unde-aş fi fost de nu m-aş fi oprit
Şi nu mi-aş fi vândut ei tot norocul?...
CÂNTEC DE TOAMNĂ
