Să re’nvie glasul umedelor trepte
Şi să ne-ntrerupă ne’ntreruptul vis?...
Cine-a fost nebunul care i-a trimis?
Nu răspunde nimeni!...
Straniile umbre s-au pierdut în zare...
Toamnă, ziuă, soare!...
PASTEL BOLNAV
doctorului Ionescu-Mihăeşti
Ce primăvară tristă şi ce spital tăcut!...
Bolnavii albi, ca albul pereţilor,
Privesc
Ne’ncrezători spre soare ―
Bizar necunoscut ―
Pe care întâia oară acum parcă-l zăresc.
Ce primăvară tristă şi ce spital tăcut,
Cu scările tocite
Şi sălile pătrate,
Prin care paşii parcă vorbesc de cei de ieri ―
De cei aduşi pe braţe
Şi scoşi întinşi pe spate,
De cei trecuţi de pragul supremei mângâieri.
Ce primăvară tristă şi ce spital tăcut!...
Ferestrele deschise spre soare parcă vor
Să strângă-n braţe-ntreaga căldură
Şi lumină.
În timp ce condamnaţii tăcuţi, din patul lor,
Fac semne desperate...
Şi doza de chinină
Alunecă pe gâtul pierduţilor
Ce vor
Să-şi schimbe-apropiatul sfârşit în început.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Ce primăvară tristă şi ce spital tăcut!...
PASTEL MECANIC
lui George Oprescu
Monocromia dezolantă a unei dimineţi ploioase
Mângâie agonia tristă, dar gravă-a unui tren de marfă,
Ce-şi fluieră impertinenţa prin trei supape ofticoase
Şi urcă panta-n resemnarea bemolilor ce mor pe harpă
