SPOVEDANIE

lui Paul Zarifopol

Nu beau,

Nu cânt

Şi nu iubesc!...

Sunt ca un vechi răboj de lemn,

Pe care-ncep să-mi recitesc

Înfrângerile-n sens invers,

Că-n suflet, fiecare semn

De pe răboj se schimbă-n vers...

Privesc pe cei ce trec mereu

Pe jos, pe sus, pe străzi, prin gări ―

Botezuri, nunţi şi-nmormântări,

Şi parcă-n fiecare grup

Obiectul principal sunt Eu,

Ca aurul lichid din stup...

Şi mă revăd aşa cum ieri,

Şi patruzeci de ani în şir,

Schimbam cireşii-n palmieri,

Pe tata mare-n „Uncle Sam”

Şi Oltul în Gaudalquivir...

Pe când iubeam,

Cântam

Şi beam!...

SOLILOCUL NEBUNULUI

lui Tudor Arghezi

Aş vrea să-mi sparg vitrina cu minciuni

Şi-nchis apoi în rafturile goale,

Solemn ca-ntr-un ospiciu de nebuni

Să-mi fac bilanţul boalei ancestrale.

Falit, timid, umil şi resemnat,

Aş vrea să mă cunosc întâi pe mine,

Şi vechiul sfat al bunului Socrat

Să-l scriu pe geamul noilor vitrine.

Şi-aşa, stăpân pe tot ce este-al meu,

Aş vrea să mă desfac de orice vină,

Să-mi pot expune-n For şi-n Coliseu

Întreaga mea origine divină...

Aş vrea să ies din geometria-n spaţiu

A zâmbetelor binevoitoare

Şi-n „mediocritatea” lui Horaţiu

Să intru-nvingător pe poarta mare.

Femeii ce-mi va spune „te iubesc”

Aş vrea să-i smulg cuvintele din gură

Şi buzele cărnoase să-i strivesc

Cu dinţii mei de plug prin arătură...

Iar paşilor ce-mi plictisesc timpanul

Aş vrea să nu le mai aud cadenţa

Decât în clipa-n care căpitanul

Va comanda matrozilor Partenza.