Toamnă... Vântul se strecoară
Şuierând pe lângă zid
Şi mă roagă să-i deschid
Că-mi aduce veşti din ţară.
Veşti din ţară!... De la cine?
De la ei ori de la ea?
Să mai fie cineva
Ca să-ntrebe şi-azi de mine?
Du-te, vântule, grăbeşte,
Şi le spune c-ai aflat
Cum că cel de mult plecat
A murit, nu mai trăieşte;
C-ai bătut în lung, şi-n lat,
Răscolind întreg pământul
Şi că n-ai găsit mormântul
Celui mort, dar ne’ngropat!
ÎN PRIBEGIE
Toamna-mi scutură castanii din grădină şi pe cer
Norii strâng de gât pătratul de senin rămas stingher,
Iar în vale, furtunoasă, pe subt ţărmul nalt şi drept
Trece marea şi mă-ntreabă de ce-ntârzii, ce aştept?...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Era tot o zi de toamnă când plecam întâia oară
Să visez sub alte ceruri şi să plâng în altă ţară.
Să-mi aduc aminte, parcă fu mai ieri când am plecat,
Nu era la gară nimeni... nimeni nu ştia din sat...
Ce le pasă lor de unul ce se duce când rămân
Ceilalţi toţi să-şi strângă banii şi iubitele la sân?
Ce le pasă dacă unul dintr-ai lor s-a-nstrăinat
Şi-o să moară pe-alte drumuri, când femeile din sat
Sunt ca ei şi-i fac să uite pe cei morţi şi când cei morţi
Nu se mai strecor în taină pe şosea, pe lângă porţi?...
Ce le pasă lor?...
Nici unul dintre cei rămaşi nu poate
Să cuprindă necuprinsul ţărmurilor depărtate
Şi nici poate-a-şi da cu gândul că afar’ de satul lui
Mai sunt şi-alte sate-n lume cu femei şi bani destui...
Şi de-o fi să mă-ntorc iarăşi, iarăşi să mă vază-n sat
N-o să vrea să creadă nimeni că sunt eu ― că-i cel plecat;
Nimeni n-o să mă cunoască şi-ochii reci ai tuturor
