Şi tot aşa, pe dealuri, când morile-şi iau zborul, şi aripile-ţi cântă un imn de preamărire, noi ştim că Don Quijote e-nvins, şi-nvingătorul eşti tu, ce ne-aduci pâine, belşug şi fericire.

STROFE PENTRU PLOAIE

Imperativă şi sonoră ca un final de tamburină, când

fulgerele vagabonde te prind şi-ţi sfâşie veşmântul, cobori spre noi, cu lăcomie păgână, caldă şi felină a unor buze pătimaşe, ce-ar săruta întreg pământul...

Pe-acoperişurile roşii, deştepţi orchestrele stridente ― alarma ftizicelor goarne şi tusea tobelor gripate ― în ritmul cărora, pe stradă, trec nesfârşite regimente, ce smulg aplauze compacte şi aclamări halucinate.

Pe zidurile vechi de case şi pe trotuarele murdare, presari miresmele aduse din necuprinsuri fără pază, şi sub cupola cenuşie, fiinţa ta multiplă pare un gest de Arhiereu ce iartă,şi-n urmă binecuvântează.

Pădurile bătrâne-şi cască spre tine gurile-nsetate, iar câmpul răscolit de oameni şi rumenit adânc de soare te-nghite lacom...

Şi de-a lungul şoselelor kilometrate, tu pari un şir de caravane ce duc Saharei de mâncare.

STROFE PENTRU ZĂPADĂ

Mireasă-a brazilor geometrici şi-a brazdelor însămânţate ― solemnitate albă, rece, fatală, mută şi divină ― tu vii cu graţii de Madonă sau de Fecioară bizantină şi pleci cu gesturi de bacantă, stigmatizată de păcate.

Nu te doreşte-aproape nimeni, deşi te-aşteaptă toţi să vii... Şi frumuseţea ta bizară n-o cântă nimeni decât, poate,îndrăgostiţii de imagini abstracte şi imaculate ― cuminţii tăietori de lemne şi nebunaticii copii.

Şi totuşi, când cobori ― suspectă, insinuantă şi egală ― pe câmp, pe arbori şi pe ape, pe străzi, pe case şi pe noi, tu schimbi în plăsmuiri lunare întreaga pastă de noroi, iar pe Maria din Magdala o-mbraci în peplum de vestală.

Şi-n timp ce toţi, deopotrivă, pigmei şi umiliţi, simţim puterea-ţi magică ce-ngheaţă, distruge, arde şi creează, doar ciorile, sacerdotale te mai insultă şi-ţi pătează ― cu ieroglifelelor negre şi stranii ― albul unanim.

STROFE PENTRU ÎNTUNEREC

După fiecare act al tragediei, tu cobori banal ca o cortină, şi din spasmul agoniei de lumină împrumuţi aspecte noi monotoniei.

Întunerec... Întunerec... Întunerec!...

Cu veşmântul tău de doliu sau de gală, tu-nfrăţeşti o noapte boreală cu orchestra unui dirijor isteric...

Tu unifici adevărul cu minciuna, tu amesteci frumuseţea cu urâtul şi-ntregeşti prezentul cu trecutul, când nimicul şi cu totul făceau una...

Ca o pleoapă obosită, sub povara unei lacrimi încrustate între gene, tu te-nalţi şi te cobori alene, alternând asfaltul cu Carrara!...

Întunerec ― frate bun cu nebunia, cu iubirea, cu păcatul şi cu crima ― tu eşti ritmul infinitului şi rima, ce ne legi în somn cu veşnicia.

STROFE PENTRU CELE

PATRU ANOTIMPURI

(1930)

PRIMĂVARĂ INUTILĂ

lui Adrian Maniu

Sufocată de viaţa cu program

Şi de-acelaşi „va urma” cotidian

Al savanţilor cu barbă, cu şoşoni şi ochelari ―

Pedagogi şi profesori octogenari

De algebră, geografie şi pian ―

Primăvara

A izbit cu pumnu-n geam

Şi-a fugit din pension

De la „Notre-Dame de Sion”.

I-am citit isprava-n calendar

Şi-am pornit îndată după ea

S-o-ntâlnesc în Cişmigiu

Sau la Şosea,

Cum făceam alt’dată-n fiecare an,

Când eram şi eu ca ea ― un licean

Cu frecvenţa cursurilor pe... trotuar...

Dar de data asta, nu ştiu cum,

N-am dat nici măcar de urma ei pe drum....

Poate n-am mai cunoscut-o eu...

Poate drumul ei şi drumul meu

S-au schimbat de mult,

Şi-acum

Nu mai fac acelaşi drum...

Sau pe drumul de la Ateneu

Până la Şosea