Şi-abia atunci gazetele au scris
Un necorolog cu litere aldine,
Şi-au scris solemn
Şi grav,
Ca să se ştie
De orişicine
Că anonimul sinucis
N-a fost decât o biată jucărie,
Căzută-n gheara altei jucării...
Sau, dacă vreţi,
Doi diavoli de copii,
Copii precoci ―
O fată
Şi-un băiat ―
Ce-au încercat
Să iasă din anonimat
Prin acest „fapt divers” adevărat...
Dar care, vai!... n-a existat
Decât în fantezia mea
Şi-a celor care-mi vor ierta
Curajul de-a-i fi convertit
Să mă citească până la sfârşit!...
DIN PERIODICE
PLÂNS
Din nou revăd pădurea în care împreună
Cu tine rătăcit-am în nopţile cu lună
Şi banca solitară pierdută-n flori albastre
Pe care-ades stătut-am strângându-ne de mână
Uimiţi de sfântă vraje a fericirii noastre.
Azi dragostea ni-i moartă, şi banca-i părăsită,
De vântu’ rece-al toamnei pădurea-i desfrunzită
Copacii-şi clatin vârful şi crengile îşi frâng
Şi eu şi ea-mbrăca-vom de-acum haina cernită
Pădurea-şi plânge frunza şi eu dragostea mi-o plâng.
LA MĂNĂSTIRE
Din turla mănăstirii ascunsă după stâncă
Răsunete de clopot vestesc de-nmormântare
Mai triste şi lugubre se pierd în depărtare
În văile adânci.
În dosul mănăstirii doi fraţi o groapă sapă
