Pe care moartea le-afişează
În propriul meu cavou.
ROMANŢA NECUNOSCUTEI
În fiecare zi de întâi mai, o necunoscută apare în balconul de marmură al palatului Versailles şi, aplecându-se spre bazinul Latonei, cântă:
Eu sunt ce n-a fost încă nimeni din toate câte-au fost
Şi sunt,
Sunt ritmul primelor senzaţii
Şi gestul primului avânt,
Sunt simetria primitivă a două buze-mpreunate,
Sunt frenezia ancestrală ce-n lutul omenesc se zbate,
Sunt visul unei nopţi de vară, trăit de sexe diferite,
Sunt ura falselor feline, surprinse-n perne adormite,
Sunt gama rozelor păcate transcrise-n magicul carnet,
Sunt prada bestiei,
Himera netălmăcitului poet,
Sunt spasmul,
Lenea
Şi dezgustul efemeridelor ce mor
Şi-accentul circomflex al vieţii ―
Al nimănui
Şi-al tuturor!...
Lesbos mi-a dedicat un templu,
Citera, altul,
Iar Corintul
Mi-a dăruit Arhipelagul cu toate florile
Şi-argintul
Monezilor cu efigia lui Eros-blond.
Din Orient,
Ovidiu m-a adus la Roma într-un sicriu de pergament,
Arabii m-au purtat în goana cămilelor,
Şi caravana
M-a cumpărat de la Bassora
Pentru-a mă vinde-n Ecbatana.
Florenţa m-a plimbat în taină prin parcul roşiilor crini,
Verona m-a expus ca premiu
Într-un concurs de spadasini,
Veneţia mi-a dat gondola,
Otrava,
Ştreangul
Şi pumnalul,
