Mă cheamă bizara, prelunga şi lenta

Minciună-a vieţii trăită-n decorul

Haotic al clipei când cu-ochii închişi

Aplauzi actorii,

Ucizi autorul,

Bisezi nebunia

Şi-n ultimul stadiu de metamorfoză,

Cu ultima doză

Începi agonia!...

Partenza!

Mă cheamă portretul

Femeii absente, cu ochii topiţi

În două elipse concave de smoală...

Mă cheamă parfumul ocult şi magnetul

Mulatrelor blonde cu dinţi poleiţi,

Cu unghii vopsite ― albastre şi roze ―

Şi-n clipa supremă, cu gesturi şi poze

De convalescente sătule de boală!...

Partenza!...

Mă cheamă oceanul

Şi glasul sirenei ce-anunţă plecarea

Spre sudul fantastic al „Fetei morgane”,

Mă cheamă suprema-nfrăţire cu anul,

Cu luna, cu ziua, cu ora, cu clipa

Când gestul fatidic sfârşeşte risipa

Aromelor calde de ceai şi banane;

Când Yama ne şterge din Wansa prezenţa...

Mă cheamă-nserarea eternă ―

Uitarea!...

Mă cheamă supremul adio!...

Partenza!...

STROFE PENTRU

CEL DE SUS

(1930)

Lui I. G. Duca

RUGĂ PENTRU DUMINICA FLORIILOR

Dezleagă-mă, Părinte, de ce-am jurat să fiu

Şi iartă-mă că-n viaţă n-am fost decât ce sunt ―

Un cântec prea devreme, sau poate prea târziu,

Un ropot scurt de ploaie

Şi-un mic vârtej de vânt...

Dezleagă-mă de vina de-a fi-ncercat să fac

Granit din cărămidă

Şi, bronz din băligar,

Colan de pietre scumpe din sâmburi de dovleac

Şi-un Pegas cu-aripi duble din clasicul măgar...

Şi iartă-mă că-n viaţă n-am fost decât aşa

Cum te-am văzut pe tine ―

C-aşa credeam că-i bine!...

Dar azi, când văd că-i altfel de cum am vrut să fie,